C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Nicolae Dărămuș: “De la era egoului la era frăţiei” (Postfață la “Inocenții marii terori”)

inocentii-marii-terori-nicolae-daramus-alexandria-librariiCând în urmă cu patru ani Valentin Zaschievici – pe atunci redactor şef la Jurnalul Naţional – m-a invitat să ţin o rubrică “de ecologie” în ziar, l-am întrebat în ce ar vrea să consiste, practic, colaborarea. “Să scrii cam tot cum ai scris la Academia Caţavencu şi Cotidianul: reportaje, investigaţii, anchete de mediu” – m-a lămurit el. I-am spus că nu mai sunt interesat de “cazuri”, de vinovaţi cu nume şi prenume, de argumentele şi consecinţele juridice ale faptelor penale care ucid natura: “Voi scrie, dacă accepţi, altcumva: pilde, povestiri, eseuri. Aş vrea ca, citindu-mi scriitura, oamenii să cadă pe gânduri, să se simtă oarecum părtaşi la rău, asemenea spectatorilor aflaţi la o nedreaptă execuţie publică. Deopotrivă, aş vrea să se înţeleagă că nu numai individul cu drujbă, cel cu armă de vânătoare sau patronul din a cărui fabrică se scurg reziduurile toxice în fântîni sunt răspunzători de condamnarea vieţii.

Abia scriind pilde, poate chiar din postura victimelor directe, cititorii vor simţi tristul adevăr de la care mereu îşi întorc faţa, tolerându-l, prea ocupaţi cu importantele nimicuri cotidiene. Voi încerca să ajung la mintea lor prin inima lor. Numai aşa pot nădăjdui ca mesajul meu să rămână, spre a trezi angoasa că trebuie făcut ceva “. Omul a acceptat de îndată, sugerându-mi şi un titlu de rubrică: “Ecofabule”. A fost, practic, începutul acestei cărţi.

De cărţi însă librăriile nu duc lipsă. În ciuda evidentei scăderi a interesului pentru citit, tomurile sunt tot mai numeroase, semn că, totuşi, piaţa cărţii, ca obiect comercial, prosperă. Paradoxul are o explicaţie simplă: asemenea presei tabloidizate, şi cartea s-a tabloidizat. Sunt cărţi care “se parcurg” şi cărţi care “se citesc”. Faţă de primele – ele fiind o adevarată “specie dominantă” – ultimele par puţine. Acestea sunt tipăriturile care în loc să informeze, formează, care în loc să distreze şi să omoare timpul, pun omul pe gânduri. Sunt carţile care, fără să rezolve o problemă, clarifică şi deschid drumul.

Aşadar, cărţile adresate spiritului – printre care şi cele “de ecologie”, disciplină care înseamnă tot mai mult înţelegerea frăţiei întru Dumnezeu – există şi se înmulţesc de la o zi la alta. Ignorate de dascăli, de “sisteme”, ele sunt descoperite întâmplător şi, după cum ţintesc inima sau numai mintea cititorului, paginile lor devin sau nu “de succes”. Pe această observaţie imi fundamentasem argumentul viitoarelor mele “ecofabule”.

Din banalale ştiri despre chipurile morţii, trebuia să generez istorii vii. Căci una era ca ziarul să anunţe braconarea unui urs la Voroneţ, şi cu totul alta era ca cititorul să afle, chiar din postura celui împuşcat, cum e să suferi zile în şir cu glonţul în măruntaie. După cum în locul unei veşti fugitive despre poluarea unui râu, tot el să simtă, aşezat în fotoliu, sufocarea păstrăvului cu branhiile năclăite de zoaiele pensiunilor. Deopotrivă lui, cititorului, trebuia să îi răsune în urechi şi geamătul molidului secular retezat de drujbă şi strigătul mut al rechinului lăsat viu în ocean, în vreme ce înotătoarele lui, retezate, “înoată” în rafinata supă servită unor turişti cu buzunarul plin.

Abia aşa, trezindu-se în compasiune şi revoltă, cititorul de ziar putea aspira la statutul fraţiei sale cu “râul, ramul”. Şi, dacă puteam sugera asta, era fiindcă fusesem un norocos : prinsesem “coada timpului”, bucurându-mă de darurile unei Naturi “neatinse” şi ale omului încă ”întreg”. Cu atât mai mult, vremurile “îmbolnăvirii” acestora mi-au impus ca pe o urgenţă strigarea banalei concluzii că cel mai important lucru într-o viaţă nu este să produci şi să îţi produci satisfacţie, ci să nu produci suferinţă.

Obişnuinţele sunt însă “a doua natură”. De zeci de ani citim si auzim: “Fii cel mai bun!”, “Meriţi ce-i mai bun!” “Cunoaşte-ţi şi cere-ţi drepturile!”. Şi totuşi, deşi intoxicaţi cu astfel de slogane şi oferte, dovadă că “a doua natură” nu o poate înfrânge la nesfârşit pe prima, tot mai mulţi sunt cei care simt necuviinţa lor, în vreme ce conştiinţa le şopteşte îndemnuri fireşti: “Fii bun!” “Meriţi după fapte!”, “Cunoaşte-ţi îndatoririle!”. Căci trebuie recunoscut: a fi cel mai bun nu înseamnă întotdeauna a fi neapărat şi bun: cel mai bun vânător, cel mai bun lunetist, cel mai bun drujbist, cel mai bun războinic, întâiul ins din topul bogaţilor…Poziţii şi stări “de satisfacţie” obţinute fără excepţie cu preţul suferinţei cuiva şi a ceva.

Pe zi ce trece angoasa generală cheamă inconturnabil spre URGENŢA (adevărul) abandonării egoului, fie el individual, fie colectiv. Şi, deşi sistemele l-au stimulat şi slăvit mereu – începând cu şcoala care ne învaţă copiii cum să greşească fără de greşeală – deşi perpetuu s-au ridicat pe piedestal “virtuţile” acestuia: individualismul, separaţia, concurenţa, lupta, supravieţuirea celui mai tare, bogăţia, “creşterea”, “adrenalina”, şi “spiritul invingătorului”, acestea nu au însemnat nici pe departe spirit.

E de ajuns să privim cu sinceritate în “ograda” sportului devenit afacere, în cea a afacerilor tradiţionale şi la detaliile biografic-morale ale nefericitei “lumi bune” spre a înţelege că întreaga criză a prezentului – spirituală şi materială – este rezultatul acestei mentalităţi “a învingătorului”, a îmbogăţirii în dauna celui sărac, a supuneri celui mai slab, a lăcomiei fără de măsură şi că ieşirea din criză se va realiza doar trăind altcumva: înlocuind separaţia prin comuniune, înfruntarea prin întrajutorare, “fărădemăsura” prin echilibru, individualismul prin “noi” care să nu însemne numai “noi, oamenii”. Trebuie dărâmat zidul dintre omul-individ şi Adevăr, dintre omul-individ şi Viaţă.

Altfel nu se poate.

Autor: Nicolae Dărămuș

Sursa: Culturesti.ro

NOTA REDACȚIEI: Gandește România recomandă “Inocenții marii terori”

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss