C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Neoconservatori americani și impunerea dominaţiei S.U.A în lume

sadlibertyEchipa neoconservatorilor americani apropiată preşedintelui George W. Bush, adeptă a dreptului de ingerinţă dar şi creatoare a conceptului de „război împotriva terorismului”, a avut o influenţă decisivă în declanşarea războiului SUA împotriva Irakului. De fapt Irakul era privit de preşedintele Bush şi de către neoconservatori, în momentul declanşării războiului, ca fiind locul în care Doctrina Bush va fi victorioasă. Astfel, echipa neoconservatorilor din jurul preşedintelui Bush a adoptat o strategie formată din patru părţi, fiind denumită „Războiul Global Împotriva Terorismului” (GWOT), care viza: întărirea Statelor Unite împotriva unor posibile atacuri teroriste; schimbarea regimului din Irak. Aşadar, această strategie a neoconservatorilor (GWOT), dacă ne referim strict la denumirea ei, avea în vedere şi îndepărtarea de la putere a lui Saddam Hussein, această intenţie a americanilor care generează acest fenomen, ideologia conservatoare cu privire la Orientul Mijlociu au decis să atace Irakul.

Neoconservatorii au fost convinşi că după îndepărtarea lui Saddam Hussein de la conducerea statului irakian va produce efecte pozitive cum ar fi : un Irak democratic care, urma să devină proamerican; intervenţia americană din Irak oferea Israelului condiţii favorabile pentru a se ocupa mai bine de problemele lor de securitate; interesele petroliere ale SUA vor fi mult mai bine protejate. Acţiunea militară preventivă a ajuns să fie opţiunea pe care neoconsevatorii au reuşit să o impună în proiectarea deciziilor de politică externă a Administraţiei Buash.

Implicaţiile influenţei neoconservatoare sunt în primul rând cele de pe plan intern ,prin restrângerea dreptului la o viaţă privată, prin posibilitatea de a putea cerceta şi reţine persoane fără a avea o acuzaţie oficială ,doar în numele războiului împotriva terorismului. Aşa cum această stare de permanent război are efectul de a transfera puterea la centru, tot aşa cele mai elementare condiţionări ale puterii federale care stau la baza filosofiei politice americane au ajuns să fie erodate în numele unui aşa-zise apărării a libertăţilor cetăţeneşti.

Fondatorii neoconservatorilor americani , Irving Kristol, Norman Podhoretz, Daniel Bell ,Daniel Patrick Moynihan, Midge Decter, Michael Novak ş.a., au supus societatea americană la multe dileme. În politica externă promovată ,două dintre conceptele lor definitorii erau apărarea aprigă a Israelului şi prezentarea destinderii ca pe o cădere nervoasă şi reticenţă de a sta în faţa relelor comunismului.Totuşi primii neoconservaori manifestau încă o prudenţă în promovarea unilataralismului în politica externă americană bazat pe puterea militară a SUA .

O locaţie de mare interes pentru înţelegera apariţiei fundamentelor neoconservatoare este Universitatea din California de la Berkeley care a fost un fel de laborator de teste pentru schimbările politice din SUA.

Pătrunderea în cercurile de gândire ideologică din SUA

Anii’70 au marcat prezenţa din ce în ce mai vizibilă a instituţiilor de politică neoconservatoare în rândul cercurilor de gândire americane, Ascensiunea neoconservatorilor a fost reprezentativă pentru schimbările socio-politice din acele timpuri.

American Enterprise Institute este o insitituţie de analiză politică a neoconservatorilor care a fost fondată în 1943 ,dar care a avut o influenţă în dezbaterile politice americane până la reorganizarea sa din anii’70. În 1971 ,Secretarul Apărării , Melvin Laird a demarat o campanie de strângere de fonduri care a dus în final la creşterea bugetului AEI de la 1milion de dolari la 10,4 milioane de dolari până în 1980.Sub preşedenţia lui William J. Baroody ,Sr. (1962-1978) AEI devine un adevărat institut de cercetare a politicii americane după modelul institutelor de profil din Washington. Baroody Sr. a întărit echipa de cercetători a institutului politic prin recrutarea de cercetători din mediul universitar. Primul care a venit începând cu 1972 a fost Gottfried Haberler,economist format la Harvard. În 1977, fostul preşedinte Ford se alătură neoconservatorilor de la AEI si fondează Forumul mondial al AEI ce va avea loc până în 2005. Ideile neoconservatorilor deveneau din ce în ce mai răspândite în cadrul dezbaterilor politice de la Washington. Având la dispoziţie resurse financiare , AEI începe să publice periodicele Foreign Policy şi Defense Review.

Aşa a fost cazul Heritage Foundation creată de activistul politic Paul Weyrich în 1973. Instituţia nou-creată susţinea că reprezintă ideile adevăraţilor conservatori. Neoconservatorii anilor’70 considerau că democraţia americană nu va spravieţui pentru mult timp într-o lume ostilă valorilor morale americane.Singura opţiune de încredere a Vestului este să menţină o forţă militară imensă care să inducă frica în rândul adversarilor ideologici.Majoritatea primei generaţii de neoconservatori au susţinut războiul din Vietnam. Construirea reţelei de influenţă neoconservatoare

O dată cu instalarea Administraţiei Reagan , neoconservatorii reuşesc pentru prima dată să-şi creeze o retea de influenţă care să aibă o bază solidă chiar în Administraţia americană .Neoconservatorii încep să ocupe poziţii importante în Administraţia Reagan. Este cazul lui Kirkpatrick , Eugene V.Rostow, R. Perle , Abrams. Reagan a stabilit o legătură activă între valorile democratice si ideile care erau promovate de grupul neoconservator.

Ideile neoconservatoare au început să domine scena politică americană. Neoconservatorii îşi puneau mari speranţe în adepţii lor din interiorul Administraţiei Reagan.. David Stockman care a ocupat funcţia de director al Oficiului de Management şi Buget (1981-1985),a fost perceput ca având o influenţă din partea conservatorilor evidenţiată de scrierile sale despre statul bunăstarii din revista The Public Interest. Măsurile de a dereglementare şi deregularizare a economiei de piaţă libere, reducerea aparatului birocratic şi reducere cheltuielilor sociale erau de inspiraţie neoconservatoare.

Un alt adept al neoconservatorilor care a ajutat la fundamentarea Doctrinei Reagan este Charles Krauthammer ,un fost scriitor de discursuri al Vicepreşedintelui Walter Mondale . În perioada lui Reagan , Krauthammer publica articole în New Republic ,Time şi Washington Post.

Caracteristicile doctrinei neoconservatoare

Doctrina neoconservatoare contemporană abordează că determinanta fundamentală ale relaţiilor dintre state stă în puterea militară şi în voinţa de a o folosi. Neoconservatorismul american urmăreşte interesele bancherilor lumii , concentrarea pe puterea unipolară a SUA, pornind de la convingerea că folosirea forţei armate este prima opţiune a politicii externe al SUA. Neoconservatorismul american vor să fixeze un standard pentru o superputere globală care să aibă ca obiectiv remodelarea mediului internaţional în avantajul său. În cocepţia Neoconservatorismul american SUA ,trebuie să fie şeriful lumii. Pentru a avea o imagine clară a modului în care s-au format ideile de politică externă ale acestui curent politic merită insistat asupra perioadei Reagan şi începutul anilor 1990. În acest context trebuie rememorate evenimentele petrecute între 1989 şi 1991 când regimurile comuniste din România , Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia sau Ungaria s-au prăbuşit. Neoconservatorii şi nu numai îi atribuie lui Reagan marele merit de a-l fi determinat pe Gorbaciov să iniţieze amplul program de reforme din interiorul URSS şi chiar să ,,dărâme’’ Zidul Berlinului. Mai mult, ei văd anul 1991 ca o mare victorie. Perioada anilor 1990 i-au determinat pe unii lideri neoconservaotori precum Richard (Dick) Cheney să traseze noi direcţii în ceea ce priveşte comportamentul american în politică externă. Spre exemplu în ,,Defense Planning Guidance’’ se propuneau o serie de măsuri precum menţinerea mecanismelor de detentă împotriva unor potenţiali inamici, promovarea capitalismului. Neoconservatorismul pune foarte mult accent pe ,,excepţionalimsul american’’, caracterizat de ideea că SUA sunt o naţiune unică iar valorile lor politice precum ,,democraţia’’ sau ,,drepturile omului’’ trebuie împărtăşite şi altor popoare. Neoconservatorii americani sunt cei care au propus cea mai clară formulă a teoriei unipolarităţii, accentuând rolul SUA în noua ordine mondială, proclamându-le drept un „nou Imperiu”. Viitoarea ordine mondială era văzută ca o construcţie americanocentrică în care SUA apare ca arbitru global şi întruchiparea principiilor „libertăţii şi democraţiei”, în jurul căruia se structurează constelaţia celorlalte ţări, ce reproduc modelul american cu diverse grade de exactitate. Unipolaritatea se manifestă în rolul central al SUA în cadrul blocului NATO, urmat de superioritatea asimetrică a potenţialului militar cumulat al ţărilor NATO asupra tuturor celorlalte ţări ale lumii. Politicienii americani și oameni influenți neoconservatori cu o viziune războinică și care își doresc cu orice preț dominarea militară a lumii de către SUA. Printre alții celebrii neoconservatori i-am putea aminti pe fostul președinte american George Bush Jr.,pe fostul vicepreședinte Dick Cheney și pe fostul secretar al Apărării,Donald Rumsfeld. Trebuie să ne aducem aminte că adevăratul motiv de război al primului război din Golf a fost respectarea drepturilor omului. Originile celui de-al III-lea război mondial,este împărțită în cinci capitole și tratează strategia geopolitică a SUA-NATO de la sfârșitul Războiului Rece, până la începutul Noii Ordini Mondiale, evidențiind strategia imperialistă occidentală care a condus la războiul din Iugoslavia. Revoluțiile colorate în strategia imperialistă a SUA, concentrându-se pe stabilirea unei hegemonii asupra Europei Răsăritene și Asiei Centrale. Edificarea unei Noi Ordini Mondiale, concentrându-se pe intensificarea conflictelor din Afganistan, Pakistan, Iran, America Latină, Europa Răsăriteană și Africa; și potențialul pe care îl au aceste conflicte pentru declanșarea unui nou război mondial cu China și Rusia.

În 1991, odată cu colapsul Uniunii Sovietice, politica externă a SUA-NATO a trebuit să-și recontureze rolul sau în lume. Războiul Rece a servit ca mijloc de justificare a expansiunii imperialiste americane de-a lungul și de-a latul planetei cu obiectivul declarat de a înfrâna amenințarea sovietică. Însăși NATO a fost creată și a existat având drept scop făurirea unei alianțe anti-sovietice. După dispariția URSS, NATO nu mai avea un motiv de a exista, iar Statele Unite trebuiau să găsească un nou obiectiv pentru propria strategie imperialistă globală.

În 1992, US Defense Department, sub conducerea Secretarului Apărării Dick Cheney, l-a pus pe Sub-Secretarul pentru Politică Defensivă de la Pentagon, Paul Wolfowitz, să realizeze un document pentru a ghida politica externă americană în era post-Război Rece, cunoscut ulterior sub denumirea de “New World Order.”
“Defense Planning Guidance” a ieșit la iveală în 1992, dezvăluind că, “Într-o aserțiune politică complet nouă care se afla în faza finală a conceptului, Departamentul Apărării afirmă că misiunea politică și militară a Americii în era post-Război Rece va fi aceea de a asigura că nu va fi permisă apariția unei superputeri rivale în Europa Occidentală, Asia sau în teritoriile fostei Uniuni Sovietice,” și că, “Acest document strict-secret argumentează în favoarea unei lumi dominate de o singură superputere a cărei poziție poate fi perpetuată printr-o comportare constructivă și suficientă putere militară pentru a împiedica orice națiune sau grup de națiuni să conteste întâietatea Americii.”

Printre provocările pentru supremația americană, documentul postula războaie regionale împotriva Irakului și Coreei de Nord și identifica China și Rusia ca pe principalele amenințări. Războaiele din Iugoslavia pe parcursul anilor ’90 au servit drept justificare pentru continuarea existenței NATO și pentru expansiunea intereselor imperialiste americane în Europa Răsăriteană.
Banca Mondială și FMI au asigurat scenariul prin destabilizarea Iugoslaviei. După moartea lui iugoslav Josip Tito din 1980, a apărut o criză de conducere. În 1982, oficialii aflați la conducerea politicii externe americane au orchestrat acordarea unei serii de împrumuturi de la FMI și Banca Mondială, sub umbrela nou-createi Structural Adjustment Programs (SAPs), pentru a debloca criza celor 20 de miliarde $ datorate SUA. Efectele împrumuturilor au fost acelea că au “declanșat un haos politic și economic… În 1989, Slobodan Milosevic a devenit președintele Serbiei, cea mai mare și mai puternică republică a Iugoslaviei. Tot în 1989, premierul iugoslav a călătorit în USA pentru a se întâlni cu președintele George H.W. Bush pentru a negocia un alt pachet de ajutor financiar. În 1990, a demarat un program comun Banca Mondială/FMI, iar cheltuielile Iugoslaviei au fost monitorizate pentru plata datoriilor. Ca rezultat, programele sociale au fost demolate, moneda s-a devalorizat, salariile au înghețat, iar prețurile au crescut. În 1991, a izbucnit un conflict între Iugoslavia și Croația, Statele Unite au sprijinit operațiunea, iar CIA a oferit informații forțelor croate, acțiunile ducând la strămutarea unui număr de 150.000-200.000 de sârbi, în principal prin mijloace ca asasinate, jafuri, incendierea satelor și purificare etnică. Armata croată a fost pregătită de consilieri americani, iar generalul judecat la Haga a fost sprijinit personal de către CIA. Statele Unite au influențat războiul din regiune în mai multe feluri. Așa cum nota Observer în 1995, un aspect important al implicării americane a fost prin “Military Professional Resources Inc (MPRI), o companie privată din Virginia formată din generali în retragere și foști ofițeri de informații. Ambasada americană din Zagreb a recunoscut că MPRI antrenează forțele croate cu acordul guvernului SUA.” În plus, olandezii “erau convinși că trupele speciale americane sunt implicate în pregătirea armatei bosniace și a armatei croate din Bosnia (HVO).” În 1996, mafia albaneză, în cooperare cu Armata de Eliberare din Kosovo (UÇK), o organizație militantă de guerilă, a preluat controlul asupra rutelor de trafic cu heroină din Balcani. În 1997, UÇK a început lupta împotriva fortelor sârbe,iar în 1998, Departamentul de Stat al SUA a înlăturat UÇK de pe lista organizațiilor teroriste. Înainte și după 1998, UÇK a primit arme, sprijin și pregătire din partea SUA și NATO, iar secretarul de stat al administrației Clinton, Madeleine Albright, a avut o relație politică apropiată cu liderul UÇK Hashim Thaci. Atât CIA cât și serviciul de informații german, BND, au sprijinit teroriștii UÇK în Iugoslavia înainte și după bombardamentele NATO din 1999 asupra Iugoslaviei. BND avea contacte cu UÇK încă de la începutul anilor ’90. Bombardamentele NATO din martie 1999 din Kosovo au fost justificate sub pretextul punerii capăt a opresiunii sârbe a albanezilor kosovari. Când Bill Clinton a devenit președinte, vulturii neo-conservatori din jurul administrației George H.W. Bush au format un grup numit Project for the New American Century, sau PNAC. În 2000, aceștia au publicat un raport intitulat “Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces, and Resources for a New Century.” Construit pe baza actului Defense Policy Guidance, acesta preciza că, “Statele Unite trebuie să dețină suficiente forțe capabile să fie desfășurate rapid și să câștige războaie multiple simultane la scară largă.”Mai mult, există “nevoia de a deține suficiente forțe combatante pentru a câștiga războaie multiple simultane în teatre majore,”și “Pentagonul trebuie să calculeze forțele necesare pentru protejarea intereselor SUA în Europa, Asia de Est și Golful Persic în mod independent în orice moment.” Printre oamenii implicați în PNAC și în planurile pentru imperiu, “Dick Cheney – fost vice-președinte, Lewis Libby – șeful de personal al lui Cheney, Donald Rumsfeld – ministrul apărării, Paul Wolfowitz – adjunctul lui Rumsfeld, Peter Rodman – la cârma ‘Matters of Global Security’, John Bolton – secretar de stat pentru controlul armelor, Richard Armitage – ministru de externe adjunct, Richard Perle – fost adjunct al ministrului apărării în administrația Reagan, acum șeful Defense Policy Board, William Kristol – șeful PNAC și consilier al președintelui Bush, cunoscut drept eminența cenușie din spatele președintelui, Zalmay Khalilzad,” care a devenit ambasador atât în Afganistan cât și în Irak, după schimbarea regimurilor în aceste țări.

“Marea tablă de șah” a lui Brzezinski
Strategul Zbigniew Brzezinski, co-fondator al Comisiei Trilaterale cu David Rockefeller, fost consilier pentru securitate națională și arhitectul principal al politicii externe pe vremea administrației Jimmy Carter, este și autorul unei cărți despre geo-strategia americană. Brzezinski este de asemenea și membru al Council on Foreign Relations și al Bilderberg Group, fiind și membru în consiliile Amnesty International și Atlantic Council and the National Endowment for Democracy. În acest moment, el este consilier și administrator la Center for Strategic and International Studies (CSIS), o grupare americană importantă în domeniul experților politici.

În cartea sa din 1997, “The Grand Chessboard,” Brzezinski a evidențiat o strategie pentru America în lume. El a scris, “Pentru America, premiul major geopolitic este Eurasia. Pentru jumătate de mileniu, afacerile mondiale au fost dominate de puterile eurasiatice și de oamenii care s-au luptat pentru dominația regională încercând să dețină puterea globală.” Mai mult, “modul în care America ‘gestionează’ Eurasia este critic. Eurasia este cel mai mare continent al lumii și este un punct axial al geopoliticii. O putere care ar domina Eurasia ar controla două din cele trei regiuni cele mai avansate și mai productive economic ale lumii. O scurtă privire pe hartă sugerează de asemenea și faptul că eventualul control asupra Eurasiei ar însemna automat și subordonarea Africii.”

Acesta a continuat cu evidențierea unei strategii pentru imperiul american, precizând că, “este imperativ ca niciun rival eurasiatic să se ivească, capabil să domine Eurasia și astfel să constituie o provocare pentru America. Formularea unei strategii comprehensive și integrate este prin urmare scopul acestei cărți.”Brzezinski explică faptul că, “Doi pași de bază sunt necesari: primul, identificarea dinamicii geo-strategice a statelor din Eurasia care au puterea de a provoca o schimbare potențial importantă în distribuția internațională a puterii și descifrarea țelurilor externe principale ale elitelor politice ale acestora și ale consecințelor care decurg din încercarea lor de a le obține, și al doilea, formularea clară a politicilor SUA pentru compensarea, cooptarea și/sau controlul celor de mai sus (elitelor).”
Asta înseamnă că este de mare importanță mai întâi să fie identificate statele care pot constitui un potențial pivot în jurul căruia regiunea respectivă să iasă din sfera de influență a SUA; și în al doilea rând, să “compenseze, coopteze și/sau controleze” astfel de state și de circumstanțe. Un astfel de exemplu îl constituie Iranul; fiind unul dintre cei mai mari producători de petrol ai lumii și aflat într-o poziție strategică semnificativă pe axa Europa-Asia-Orientul Mijlociu, Iranul ar putea avea potențialul de a influența balanța de putere în Eurasia, în cazul unei alianțe cu Rusia ori China, ori cu ambele – oferindu-le acestor țări o aprovizionare masivă cu petrol și de asemenea o oarecare influență în Golful Persic, astfel contestând poziția de hegemonie a Americii în regiune.
Brzezinski a lăsat orice subtilitate din aplecarea sa către imperialism și a scris, “Pentru a așeza într-o terminologie care datează din vremurile brutale ale imperiilor antice, cele trei imperative majore ale strategiei imperialiste sunt prevenirea înțelegerile secrete și menținerea dependenței de securitate între vasali, menținerea tributarilor flexibili și protejați și împiedicarea barbarilor să se alieze.”

Printre statele importante unde există o fuziune între terorism și rezerve de gaze și petrol de importanță vitală pentru Statele Unite și Occident se numără Arabia Saudită, Libia, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Iran, Irak, Egipt, Sudan, Algeria, Turkmenistan, Kazahstan, Azerbaidjan, Cecenia, Georgia și estul Turciei. Mai important, “această regiune deține mai mult de 65% din producția mondiala de petrol și gaze naturale.” Mai mult, “Acest război va fi în numele americanilor de la Chevron, ExxonMobil și Arco; al francezilor de la TotalFinaElf; British Petroleum; Royal Dutch Shell și alți giganti multinaționali, care dețin sute de miliarde de dolari în investiții în regiune.”
Nu este un secret faptul că războiul din Irak a fost legat de petrol. În vara anului 2001, Dick Cheney a convocat așa-numita Energy Task Force, care consta într-o serie de întruniri secrete în care era determinată politica energetică a SUA. La întâlniri și prin alte mijloace de comunicare, Cheney și ajutoarele sale s-au întâlnit cu reprezentanți de top de la Shell Oil, British Petroleum (BP), Exxon Mobil, Chevron, Conoco și Chevron. La întâlnirea care avut loc înainte de 9/11 și înainte să existe vreo mențiune despre un război cu Irakul, documente despre câmpuri petrolifere irakiene, conducte, rafinării și terminale au fost prezentate și discutate, precum și “documente despre Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite cu hărți detaliate ale fiecărei țări, prezentând câmpurile petrolifere, conductele, rafinăriile și depozitele terminale.” Atât Royal Dutch Shell cât și British Petroleum au obținut după aceea contracte majore de exploatare a câmpurilor petrolifere irakiene.
Războiul împotriva Irakului, la fel ca și cel din Afganistan, au servit în special intereselor americane, și într-un spectru mai larg, intereselor imperialiste occidentale în regiune. În particular, războaiele au intenționat să elimine sau să înfrâneze puterile regionale, precum și pentru instalarea unui număr de baze militare în regiune, stabilind ferm o prezență imperialistă. Scopul acestei acțiuni este în principal îndreptat împotriva celorlalți jucători regionali, respectiv încercuirea Rusiei și Chinei și amenințându-le accesul la rezervele de gaze și petrol din regiune. Iranul este acum înconjurat, cu Irakul de o parte și Afganistanul de cealaltă.
Strategia imperialistă SUA-NATO pentru aplicarea unei Noi Ordini Mondiale, ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice în 1991. Scopul principal l-a constituit învăluirea Rusiei și a Chinei și prevenirea apariției unei noi superputeri. Statele Unite urmau să devină un hegemon imperialist, servind interesele financiare internaționale pentru impunerea Noii Ordini Mondiale. Revoluțiile de catifea sau “revoluțiile colorate” sunt o stratagemă esențială în Noua Ordine Mondială; promovând prin minciună și manipulare strategia cheie de înfrânare a Rusiei și de controlare a resurselor vitale. Această strategie este critică pentru înțelegerea naturii imperialiste a Noii Ordini Mondiale, mai ales atunci când este vorba de identificarea momentelor când strategia este repetată.

După dispariția Uniunii Sovietice din 1991, provincia nordică a Georgiei, Osetia de Sud, și-a declarat independența, dar nu a reușit să obțină recunoașterea internațională. Osetia de Sud, la fel ca și cealaltă regiune autonomă a Georgiei, Abhazia, au fost în mod tradițional aliatele Rusiei. Au existat tensiuni de lungă durată între Georgia și Osetia de Sud, precum și un armistițiu instabil.

Pe 1 august 2008, șase oameni au fost uciși în Osetia de Sud, atunci când a avut loc un schimb de focuri între forțele georgiene și cele din Osetia de Sud. Ambele părți s-au învinovățiți reciproc pentru deschiderea focului, cu trupele rusești de menținere a păcii aruncând vina pe Georgia și Georgia aruncând vina pe trupele rusești.

Pe 5 august, Rusia a anunțat că își va “apăra cetățenii care trăiesc în zona de conflict” dacă va izbucni un conflict în Georgia, iar președintele Osetiei de Sud a declarat că Georgia “încearcă să stârnească un război la scală largă.” În plus, copii din Osetia de Sud au fost evacuați din zona de conflict, într-o mișcare care a fost condamnată de Georgia, care a considerat că separatiștii își “folosesc copiii în scopuri de propagandă politică.”

Pe 7 august, a fost anunțat un armistițiu între Georgia și Osetia de Sud, Rusia fiind mediator între cele două părți. În noaptea de 7/8 august, la cinci ore după declararea armistițiului, președintele georgian Mihail Saakașvili a demarat o operațiune militară împotriva capitalei Osetiei de Sud, Țhinvali. Georgienii au atacat spitalele, universitatea și au lăsat orașul fără mâncare, apă, gaze și electricitate.

Trupele georgiene au înconjurat orașul și au continuat să lovească ținte civile. Pe 8 august, Rusia a cerut Georgiei să pună capăt ofensivei militare. În acest moment, rapoartele osete indicau uciderea a aproximativ 2.000 de civili, așa că Rusia decide să trimită trupe în regiune. Premierul Rusiei, Vladimir Putin, s-a referit la acțiunile georgiene ca fiind “genocid.” Georgia informează apoi că Rusia a bombardat un oraș georgian. Imediat, Statele Unite au cerut “încheierea bombardamentelor rusești.” Președintele georgian numește atacul o “invazie brutală neprovocată din partea Rusiei.” O mare parte din orașul Țhinvali este lăsată în ruine după ofensiva georgiană, iar 34.000 de oseti se refugiază în Rusia.

Georgia, care avea 2.000 de militari desfășurați în Irak, a anunțat pe 9 august că își va retrage 1.000 dintre aceștia pentru a-i dispune în Osetia de Sud, Statele Unite urmând să asigure transportul trupelor georgiene înapoi în țară.[38] Totuși, forțele ruse au avansat împingând trupele georgiene înapoi, recucerind orașul și distrugând o mare parte din infrastructura militară a Georgiei. Trupele ruse au intrat și în cealaltă provincie autonomă Abhazia, ocupând în cele din urmă orașul georgian Gori.

Pe 12 august, Rusia a anunțat încetarea operațiunilor militare în Georgia, iar pe 13 august, ultimele trupe georgiene din Osetia de Sud s-au retras.

Totuși, această poveste este mai mult decât un simplu conflict între o mică națiune din Eurasia și Rusia. Este important de amintit rolul jucat de ONG-urile americane în alegerea președintelui georgian Mihail Saakașvili prin intermediul Revoluției Trandafirilor în 2003 [Vezi: Drumul către pierzanie – Revoluțiile colorate și originile celui de-al treilea război mondial ]. Atunci, Statele Unite au dezvoltat o relație extrem de apropiată cu Georgia. Chiar înainte de Revoluția Trandafirilor, în 2002, consilieri militari americani se aflau în Georgia, într-o încercare de a deschide un “nou front” al războiului împotriva terorii (war on terror), americanii aflându-se acolo pentru a “pregăti armata georgiană pentru contracararea activității militanților.” Tot în 2002, sute de Berete Verzi americane precum și 200 de membri ai Special Forces au sosit în Georgia pentru pregătirea forțelor georgiene “în domeniul operațiunilor de anti-terorism și contra insurgenților.” Rusia a avertizat cu privire la implicarea SUA în Georgia, spunând că asta va “complica” situația.

Trupele SUA și cele georgiene au desfășurat împreună exerciții militare de tipul “war games.” În iulie 2008, se informa că aproximativ 1.000 de soldați americani din Georgia au început un exercițiu militar de pregătire cu trupele georgiene intitulat “Immediate Response 2008.” Același raport afirma că “Georgia și Pentagonul au cooperat îndeaproape.” Exercițiul de pregătire a venit în mijlocul creșterii tensiunilor între Rusia și Georgia, în timp ce Statele Unite sprijineau în același timp Georgia să devină membru NATO.

În plus, 1.200 de soldați americani și 800 de georgieni urmau să se pregătească împreună, pentru trei săptămâni, la o baza militară de lângă capitala Georgiei, Tbilisi. Exercițiul se desfășura în cooperare cu NATO și a fost precedat de vizita în Georgia a secretarului de stat american Condoleezza Rice, care s-a întâlnit cu președintele georgian și a declarat că, “viitorul Georgiei este în NATO.”

Totuși, aceste exerciții și creșterea cooperării militare între SUA și Georgia nu au trecut neobservate de Rusia, care a început simultan exerciții militare de cealaltă parte a Caucazului, implicând aproximativ 8.000 de militari. Evident, Rusia era conștientă de potențialul unui conflict militar în regiune.

Atunci când a început conflictul cu Rusia, în Georgia se aflau instructori militari americani, iar reprezentantul Rusiei pe lângă NATO a acuzat organizația de încurajarea Georgiei pentru declanșarea ofensivei în Osetia de Sud.

Statele Unite nu era singura națiune occidentală care ajuta Georgia; în calitate de membru neoficial NATO, Israelul a jucat un rol semnificativ în înarmarea Georgiei. Tancurile și artileria Georgiei care au ocupat capitala Osetiei de Sud, au fost ajutate de consilieri militari israelieni. În plus, cu aproximativ un an înaintea conflictului, președintele georgian a aprobat finanțarea pentru 1.000 de consilieri militari de la firme private de securitate israeliene, care să pregătească forțele armate georgiene precum și serviciile de securitate și informații. Georgia a achiziționat, de asemenea, și echipament militar din Israel.

Războiul din Georgia a avut scopul escaladării tensiunilor între NATO și Rusia, folosind regiunea ca mijloc de creare a unui conflict major. Totuși, decizia Rusiei de a pune capăt repede operațiunilor de luptă a lucrat în avantajul său și a avut efectul diminuării tensiunilor internaționale. [Să nu uităm că navele de război americane intraseră deja în Marea Neagră, pregătindu-se de luptă] Chestiunea acordării statutului de membru NATO pentru Georgia este foarte importantă, deoarece dacă era membru NATO, atacul Rusiei împotriva Georgiei ar fi fost văzut ca un atac împotriva tuturor statelor membre NATO. Războiul din Afganistan a fost lansat de NATO sub premisele ‘‘an attack against one is an attack against all’’ (un atac împotriva unuia este un atac împotriva tuturor).

Semnificativ a fost și faptul că în regiune se află o importantă conductă petrolieră, Georgia deținând o poziție strategică, între Rusia și Turcia, între Marea Caspică și Marea Neagră și deasupra Iranului și Irakului. Importanța Georgiei ca avanpost strategic nu poate fi subestimată. Acest lucru este adevărat, mai ales atunci când este vorba despre conducte petroliere.

Conducta Baku-Tblisi-Ceyhan (BTC), a doua conductă ca lungime din regiune (1.768 km), pleacă de la Baku, capitala Azerbaidjanului, către Tbilisi, capitala Georgiei, până la Ceyhan, un port la Marea Mediterană din Turcia. Conducta urmează o rută care ocolește Iranul și Rusia, pentru a aduce resursele petroliere din Marea Caspică “pe piețele din Statele Unite, Israel și Europa Occidentală.” Compania americană Bechtel, a fost principalul contractor pentru proiectare și construcție, iar British Petroleum (BP) este acționarul majoritar în cadrul proiectului. Israelul își obține o mare parte din petrolul necesar via Turcia, prin conducta BTC, care are un rol major în sprijinul acordat de Israel părții georgiene în timpul conflictului, pe măsură ce un conflict rece între Vest și Est (Rusia/China) are loc pentru controlul resurselor planetei.

Zbigniew Brzezinski, co-fondator, împreună cu David Rockefeller, al Comisei Trilaterale, și consilierul pe probleme de securitate națională al lui Jimmy Carter, care a jucat un rol important în crearea mujahedinilor afgani, apoi membri ai Al-Qaeda, a scris un editorial pentru Time Magazine la izbucnirea conflictului Rusia-Georgia. Brzezinski, un maestru al strategiei geopolitice în timpul Războiului Rece, a învinuit, în mod natural, Rusia pentru conflict. Totuși, acesta a dezvăluit și adevărata natură a conflictului.

Acesta a început prin acuzarea Rusiei de “invadarea Georgiei” în “scopuri imperialiste.” Brzezinski a considerat că o mare parte din vină pentru asta o are “atitudinea naționalistă intensă care străbate elita politică a Rusiei.” Brzezinski a explicat și importanța strategică a Georgiei, spunând că, “o Georgie independentă este esențială pentru fluxul internațional al petrolului,” deoarece conducta BTC “furnizează Occidentului accesul la resursele energetice din Asia Centrală.” Brzezinski a avertizat Rusia că va fi “ostracizată internațional,” mai ales elita sa de afaceri, numindu-i pe aceștia “vulnerabili” deoarece “puternicii oligarhi din Rusia au sute de milioane de dolari în conturi din băncile occidentale,” care ar putea fi subiectul unei posibile “înghețări” de către Vest în cazul unui “conflict în genul Războiului Rece.” Brzezinski evidenția, în esență, imaginea unui șantaj geopolitic.
Iranul și alianța China-Rusia

Administrația Bush a folosit o retorică ostilă împotriva Iranului amenințând cu un posibil război în această țară. Cu toate acestea, Iranul nu este o țintă atât de facilă precum a fost Irakul. Un război împotriva Iranului va aduce China și Rusia în pragul unui război cu Occidentul. Investițiile chineze și ruse în Iran, atât în termeni ai cooperării militare cât și în domeniul energetic și nuclear, au făcut ca interesele Iranului să se întrepătrundă cu cele ale Chinei și Rusiei.

În 2007, atât Rusia cât și China au avertizat în privința oricărui atac asupra Iranului din partea Vestului.După anul 2004, China a devenit principala piață pentru exporturile petroliere iraniene, Iranul fiind al treilea furnizor al Chinei după Angola și Arabia Saudită. China și Iran au semnat un acord petrolier în valoare de 100 de miliarde de dolari în 2008. În plus, “Beijingul ajută Teheranul să construiască baraje, șantiere navale și multe alte proiecte. Mai mult de 100 de companii de stat chineze operează în Iran și participă la construirea de porturi și aeroporturi în orașele iraniene mari, la proiecte miniere și de infrastructură pentru petrol și gaze.” De asemenea, “China, Iran și Rusia au aceeași politică externă atunci când vine vorba de poziția lor față de Taiwan și Cecenia,” lucru care nu face decât să le întărească alianța.

În august 2008, un înalt oficial iranian al apărării a avertizat că orice atac împotriva Iranului va declanșa un război mondial.În februarie 2009, Iranul și Rusia au anunțat că, “Iranul și Rusia vor intensifica cooperarea militară.” Rusia a vândut arme și sisteme de armament avansate atât Iranului cât și Venezuelei. În 2008, OPEC a avertizat asupra unui atac împotriva Iranului, spunând că, “prețurile la petrol vor cunoaște o creștere nelimitată în cazul unui conflict militar care ar implica Iranul, deoarece membrii grupului nu ar putea compensa producția pierdută.” În 2001, Shanghai Cooperation Organization (SCO) a fost fondată ca o organizație de securitate mutuală între China, Kazahstan, Kîrghîzstan, Rusia, Tadjikistan și Uzbekistan. Aceasta se concentrează în principal pe probleme legate de securitate în zona Asiei Centrale, precum “terorism, separatism și extremism.” În cadrul SCO au statut de observator India, Mongolia, Pakistan și Iran. SCO ajută și la accentuarea legăturilor economice între aceste națiuni și servește la contracararea hegemoniei americane în Asia Centrală.
În octombrie 2007, SCO, condusă de China, a semnat un acord cu Collective Security Treaty Organization (CSTO), condusă de Rusia, într-o încercare de a susține și întări legăturile în domeniile apărării și securității între cele două națiuni. CSTO s-a format în 2002 între Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrghîzstan, Rusia și Tadjikistan. În 2007, s-a sugerat că Iranul ar putea să se alăture CSTO. În aprilie 2009, au apărut informații că CSTO își întărește cooperarea cu Iranul, comportându-se ca o contragreutate la adresa NATO. În februarie 2009, după un summit, CSTO a “produs un acord pentru înființarea unei forte de reacție rapidă comună cu intenția de a răspunde la o gamă largă de amenințări și provocări.” Forța de reacție rapidă “va consta în unități militare mari provenite din cinci țări – Kazahstan, Kîrghîzstan, Rusia, Uzbekistan și Tadjikistan,” și este considerată ca un rival al NATO.

În aprilie 2009, Rusia și China “au anunțat planurile pentru un program intensiv de cooperare militară ca parte a unui parteneriat strategic,” și că, “Cel puțin 25 de manevre comune vor fi organizate în acest an într-o demonstrație a întăririi legăturilor între Moscova și Beijing.” În plus, “Rusia și China au organizat primul lor joc de război comun în 2005, după rezolvarea vechii dispute de graniță între cele două state. Cu toate acestea, Moscova consideră Beijingul ca o piață profitabilă pentru exporturile militare și a vândut arme în valoare de miliarde de dolari către China de la colapsul Uniunii Sovietice, punând capăt rivalității din era comunistă.” Important de remarcat este faptul că, “Ambele state au un interes deosebit în menținerea Statelor Unite și a Europei în afara Asiei Centrale, pe măsură ce competiția pentru accesul la enormele resurse de petrol și gaze din regiune se intensifică.”

În iunie 2009, “China și Rusia au semnat o serie de noi acorduri pentru lărgirea colaborării în domeniile comerțului, investițiilor și mineritului, inclusiv cadrul unui împrumut de 700 de milioane $ între Export-Import Bank of China și Russian Bank of Foreign Trade.” De mare importanță, “Memorandumuri asupra cooperării bilaterale în domeniile gazelor și cărbunelui vor duce mai mult ca sigur la legături care vor acoperi toate sectoarele energetice, de la cărbune, petrol, electricitate, gaz și energie nucleară.” Liderii ambelor națiuni au declarat că “speră că cele două țări vor crește numărul proiectelor comune în domeniile științei și tehnologiei, agriculturii, telecomunicațiilor și comerțului transfrontalier.”
În aprilie 2009, China și Rusia au semnat un contract major pentru o conductă petrolieră pentru alimentarea Chinei cu petrol rusesc.În iulie 2009, China și Rusia au efectuat un exercițiu de război a forțelor aeriene și terestre timp de o săptămână, “cu scopul contracarării unei amenințări ipotetice din partea extremiștilor islamiști sau a separatiștilor etnici, pe care ambele țări o consideră ca fiind foarte realistă.” În particular, “ambele țări sunt conduse de un sentiment de insecuritate, care izvorăște din deteriorarea tabloului de securitate în Afganistan și în țara vecină, Pakistan.”

Europa de Est: Linia întâi a noului război rece

În 2002, ziarul The Guardian informa că, “Acumularea de forțe militare americane în fostele republici sovietice din Asia Centrală crește temerile la Moscova că Washingtonul exploatează războiul din Afganistan cu scopul de a stabili o prezență militară permanentă în regiune.” În plus, “Construcția grabnică a bazelor militare ale SUA trage semnale de alarmă și la Beijing.”

În 2004, apăreau informații care indicau că strategia americană “are scopul poziționării forțelor SUA de-a lungul ‘arcului de instabilitate’ care trece prin Caraibe, Africa, Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală și Asia de Sud-Est. În aceste părți ale lumii – în general săracă și instabilă – conducătorii militari văd apariția viitoarelor conflicte majore care ar putea amenința interesele SUA.”

În 2005, se afirma că au loc negocieri între SUA și Polonia din anul 2002, alături de alte țări, “asupra posibilității înființării unei baze europene pentru interceptarea rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune.” În plus se mai preciza că, “o astfel de bază nu s-ar fi putut imagina înainte ca Polonia să se alăture NATO în 1999.”

În noiembrie 2007 se anunța că, “Rusia a amenințat cu amplasarea de rachete cu rază scurtă de acțiune în apropierea granițelor Uniunii Europene, dacă Statele Unite refuză să abandoneze planurile de construire a unui scut de apărare anti-rachetă.” Un general “al armatei ruse a declarat că rachetele Iskander ar putea fi amplasate în Belarus dacă propunerea SUA de plasare a 10 rachete interceptoare și a unui radar în Polonia și Cehia merge înainte.” Putin “a amenințat de asemenea că arsenalul nuclear al Rusiei va lua în colimator ținte din Europa.” Cu toate acestea, “Washingtonul pretinde că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci împotriva unor state ca Iranul, pe care americanii îl acuză că încearcă să dezvolte arme nucleare ce într-o zi ar putea lovi Occidentul.”

Această afirmație este însă una absurdă, așa cum au afirmat în mai 2009 specialiștii ruși și americani care au dat publicității un raport care spunea că “Iranul are nevoie de cel puțin 6-8 ani pentru producerea unei rachete care să aibă o rază de acțiune suficient de mare încât să amenințe Europa și doar un ajutor extern ilicit și un efort concertat și extrem de vizibil de cel puțin un deceniu ar putea produce tehnologia necesară pentru a construi o rachetă capabilă să amenințe Statele Unite.” În decembrie 2007, documentul National Intelligence Estimate (NIE), emis de toate cele 16 agenții de informații ale SUA informa că, “Iranul și-a oprit programul nuclear militar în 2003 și de atunci acesta a rămas înghețat.”

Rusia este îngrijorată nu numai în privința rachetelor interceptoare din Polonia, care pretinde că sunt îndreptate împotriva sa, ci și în privința “radarului avansat de detectare a rachetelor pe care Pentagonul intenționează să-l amplaseze în Cehia.” În plus, în 2007, The Guardian afirma că, “Rusia pregătește propriul său răspuns militar la planurile controversate ale SUA de construire a unui nou scut de apărare anti-rachetă în Europa de Est, potrivit oficialilor de la Kremlin, într-o mișcare ce va crește temerile unei posibile curse de înarmare în genul războiului rece.” Un oficial de la Kremlin a afirmat, referindu-se la rachetele din Polonia și radarul din Cehia, că, “Suntem extrem de îngrijorați și dezamăgiți. Nu am fost informați în avans despre aceste planuri. Acestea modifică drastic balanța strategică în Europa și stabilitatea strategică a lumii.”

În mai 2008, se informa că, “Președintele Rusiei, Dmitri A. Medvedev, și președintele Chinei, Hu Jintao, s-au întâlnit… pentru a încheia un acord de cooperare nucleară și pentru a condamna împreună propunerile Americii pentru un scut anti-rachetă în Europa. Ambele țări au numit planul drept o lovitură dată încrederii internaționale care va tulbura balanța de putere.”

În iulie 2008, ministrul de externe rus declara că Rusia “va fi forțată să ia în considerare un răspuns militar dacă acordul defensiv SUA-Cehia este ratificat,” și că, “vom fi nevoiți să reacționăm nu cu metode diplomatice, ci tehnico-militare.” În august 2008, SUA și Polonia au ajuns la un acord pentru “amplasarea unei baze pentru rachete americane pe teritoriul polonez.” Rusia a răspuns spunând că “mișcarea va deteriora relațiile cu Statele Unite.” Rusia a adăugat că “SUA au arătat că Rusia este adevărata țintă a scutului defensiv, pe măsură ce tensiunile dintre cele două puteri continuă să crească datorită conflictului din Georgia.” Șeful Marelui Stat Major Rus a “avertizat că Polonia se transformă într-o țintă pentru armata Rusiei.”

În continuare se informa că, “Generalul Anatoly Nogovitsyn a declarat că orice amplasament american din Europa ar putea deveni o țintă pentru un atac nuclear al Rusiei, iar fortele sale vor ținti țările aliate cu arme nucleare pe teritoriul lor” și că, “Astfel de ținte vor fi primele distruse.”

În aprilie 2009, Barack Obama declara că, “Sistemul anti-rachetă american din Cehia și Polonia va merge înainte.” În mai 2009, Rusia afirma că va “desfășura rachete Iskander în apropierea Poloniei dacă planurile de instalare a rachetelor americane Patriot pe teritoriul polonez merg înainte.”În iulie 2009, președintele rus Dmitri Medvedev declara că, “Rusia va amplasa rachete lângă Polonia dacă Statele Unite continuă să insiste pentru un scut anti-rachetă în Europa de Est.”

Războiul din Georgia: Răspândirea conflictului în Caucaz

După dispariția Uniunii Sovietice din 1991, provincia nordică a Georgiei, Osetia de Sud, și-a declarat independența, dar nu a reușit să obțină recunoașterea internațională. Osetia de Sud, la fel ca și cealaltă regiune autonomă a Georgiei, Abhazia, au fost în mod tradițional aliatele Rusiei. Au existat tensiuni de lungă durată între Georgia și Osetia de Sud, precum și un armistițiu instabil.

Pe 1 august 2008, șase oameni au fost uciși în Osetia de Sud, atunci când au avut loc un schimb de focuri între forțele georgiene și cele din Osetia de Sud. Ambele părți s-au învinovățiți reciproc pentru deschiderea focului, cu trupele rusești de menținere a păcii aruncând vina pe Georgia și Georgia aruncând vina pe trupele rusești.

Pe 5 august, Rusia a anunțat că își va “apăra cetățenii care trăiesc în zona de conflict” dacă va izbucni un conflict în Georgia, iar președintele Osetiei de Sud a declarat că Georgia “încearcă să stârnească un război la scală largă.” În plus, copii din Osetia de Sud au fost evacuați din zona de conflict, într-o mișcare care a fost condamnată de Georgia, care a considerat că separatiștii își “folosesc copiii în scopuri de propagandă politică.”

Pe 7 august, a fost anunțat un armistițiu între Georgia și Osetia de Sud, Rusia fiind mediator între cele două părți. În noaptea de 7/8 august, la cinci ore după declararea armistițiului, președintele georgian Mihail Saakașvili a demarat o operațiune militară împotriva capitalei Osetiei de Sud, Țhinvali. Georgienii au atacat spitalele, universitatea și au lăsat orașul fără mâncare, apă, gaze și electricitate.

Trupele georgiene au înconjurat orașul și au continuat să lovească ținte civile. Pe 8 august, Rusia a cerut Georgiei să pună capăt ofensivei militare. În acest moment, rapoartele osete indicau uciderea a aproximativ 2.000 de civili, așa că Rusia decide să trimită trupe în regiune. Premierul Rusiei, Vladimir Putin, s-a referit la acțiunile georgiene ca fiind “genocid.” Georgia informează apoi că Rusia a bombardat un oraș georgian. Imediat, Statele Unite au cerut “încheierea bombardamentelor rusești.” Președintele georgian numește atacul o “invazie brutală neprovocată din partea Rusiei.” O mare parte din orașul Țhinvali este lăsată în ruine după ofensiva georgiană, iar 34.000 de oseti se refugiază în Rusia.

Georgia, care avea 2.000 de militari desfășurați în Irak, a anunțat pe 9 august că își va retrage 1.000 dintre aceștia pentru a-i dispune în Osetia de Sud, Statele Unite urmând să asigure transportul trupelor georgiene înapoi în țară.[38] Totuși, forțele ruse au avansat împingând trupele georgiene înapoi, recucerind orașul și distrugând o mare parte din infrastructura militară a Georgiei. Trupele ruse au intrat și în cealaltă provincie autonomă Abhazia, ocupând în cele din urmă orașul georgian Gori.

Pe 12 august, Rusia a anunțat încetarea operațiunilor militare în Georgia, iar pe 13 august, ultimele trupe georgiene din Osetia de Sud s-au retras.
Trupele SUA și cele georgiene au desfășurat împreună exerciții militare de tipul “war games.” În iulie 2008, se informa că aproximativ 1.000 de soldați americani din Georgia au început un exercițiu militar de pregătire cu trupele georgiene intitulat “Immediate Response 2008.” Același raport afirma că “Georgia și Pentagonul au cooperat îndeaproape.” Exercițiul de pregătire a venit în mijlocul creșterii tensiunilor între Rusia și Georgia, în timp ce Statele Unite sprijineau în același timp Georgia să devină membru NATO. În plus, 1.200 de soldați americani și 800 de georgieni urmau să se pregătească împreună, pentru trei săptămâni, la o baza militară de lângă capitala Georgiei, Tbilisi. Exercițiul se desfășura în cooperare cu NATO și a fost precedat de vizita în Georgia a secretarului de stat american Condoleezza Rice, care s-a întâlnit cu președintele georgian și a declarat că, “viitorul Georgiei este în NATO.”
Totuși, aceste exerciții și creșterea cooperării militare între SUA și Georgia nu au trecut neobservate de Rusia, care a început simultan exerciții militare de cealaltă parte a Caucazului, implicând aproximativ 8.000 de militari. Evident, Rusia era conștientă de potențialul unui conflict militar în regiune.

Atunci când a început conflictul cu Rusia, în Georgia se aflau instructori militari americani, iar reprezentantul Rusiei pe lângă NATO a acuzat organizația de încurajarea Georgiei pentru declanșarea ofensivei în Osetia de Sud.

Statele Unite nu era singura națiune occidentală care ajuta Georgia; în calitate de membru neoficial NATO, Israelul a jucat un rol semnificativ în înarmarea Georgiei. Tancurile și artileria Georgiei care au ocupat capitala Osetiei de Sud, au fost ajutate de consilieri militari israelieni. În plus, cu aproximativ un an înaintea conflictului, președintele georgian a aprobat finanțarea pentru 1.000 de consilieri militari de la firme private de securitate israeliene, care să pregătească forțele armate georgiene precum și serviciile de securitate și informații. Georgia a achiziționat, de asemenea, și echipament militar din Israel.

Războiul din Georgia a avut scopul escaladării tensiunilor între NATO și Rusia, folosind regiunea ca mijloc de creare a unui conflict major. Totuși, decizia Rusiei de a pune capăt repede operațiunilor de luptă a lucrat în avantajul său și a avut efectul diminuării tensiunilor internaționale. [Să nu uităm că navele de război americane intraseră deja în Marea Neagră, pregătindu-se de luptă] Chestiunea acordării statutului de membru NATO pentru Georgia este foarte importantă, deoarece dacă era membru NATO, atacul Rusiei împotriva Georgiei ar fi fost văzut ca un atac împotriva tuturor statelor membre NATO. Războiul din Afganistan a fost lansat de NATO sub premisele ‘‘an attack against one is an attack against all’’ (un atac împotriva unuia este un atac împotriva tuturor).

Semnificativ a fost și faptul că în regiune se află o importantă conductă petrolieră, Georgia deținând o poziție strategică, între Rusia și Turcia, între Marea Caspică și Marea Neagră și deasupra Iranului și Irakului. Importanța Georgiei ca avanpost strategic nu poate fi subestimată. Acest lucru este adevărat, mai ales atunci când este vorba despre conducte petroliere.

Conducta Baku-Tblisi-Ceyhan (BTC), a doua conductă ca lungime din regiune (1.768 km), pleacă de la Baku, capitala Azerbaidjanului, către Tbilisi, capitala Georgiei, până la Ceyhan, un port la Marea Mediterană din Turcia. Conducta urmează o rută care ocolește Iranul și Rusia, pentru a aduce resursele petroliere din Marea Caspică “pe piețele din Statele Unite, Israel și Europa Occidentală.” Compania americană Bechtel, a fost principalul contractor pentru proiectare și construcție, iar British Petroleum (BP) este acționarul majoritar în cadrul proiectului.[49] Israelul își obține o mare parte din petrolul necesar via Turcia, prin conducta BTC, care are un rol major în sprijinul acordat de Israel părții georgiene în timpul conflictului,[50] pe măsură ce un conflict rece între Vest și Est (Rusia/China) are loc pentru controlul resurselor planetei.
Zbigniew Brzezinski, co-fondator, împreună cu David Rockefeller, al Comisei Trilaterale, și consilierul pe probleme de securitate națională al lui Jimmy Carter, care a jucat un rol important în crearea mujahedinilor afgani, apoi membri ai Al-Qaeda, a scris un editorial pentru Time Magazine la izbucnirea conflictului Rusia-Georgia. Brzezinski, un maestru al strategiei geopolitice în timpul Războiului Rece, a învinuit, în mod natural, Rusia pentru conflict. Totuși, acesta a dezvăluit și adevărata natură a conflictului.

Acesta a început prin acuzarea Rusiei de “invadarea Georgiei” în “scopuri imperialiste.” Brzezinski a considerat că o mare parte din vină pentru asta o are “atitudinea naționalistă intensă care străbate elita politică a Rusiei.” Brzezinski a explicat și importanța strategică a Georgiei, spunând că, “o Georgie independentă este esențială pentru fluxul internațional al petrolului,” deoarece conducta BTC “furnizează Occidentului accesul la resursele energetice din Asia Centrală.” Brzezinski a avertizat Rusia că va fi “ostracizată internațional,” mai ales elita sa de afaceri, numindu-i pe aceștia “vulnerabili” deoarece “puternicii oligarhi din Rusia au sute de milioane de dolari în conturi din băncile occidentale,” care ar putea fi subiectul unei posibile “înghețări” de către Vest în cazul unui “conflict în genul Războiului Rece.” Brzezinski evidenția, în esență, imaginea unui șantaj geopolitic.

Schimbarea regimului din Iran

A existat, pentru mulți ani, o sciziune în cadrul administrației lui George W. Bush cu privire la politica SUA față de Iran. Pe de o parte, se afla linia dură neo-conservatoare, condusă de Dick Cheney, cu Donald Rumsfeld la Pentagon; care insista de mult pentru o confruntare militară cu Iranul. Pe de altă parte se afla secretarul de stat Condoleezza Rice, care dorea o abordare diplomatică sau “lină” față de Iran.
În februarie 2006, Condoleezza Rice a prezentat Senatului SUA noua strategie privind Iranul, “accentuând uneltele așa-numitei diplomații line. Aceasta a cerut constituirea unui fond pentru finanțarea grupărilor pro-democrație și a organizațiilor culturale și educaționale, pe lângă extinderea finanțării pentru transmisiunilor radio, de televiziune, pe internet și prin satelit, care devin tot mai populare printre tinerii iranieni.” Rice a adăugat că, “vom lucra pentru sprijinirea aspirațiilor poporului iranian pentru libertate în țara lor.” Există trei aspecte principale ale programului: “Extinderea televiziunilor și radiourilor independente”; “Finanțarea grupurilor pro-democrație,” care “va ridica interdicția finanțării din partea SUA a ONG-urilor iraniene, sindicatelor, grupurilor pentru drepturile omului și candidaților opoziției”; și “sporirea schimburilor și cooperării culturale și educaționale,” care “va ajuta la plata școlarizării studenților iranieni în cadrul universităților americane.”

Acest lucru a marcat o schimbare semnificativă în cadrul politicii externe americane față de Iran, care a avut efectul de a face situația internă a Iranului “mai intensă,” sau așa cum s-a exprimat un expert, “acesta este lucrul care poate răsturna acest regim.” Un alt expert a estimat că dacă strategia va eșua, “am irosit banii, dar mai rău decât asta, am ajutat la discreditarea grupărilor legitime de opoziție, ca trădători care au primit bani de la inamic pentru subminarea interesului național al Iranului.”

În martie 2006, a fost constituit Iraq Study Group, un grup de înalți diplomați și strategi de elită pentru reexaminarea politicii SUA față de Irak și, în linii mari, față de Iran. Acesta a propus o atitudine maleabilă față de Iran, iar unul dintre membrii grupului, Robert Gates, fost director al CIA, a părăsit grupul în noiembrie 2006 pentru a-l înlocui pe Donald Rumsfeld în funcția de Secretar al Apărării. Cheney a luptat pentru a-și menține aliatul la Pentagon, dar a eșuat nu numai în a face asta, ci și în a preveni ca Robert Gates să îl înlocuiască.

În februarie 2006, The Guardian a informat că administrația Bush a primit “o creștere de șapte ori a finanțării pentru asamblarea celei mai mari campanii de propagandă împotriva regimului de la Teheran,” și a citat-o pe Condoleezza Rice care spunea că, “vom lucra pentru sprijinirea aspirațiilor poporului iranian pentru libertate și democrație în țara lor.” Statele Unite “vor mări fondurile acordate ONG-urilor iraniene care promovează democrația, drepturile omului și sindicalismul,” lucru care a început în 2005, pentru prima oară din 1980 și cu ajutorul căruia “SUA va căuta să construiască o nouă rețea de dizidență.”

În aprilie 2006, Financial Times informa că, “SUA și Marea Britanie lucrează la o strategie prin care să promoveze schimbări democratice în Iran,” precum și că “promovarea democrației este o rubrică menită să coalizeze europenii în spatele unei politici comune robuste, fără a numi asta schimbare de regim.” Christian Science Monitor a informat că scopul acestei strategii era “schimbarea regimului din interior,” sub forma unei “revoluții pro-democrație.”

În iulie 2007, se informa că Washingtonul a “schimbat strategia în favoarea acțiunilor militare,” la insistența lui Dick Cheney. Josh Bolton, fostul ambasador american la ONU, a declarat în mai 2007 că strategia SUA constă în trei opțiuni: prima – sancțiunile economice, a doua – schimbarea regimului și a treia – acțiunile militare. Bolton a elaborat spunând că, “trebuie să mergem pe idea schimbării de regim prin sprijinirea grupărilor de opoziție, deoarece acestea sunt circumstanțele cele mai probabile pentru un guvern iranian care să decidă că este mai sigur să nu fabrice arme nucleare, decât să continue s-o facă. Iar dacă orice altceva eșuează, dacă alegerea este între un Iran cu capacități nucleare și folosirea forței, atunci cred că trebuie să apelăm la folosirea forței.” În cele din urmă, scopul va fi “instigarea la revoltă populară.”

În septembrie 2007, se anunța că administrația Bush insistă ca Statele Unite să intre în conflict cu Iranul, întrucât “planificatorii de la Pentagon au alcătuit o listă de până la 2.000 de ținte din Iran.” Se informa chiar și că secretarul de stat Condoleezza Rice era “pregătită să își rezolve neînțelegerile cu vice-președintele Dick Cheney și să aprobe măsurile militare.” Se spunea că Rice și Cheney lucrează împreună pentru a prezenta o poziție unificată, găsind o cale de mijloc între diplomația lină a lui Rice și preferința lui Cheney de a folosi “arme nucleare tactice distrugătoare de bunkere” împotriva Iranului.
În același an, în 2007, Statele Unite au lansat operațiuni sub acoperire împotriva Iranului. ABC a prezentat povestea, informând că, “CIA a primit aprobare prezidențială secretă pentru organizarea unei operațiuni clandestine pentru destabilizarea guvernului iranian.” Președintele a semnat un ordin “care pune în mișcare un plan CIA ce include o campanie coordonată de propagandă, dezinformare și manipulare a monedei și a tranzacțiilor financiare internaționale ale Iranului.” Aprobarea acestor operațiuni clandestine a marcat o deplasare temporară de la idee unor acțiuni militare fățișe.

Ziarul The Telegraph informa în mai 2007 că, “Bush a semnat un document oficial aprobând planurile CIA pentru campania de propagandă și dezinformare, menită să destabilizeze și eventual să răstoarne conducerea autocratică a mullahilor.” Ca parte a planului, “CIA are dreptul de a aduna informații pe teritoriul domestic, o zonă care este de obicei apanajul FBI, de la numeroșii exilați și emigranți iranieni care locuiesc în SUA,” deoarece “iranienii din America au legături cu familiile lor de acasă și sunt o sursă dublă de informații.” În plus, “CIA îi va fi îngăduit să furnizeze echipament de comunicații care să permită grupărilor de opoziție din Iran să lucreze împreună și să ocolească cenzurarea internetului de către regimul cleric.”

Puterea “moderată” a devenit politica favorită pentru promovarea schimbării regimului din Iran. David Denehy, un consilier la Biroul de Afaceri pentru Orientul Apropiat din cadrul Departamentului de Stat, a fost “însărcinat cu supravegherea distribuirii a milioane de dolari pentru promovarea cauzei unui Iran mai democratic.” Acesta a fost responsabil pentru plata a 75 milioane $ pe care Condoleezza Rice i-a cerut Senatului în februarie 2006. Fondurile alocate au inclus “36,1 milioane $ pentru stațiile de televiziune și radio existente care emit către Iran,” și “10 milioane $ pentru diplomația publică și programele de schimb, inclusiv ajutarea iranienilor care doresc să studieze în America,” și “20 milioane $ care să sprijine eforturile grupărilor societății civile – ONG-uri media, legale și pentru drepturile omului – atât în Iran cât și în afara țării.” Administrația a cerut fonduri suplimentare de 75 de milioane $ pentru 2008.

În 2008, jurnalistul Seymour Hersh a dezvăluit în ziarul The New Yorker că la sfârșitul anului 2007, Congresul SUA a aprobat “o cerere din parte președintelui Bush de a finanța o intensificare majoră a operațiunilor clandestine împotriva Iranului, conform unor surse foste și actuale din cadrul armatei, serviciilor de informații și din Congres.” Deoarece tabăra dură a lui Cheney, din cadrul administrației Bush, insista de mult pentru o confruntare directă cu Iranul, armata trebuia să nu se afle sub controlul direct al neo-conservatorilor. Robert Gates, fost director al CIA, l-a înlocuit pe Donald Rumsfeld în funcția de Secretar al Apărării, și deși a continuat politica acestuia de amenințare a Iranului, a trebuit să ia o poziție ceva mai strategică, deoarece mulți lideri militari de la Pentagon considerau că “bombardarea Iranului nu este un răspuns viabil la chestiunea proliferării nucleare.”

Operațiunile clandestine care au fost aprobate au ajuns la un cost de aproximativ 400 de milioane $ și “sunt destinate să destabilizeze conducerea religioasă a țării. Activitățile clandestine implică sprijinul minorităților arabe (Ahwazi) și baluche și a altor organizații dizidente. De asemenea includ colectarea de informații privind programul nuclear iranian militar.” Operațiunile urmau să fie extinse sub comanda atât a CIA cât și a JSOC (Joint Special Operations Command). Scopul era “subminarea ambițiilor nucleare iraniene și încercarea de slăbire a guvernului prin schimbarea regimului,” pentru care un aspect important îl constituiau “cooperarea cu grupările de opoziție și transmiterea fondurilor.” Hersh a detaliat:

Multe dintre aceste activități pot fi efectuate de dizidenții din Iran și nu de către americani pe teren. O problemă cu “transmiterea fondurilor” într-o operațiune clandestină este aceea că este dificil de a controla unde ajung banii și cine beneficiază de aceștia. Cu toate acestea, un fost oficial al serviciilor de informații declara că, “Suntem expuși, datorită mecanismului de transfer a armelor și a echipamentelor de comunicații. Iranienii vor putea să spună că opoziția a fost inspirată de americani. De câte ori am încercat asta fără a pune întrebările potrivite? Merită toate acestea riscul?” Una dintre posibilele consecințe a acestor operațiuni ar fi o suprimare violentă a unui grup de dizidenți iranieni, care ar oferi un motiv administrației Bush pentru o intervenție militară.

Strategia includea folosirea tensiunilor etnice pentru subminarea guvernului; însă această strategie a fost greșită. Spre deosebire de Pakistan, Liban sau Irak, Iranul este o țară mult mai veche, “precum Franța și Germania, iar cetățenii săi sunt la fel de naționaliști. Statele Unite supraestimează tensiunile etnice din Iran.” Acest lucru s-a dovedit a fi important în ceea ce privește alegerile din vara anului 2009.

O privire retrospectivă în anul 1953

Pentru a înțelege natura “promovării democrației” în Iran de către America și Marea Britanie, este important să examinăm practicile istorice ale acestora privind “democrația” în Iran. Mai exact, evenimentele anului 1953 prezintă o imagine foarte semnificativă, în care Statele Unite au orchestrat prima lor lovitura de stat într-o țară străină, cu ajutorul Marii Britanii, care avea interese petroliere majore în Iran. Primul guvern ales democratic în 1951, condus de Mohammad Mosaddeq (Mosaddegh), a anunțat naționalizarea Companiei Petroliere Anglo-Iraniene (redenumită mai târziu British Petroleum), care deținea monopolul asupra petrolului iranian Acest lucru, în mod natural, i-a înfuriat pe britanici, care, în 1952, i-au convins pe americani să-i ajute la ticluirea unui complot de răsturnare a guvernului iranian.

Ideea răsturnării guvernului iranian a luat naștere în Anglia, dat nu a durat mult ca CIA să fie convinsă să lanseze o operațiune comună cu SIS. Documentele guvernamentale făcute publice au dezvăluit că “agenții CIA care au orchestrat lovitura de stat din Iran au lucrat direct cu ofițeri regaliști din armata iraniană, au ales înlocuitorul premierului, au trimis o suită întreagă de mesageri pentru a-i ridica moralul șahului, au regizat o campanie de atentate cu ajutorul unor iranieni care se prezentau drept membri ai partidului comunist și au postat numeroase articole și caricaturi în ziare.” Strategia avea scopul de sprijinire a unui general iranian și a șahului cu ajutorul finanțării și activelor CIA, pentru răsturnarea lui Mossadeq, “mai ales dacă această combinație va fi capabilă să scoată mulțimi de oameni pe străzi.”

Șahul urma să joace un rol fundamental, mai precis “să reacționeze rapid după ce CIA provoca agitarea maselor, pe măsură ce țara aluneca spre haos, să emită decrete regale spre a-l demite pe Mossasegh și a-l numi prim-ministru pe generalul Zahedi.” Agenții CIA au întreținut presiunea, pretinzând că sunt comuniști iranieni, amenințând liderii musulmani cu “pedepse severe dacă i se opun lui Mossadegh,” într-o încercare de a stârni sentimente anti-comuniste și anti-Mossadeq în rândurile comunității religioase. CIA chiar a organizat un atentat cu bombă împotriva casei unui lider musulman important. Mai mult, CIA a promovat o importantă campanie de propagandă, plătind 45.000 $ proprietarului unui ziar pentru sprijinirea acțiunilor anti-guvernamentale. Odată ce lovitura de stat a fost inițiată, CIA a folosit media americană pentru propagandă, într-o tentativă de a legitima complotiștii, trimițând o declarație de presă către Associated Press, în care se spunea că, “rapoarte neoficiale informează că liderii complotului sunt înarmați cu două decrete ale șahului, unul care-l demite pe Mossadegh, iar celălalt îl numește pe generalul Zahedi drept înlocuitor al acestuia.” CIA a răspândit această propagandă și în media iraniană.

Ca urmare a începutului loviturii de stat, care a debutat pe 15 august, Mossadeq a suspendat parlamentul, care în cele din urmă a intrat pe “mâinile C.I.A.” După arestarea câtorva complotiști, acesta a lăsat garda jos. Atunci, ambasada americană a planificat un contraatac pentru ziua de 19 august, utilizând în special trupe islamiste. În acest moment, partidul comunist învinuia “intrigile anglo-americane” pentru lovitura de stat. Cu toate acestea, tocmai când CIA credea că a eșuat, ziarele iraniene au început să publice în masă decretele șahului și dintr-odată mulțimi uriașe, favorabile șahului, au început să se adune pe străzi. Un jurnalist iranian, care era un important agent CIA, “a condus mulțimile către parlament, incitând oamenii să incendieze birourile unui ziar deținut de ministrul de externe al lui Mossadegh. Un alt agent iranian al CIA a condus o mulțime pentru a jefui birourile ziarelor pro-Tudeh (partid comunist apropiat lui Mossadeq).”

În acest moment, suporterii loviturii de stat din cadrul armatei au început să apară pe străzi, iar în curând “mulțimile au început să primească ordine directe de la câțiva ofițeri, unii fiind implicați în complot, în timp ce alții schimbaseră taberele. În câteva ore, biroul central al telegrafului a căzut și telegrame au fost trimise în toate provinciile, cerând declanșarea unei revolte pentru sprijinirea șahului. După câteva schimburi sporadice de focuri, sediile poliției și Ministerului Afacerilor Externe au căzut și ele.” Interesant, potrivit documentelor secrete date ulterior publicității, CIA “sperase să aranjeze apariția unor articole în presa americană care să susțină că revenirea șahului Mohammed Reza Pahlevi a fost rezultatul unei revolte autohtone împotriva guvernului cu înclinații comuniste,” dar în cele din urmă, “agenții săi au avut un succes limitat în manipularea reporterilor americani.” CIA a postat totuși articole în media americană, precum exemplul în care Departamentul de Stat a aranjat apariția unui studiu CIA în Newsweek.

Una dintre lecțiile cheie, învățate de CIA din această operațiune, a fost aceea că “au fost expuse deficiențele agenției în manipularea presei americane.” CIA a manipulat și un reporter de la New York Times care să împrăștie propagandă. În vreme ce media sovietică învinovățea Statele Unite pentru lovitura de stat, menționările americane din presă au respins aceste acuzații cu desăvârșire și nu le-au “examinat niciodată cu seriozitate.”

Până la sfârșitul Operațiunii Ajax, numele de cod al loviturii CIA, “aproximativ 300 de oameni au murit în incidentele de pe străzile din Teheran,” în mare parte datorită faptului că CIA a “provocat violențe stradale.” Lovitura de stat a avut ca urmare “mai mult de două decenii de dictatură a șahului, care s-a bazat mai ales pe ajutorul și pe armele americanilor.”

Occidentul sponsorizează teroriști în Iran.
În 2005, Scott Ritter, fost inspector pentru armament al ONU, informa că, “Mujahadeen el-Khalq, sau MEK, o grupare iraniană de opoziție, condusă la un moment dat de serviciile de informații ale lui Saddam Hussein,” lucra acum pentru CIA, ocupându-se atacuri teroriste în interiorul Iranului. În februarie 2007, ziarul The Telegraph informa că, “America finanțează în secret grupări etnice separatiste de militanți din Iran, într-o tentativă de a crește presiunea asupra regimului islamic, pentru renunțarea la programul nuclear.”

Operațiunile CIA “presupun colaborarea cu mișcări care recurg la metode teroriste,” iar articolul mai observa și că, “a existat un val de nemulțumiri și tulburări în rândurile minorităților etnice de la granițele Iranului, cu o campanie de atacuri și asasinate împotriva militarilor și oficialilor guvernului iranian,” și, interesant, operațiunile CIA se concentrează pe “ajutarea milițiilor de opoziție din rândurile numeroaselor grupuri etnice reunite în regiunile de frontieră ale Iranului.” Un fost agent de contra-terorism din cadrul Departamentului de Stat a declarat că, “Ultimele atacuri din interiorul Iranului intră în rând cu eforturile SUA de aprovizionare și pregătire a minorităților etnice din Iran pentru destabilizarea regimului iranian.”

ABC News informa în aprilie 2007 că, “Un grup tribal militant pakistanez, responsabil pentru o serie de raiduri de guerilă în interiorul Iranului, a fost incurajat și consiliat în secret de oficiali americani încă din 2005.” Grupul, numit Jundullah, operează în provincia Belucistan din Pakistan, la granița cu Iranul, și “și-a asumat responsabilitatea pentru uciderea și răpirea a mai mult de 12 militari și oficiali iranieni.”

În 2008, fostul lider al armatei pakistaneze declara că, “Statele Unite sprijină gruparea ilegală Jundullah pentru destabilizarea Iranului,” și că, “SUA furnizează tabere de pregătire pentru luptătorii Jundullah – amplasate în zone din estul Iranului – pentru a crea neliniște în regiune și a afecta relațiile cordiale între Iran și vecinul său Pakistan.”
Protestele în urma alegerilor din 2009

Evenimentele anului 1953 au prezentat o matriță pentru protestele care au urmat alegerilor iraniene din 2009, o încercare de “revoluție de catifea” în Iran, derivată de asemenea din “revoluțiile colorate” din statele post-sovietice din Europa de Est [Vezi: Drumul către pierzanie – Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial]. Teza autorului acestui eseu este că revoltele de după alegerile din 2009 din Iran au fost un complot anglo-american menit să orchestreze schimbarea regimului în Iran. Scopul era aducerea la putere unui lider pro-american (în măsura în care așa ceva poate exista în Iran) și astfel de exercitare a influenței economice, politice și strategice a SUA asupra Iranului. Urmând stratagema “revoluțiilor colorate” finanțate de SUA în fostul bloc sovietic, cu ajutorul masiv al CIA, și asemănătoare cu lovitura de stat din 1953, conspirația a eșuat în cele din urmă.
În vreme ce lovitura de stat din 1953 a dezvăluit eșecul CIA de a manipula media americană, revoltele din 2009 au fost un mare succes al manipulării mediatice americane; însă, ironic, a fost tocmai concentrarea pe acest succes triumfător cea care a împiedicat succesul final al complotului. Percepția populară americană asupra unor alegeri ilegitime și a opresiunii politice a fost suficientă să fie obținut sprijinul pentru schimbarea regimului, dar nu și să schimbe efectiv regimul. Așadar, într-o ironie amară pentru SUA, eșecul loviturii de stat din 1953, a devenit succesul conspirației din 2009; în timp ce succesul loviturii din 1953, a devenit eșecul conspirației din 2009. S-a întâmplat doar că succesul loviturii din 1953 a fost că… a funcționat.

În noiembrie 2008, media iraniană a informat că, “Washingtonul face eforturi înverșunate pentru orchestrarea unei ‘revoluții de catifea’ în Iran.” Fostul ambasador iranian la ONU a declarat că, “Washingtonul conspiră pentru instigarea la discordie între iranieni, pentru a răsturna guvernul de la Teheran.”

Media iraniană a informat în aprilie 2009, cu două luni înaintea alegerilor prezidențiale, că Garda Revoluționară Iraniană a “descoperit un complot pentru o răsturnare ‘pașnică’ a guvernului țării,” și “a acuzat Olanda de conspirație pentru instigarea la o revoluție de catifea în țară, prin sprijinirea opoziției prin intermediul media și a unor site-uri de pe internet.” În 2005, parlamentul olandez a finanțat cu 15 milioane € “o campanie de polarizare media” în interiorul Iranului, care a fost “asociată cu asistența britanică și finanțată în secret de SUA.”

În perioada de dinaintea alegerilor, a existat o intensificare a atacurilor în interiorul Iranului. Cu două săptămâni înainte de alegeri, pe 28 mai 2009, în sud-estul Iranului, o moschee șiită a fost atacată, 20 de oameni fiind uciși. Un oficial iranian a acuzat Statele Unite de implicare în înarmarea teroriștilor, care au comis atentatul într-o regiune sunnită, o minoritate religioasă din Iran. Jundullah, o organizație teroristă finanțată și înarmată de SUA prin intermediul CIA, și-a asumat responsabilitatea pentru atac. În ziua următoare, sediul de campanie al președintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad a fost atacat de persoane înarmate, în același oraș în care avusese loc atentatul cu bombă, câțiva oameni fiind răniți. Aceste atacuri, menite să stârnească tensiuni religioase, sunt asemănătoare cu atacurile efectuate de CIA în Iran în timpul loviturii de stat din 1953.

Cu o zi înaintea alegerilor, pe 11 iunie 2009, au apărut informații care indicau că National Endowment for Democracy, principala instituție aflată în spatele “revoluțiilor colorate” din Europa de Est, a finanțat masiv o serie de grupări pro-Mousavi din Iran, Mousavi find candidatul favorit al occidentului în alegerile iraniene. Se vorbea chiar despre o “revoluție verde” în Iran, deoarece campania lui Mousavi fusese dominată de eșarfe și banere de culoare verde la adunările electorale.

Pe 10 iunie 20009, cu două zile înaintea alegerilor, un blog al New York Times afirma că existau numeroase motive de îngrijorare în rândurile suporterilor lui Ahmadinejad din Iran și că aceștia se temeau “că asistă la versiunea locală a Revoluției Portocalii, care a adus opoziția la putere în Ucraina.”

Pe 12 iunie 2009, au avut loc alegerile iraniene. Imediat, mașina de propagandă a început să funcționeze și planul pentru o revoluție colorată în Iran a fost pus în aplicare. Agenția oficială de știri iraniană a informat că Ahmadinejad a obținut o victorie categorică cu 69% din voturile exprimate. Imediat, principalul său rival și candidatul favorit al Americii, Mousavi, a pretins că a câștigat și că au existat “nereguli” în cadrul procesului de votare și a fost citat spunând că “Eu sunt câștigătorul absolut al alegerilor cu o marjă ridicată.”

Imediat, guvernele occidentale au denunțat alegerile ca fiind fraudate, iar pe străzile din Teheran au început mișcări de protest, tineri îmbrăcați în verde scandând “Moarte dictatorului,” cu referire la Ahmadinejad. Mousavi a încurajat continuarea protestelor, iar în a doua zi de proteste persoane tinere au “spart ferestrele autobuzelor pe mai multe străzi din centrul Teheranului. Aceștia au dat foc la bănci, pubele de gunoi și la grămezi de anvelope folosite pe post de baricade în flăcări. Poliția a atacat protestatarii cu bastoane de cauciuc.” Guvernele occidentale și-au declarat în mod deschis solidaritatea cu protestele și au denunțat guvernul iranian pentru reprimarea acestora.

În pofida tuturor afirmațiilor despre fraude și neregularități, cei care au luat această poziție nu au oferit dovezi concrete în sprijinul lor. Așa cum afirma Politico pe 15 iunie, oamenii care au susținut ipoteza fraudei “ignoră faptul că cele 62,6 procente ale lui Ahmadinejad de la alegerile din acest an sunt, în fond, identice cu cele 61,69% obținute după numărătoarea finală de la alegerile din anul 2005.” Acești oameni au ignorat, în mod convenabil, și percepția populară din Iran, precum faptul că mulți iranieni îl considerau pe Ahmadinejad învingătorul din cadrul dezbaterilor televizate. Ahmadinejad avea sprijinul unei mari părți a iranienilor, “inclusiv cei religioși, grupurile cu venituri reduse, angajații din sectorul public și pensionarii.”

Unele “dovezi” ale fraudei erau extrem de circumstanțiale, precum faptul că Mousavi, fiind de origine azeră, “era învingătorul garantat în zonele dominate de azeri din Iran,” și astfel, când Ahmadinejad a câștigat în aceste regiuni, “frauda este singura explicație posibilă.” Totuși, Ahmadinejad vorbește azera fluent, a ocupat poziții oficiale în două regiuni azere, iar liderul suprem al Iranului, Ayatollahul Khamenei, este de asemenea azer.

Aceasta a ignorat de asemenea și votul bazat pe clase al iranienilor. În vreme ce Occidentul tinde să portretizeze Orientul Mijlociu și Africa printr-o lupă orientalistă, văzându-i ca pe “ceilalți,” și deseori îi reprezintă pe oamenii din aceste regiuni ca înapoiați sau barbari, realitatea este cu totul alta față de percepția vestică. Locuitorii din Orientul Mijlociu, inclusiv Iran, votează preocupându-se de condițiile economice și sociale, la fel cum o fac și alegătorii occidentali. Votul în Orientul Mijlociu nu se bazează strict pe diferențele religioase și etnice, fiind mai mulți factori în joc, iar orice analiză care uită asta este greșită. Chiar și Financial Times a afirmat că, “Schimbarea pentru cei săraci înseamnă mâncare și locuri de muncă, nu un cod vestimentar relaxat sau pauze mixte,” și că, “Politica în Iran este mai mult despre războiul de clasă, decât despre religie.”

James Petras scria că, “Singurul grup, care l-a preferat în mod clar pe Mousavi, a fost format din studenți și intelectuali, oameni de afaceri și cei din clasa medie superioară.” Aceștia se întâmplă să fie și membrii cei mai “occidentalizați” ai societății iraniene. Iranienii care au protestat în timpul “revoluției verzi” aveau afișate pancarte în limba engleză și dădeau interviuri mediei occidentale tot în engleză. Mulți au fost educați și crescuți în Occident. Diaspora iraniană din Occident a fost, de asemenea, în majoritate favorabilă “revoluției verzi”, aceștia fiind fiii și fiicele celor care au emigrat din Iran, după revoluția islamică din 1979. Aceștia sunt copiii clasei capitaliste iraniene exilate și nu reprezintă o opinie corectă a populației care trăiește în Iran. În definitiv, săracii și marea majoritate a populației nu au mijloacele necesare pentru a emigra în Vest. În mod natural, mulți tineri iranieni occidentalizați au griji legitime și probleme sociale datorate modului de guvernare din Iranul de astăzi; însă, majoritatea iranienilor sunt mai îngrijorați de mesele zilnice decât de codul vestimentar islamic.

Așa cum Petras a subliniat în continuare, “Votul tinerilor, pe care media occidentală l-a lăudat ca fiind pro-reformist, a reprezentat în mod clar o minoritate de sub 30% și a venit de la un grup privilegiat, vocal și vorbitor în general de engleză, monopolizând astfel media occidentală.” Până și Washington Post informa pe 15 iunie în privința unui sondaj efectuat de occidentali în Iran cu trei săptămâni înainte de alegeri, în care se arăta că “Ahmadinejad conducea cu aproximativ două treimi din preferințele de vot — mai mult decât a obținut efectiv,” iar toate “analizele din cele 30 de provincii iraniene îl arătau pe Ahmadinejad conducând clar.”

Articolul din Washington Post continua, subliniind că, “Mulți comentatori au portretizat tineretul iranian și internetul ca pe vestitorii schimbării în aceste alegeri. Dar sondajul nostru a aflat că numai o treime dintre iranieni au acces la internet, iar cei cu vârstele cuprinse între 18 și 24 de ani formează blocul cel mai puternic pro-Ahmadinejad, dintre toate grupurile de vârstă.” Mai mult, singurul grup demografic unde Mousavi era “în față sau foarte aproape de Ahmadinejad era cel format din studenți și intelectuali, precum și iranienii cu cele mai mari venituri.” Articolul se încheia cu afirmația că, “Adevărul ar putea fi ca realegerea președintelui Ahmadinejad este ceea ce a dorit poporul iranian.”

Internetul a jucat un rol important în formarea percepției internaționale asupra alegerilor iraniene, deoarece rețelele de socializare ca Twitter și Facebook au fost utilizate pentru promovarea scopurilor “revoluției verzi,” care a primit deseori numele de “Revoluția Twitter.” Să nu uităm că în 2007, “un plan CIA care includea o campanie coordonată de propagandă, dezinformare și manipulare,” a fost pus în mișcare, având “intenția de a destabiliza și eventual răsturna conducerea teocratică a mullahilor.” Ca parte a acestei strategii, “CIA îi va fi îngăduit să furnizeze echipament de comunicații care să permită grupărilor de opoziție din Iran să lucreze împreună și să ocolească cenzurarea internetului de către regimul cleric.”

În mijlocul protestelor, guvernul iranian a zdrobit dizidența, interzicând accesul reporterilor străini și blocând internetul. Așa cum informa Washington Times, “Rețeaua Twitter a fost gazda unui flux constant de informații, care prezentau actualizarea situației, precum și fotografii și filme, care portretizau tulburările ce aveau loc. Imaginile și filmele au proliferat și au fost preluate de numeroase surse externe, departe de cenzura regimului iranian.” Natural, toate aceste informații au venit de la studenți din clasa medie superioară, care aveau acces la această tehnologie și erau cunoscători ai limbii engleze.

Pe 15 iunie, “un angajat de 27 de ani de la Departamentul de Stat, Jared Cohen, a trimis un e-mail către site-ul Twitter cu o cerere neobișnuită: să amâne revizia programată a rețelei sale globale, care ar fi întrerupt serviciul în timp ce iranienii foloseau Twitter pentru a furniza informații către lumea de afară, privind protestele în creștere de la Teheran.” Mai mult, New York Times informa că, “Dl. Cohen, absolvent al Stanford University și cel mai tânăr membru al Departamentului de Stat, a lucrat cu Twitter, YouTube, Facebook și alte servicii pentru a valorifica potențialul acestora pentru inițiative diplomatice.”

S-a dovedit că doar un număr redus de iranieni foloseau Twitter pentru scopuri organizaționale, însă “Twitter s-a dovedit a fi o unealtă crucială în jocul de-a șoarecele și pisica între opoziție și guvern, pentru influențarea opiniei mondiale.” Twitter a participat și la răspândirea dezinformării în timpul protestelor, așa cum evidenția New York Times, “unele dintre cele mai mari erori de pe Twitter erau repede preluate și amplificate de bloguri: că trei milioane de oameni au protestat în Teheran weekend-ul trecut (în loc de câteva sute de mii); că liderul opoziției Mir Hussein Moussavi se afla arestat la domiciliu (de fapt fiind doar supravegheat); că președintele comisiei de monitorizare a alegerilor a declarat alegerile invalide sâmbăta trecută (lucru neadevărat).”

Pe 28 iunie, ministrul informațiilor din Iran a învinuit puterile occidentale, în special Statele Unite și Marea Britanie, pentru protestele și violențele post-electorale. Iranul a arestat chiar și personalul ambasadei britanice din Teheran. Pe 3 iulie, șeful Consiliului Gardienilor din Iran a declarat că, “Personalul ambasadei britanice va fi pus sub acuzare pentru incitarea la proteste violente.” Iranul a arestat nouă “angajați ai ambasadei britanice acuzați de participare la organizarea demonstrațiilor pro-democrație,” dar a eliberat șapte dintre aceștia la scurt timp. Totuși, unul dintre membrii ambasadei a fost acuzat că a avut un “rol semnificativ” în revoltele de după alegeri.

Printre negările vehemente din partea britanică referitoare la orice implicare, ziarul The Telegraph dezvăluia, la sfârșitul lunii iulie, că doi exilați, “Azadeh Assadi și Vahid Saderigh au furnizat un sprijin esențial liderilor opoziției de la locuințele lor din Londra,” și care “primesc indicați de la mișcarea verde iraniană, care s-a aflat în fruntea provocării fără precedent la adresa liderilor republicii islamice.” Aceștia au organizat protestele din fata ambasadei iraniene la Londra, care au ținut 31 de zile, mai mult decât oriunde altundeva.

Hossein Rassam, șeful securității și a diviziei politice din cadrul ambasadei britanice de la Teheran, a fost arestat sub suspiciunea de participare la sprijinirea protestelor prin “consilierea diplomaților și reporterilor britanici.” În plus, un intelectual iraniano-american a fost arestat. În 2007, Iranul i-a arestat pe “Haleh Esfandiari, șeful Wilson Center’s Middle East program, și pe Kian Tajbakhsh, care avea legături cu Institutul Soros, fiind suspectat de periclitarea securității naționale.” Aceștia au fost eliberați după trei luni de detenție.

De mare interes au fost declarațiile făcute de foștii strategi americani în domeniul politicii externe, în miezul acestor proteste; printre ei fiind Henry Kissinger, Zbigniew Brzezinski și Brent Scowcroft. Fostul consilier pentru securitate națională Brent Scowcroft, într-un interviu acordat Al-Jazeera la scurt timp după începerea protestelor, fiind întrebat dacă SUA au agenți secreți în Iran, declara, fără nicio ezitare că, “Bineînțeles că avem.” Reporterul l-a întrebat apoi dacă îi vor ajuta pe protestatari, la care Scowcroft a replicat, “S-ar putea, cine știe. Dar este o încercare zadarnică, ajutorul acordat protestatarilor, împotriva puterii combinate a Gărzii Revoluționare, milițiilor și politiei, care sunt, până acum, unitare.” Acesta a explicat că el crede că “mișcarea” pentru schimbare se afla în Iran și că “Vor exista schimbări în Iran, cred că este aproape inevitabil.”
Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate națională în timpul administrației Jimmy Carter, co-fondator împreună cu David Rockefeller al Comisiei Trilaterale și strateg în domeniul geopoliticii, a fost intervievat de CNN, la scurt timp după începerea protestelor. Când a fost întrebat cum ar putea să fie făcută situația să semene cu cea din Europa de Est, unde într-o serie de revoluții colorate izbutite au fost aduse la putere marionete occidentale, Brzezinski a răspuns că, “Păi, cred că nu va merge la fel ca în Europa de Est, dar sper că nu va semăna nici cu deznodământul din Piața Tiananmen. Europa de Est a devenit în mod clar pro-occidentală, pro-americană și asa mai departe.” Mai mult, acesta a explicat că, “Dacă va exista o schimbare a regimului din Iran, sunt șanse mai mari de adaptare și cred că asta este ceea ce se dorește. Dar asta necesită răbdare, o manipulare inteligentă, sprijin moral și mai ales fără interferențe politice.”
Henry Kissinger, fost consilier pentru securitate națională și secretar de stat, a fost intervievat de BBC la izbucnirea revoltelor. Acesta a declarat că, “Acum, dacă se dovedește că nu este posibil să apară un guvern în Iran, care să acționeze în numele unei națiuni și nu a unei cauze, atunci am avea o situație diferită. Atunci am putea concluziona că trebuie să lucrăm din exterior pentru schimbarea regimului din Iran.”

Evident, au existat interese și implicare din partea Occidentului în cadrul mișcării iraniene pentru “democrație” ce a avut ca rezultat protestele de după alegeri. Cu toate acestea, scopul final al tentativei de “revoluție colorată” a eșuat, deoarece nu a reușit să schimbe regimul. Strategia lui Brzezinski de “manipulare inteligentă” a clacat finalmente, astfel că Henry Kissinger a afirmat că, “am putea concluziona că trebuie să lucrăm din exterior pentru schimbarea regimului din Iran.”

America Latină nu este uitată: Lovitura de stat din Honduras

Evenimentele recente din America Latină trebuie privite într-un context imperialist pentru a înțelege cât de cuprinzătoare și de vastă este strategia imperialistă a SUA și NATO. În timp ce ochii lumii și ai mass-media era ațintiți asupra Iranului, un alt eveniment avea loc în America Latină, care a fost aproape ignorat de media internațională.

Pe 28 iunie 2009, armata din Honduras l-a răpit pe președintele țării și l-a trimis în exil. Poziția oficială a fost că lovitura de stat a avut loc după ce președintele Hondurasului, Manuel Zelaya, a încercat organizarea unui sondaj, în vederea pregătirii unui referendum pentru modificarea constituției. Curtea Supremă a emis, în secret, un mandat de arestare pentru Zelaya pe 26 iunie, “acuzându-l de trădare și abuz de putere.” Armata a pătruns în casa acestuia, două zile mai târziu, urcându-l într-un avion și exilându-l în Costa Rica, iar în aceeași zi Congresul țării a votat pentru îndepărtarea lui Zelaya, înlocuindu-l cu purtătorul de cuvânt al Congresului, Roberto Micheletti.

Zelaya era un aliat apropiat al președintelui venezuelan Hugo Chavez, precum și al celui bolivian Evo Morales; ambii fiind liderii populiști ai noii mișcări de stânga din America Latină și care se opun hegemoniei americane și intereselor occidentale în regiune. Hugo Chavez a afirmat că lovitura de stat este mâna Statelor Unite, iar clasa conducătoare din Honduras a participat la aceasta și “a transformat Hondurasul într-o republică bananieră, o bază politică, militară și teroristă pentru imperiul nord-american.”

New York Times informa că administrația Obama a fost “surprinsă” de lovitura de stat, “dar, au declarat de asemenea că au lucrat de câteva zile încoace pentru a încerca să stopeze o criza politică în Honduras, pe măsură ce confruntarea între președintele Zelaya, care dorea mărirea duratei mandatului prezidențial, și armată părea să escaladeze.” Mai mult, “Statele Unite au de mult timp legături solide cu armata Hondurasului și a ajutat la pregătirea forțelor armate din această țară.” Se spunea în continuare că secretarul de stat Hilary Clinton l-a vizitat pe Zelaya pe 2 iunie, iar Statele Unite considerau că planurile lui Zelaya de reformare a constituției erau o “idee proastă.” Ambasadorul SUA în Honduras a avut discuții cu oficiali din cadrul armatei unde “s-a vorbit despre modul în care îl vor îndepărta pe președinte de la putere, cum vor proceda pentru a-l aresta și pe baza cărei autorități puteau face asta.”
Așa cum s-a dovedit, generalul care l-a răsturnat de la putere pe Zelaya era “absolvent al unei instituții militare americane, U.S. Army School of the Americas, care a pregătit numeroși lideri ai unor lovituri de stat în America Latină.” Printre foștii absolvenți ai instituției se numără și generalul argentinian Leopoldo Galtieri, dictatorul Guatemalei gen. Efrain Rios Montt, “dictatorul panamez gen. Omar Torrijos, care a răsturnat un guvern civil în 1968 și generalul Manuel Noriega, care a condus țara și se ocupa cu traficul de droguri, în timp ce era în solda CIA,” dictatorul ecuadorian gen. Guillermo Rodriguez, dictatorii bolivieni gen. Hugo Banzer Suarez și gen. Guido Vildoso Calderon, precum și generalul peruvian Juan Velasco Alvarado.

Așa cum se preciza a doua zi după lovitura de stat, în ultimii zece ani, “Statele Unite au furnizat 18,41 milioane $ constând în arme și materiale militare Hondurasului prin programul de vânzări militare externe,” Foreign Military Financing oferind 7,3 milioane $ între 2003 și 2009, iar “International Military Education and Training furnizând în aceeași perioada 14,82 milioane $.”

Washington Post informa, la două zile după lovitura de stat, că atunci când Hillary Clinton a fost întrebată dacă este o prioritate a SUA ca Zelaya să fie repus în funcție, aceasta a răspuns că, “Nu am făcut nicio cerere în acest sens, deoarece lucrăm cu ceilalți în numele obiectivelor noastre esențiale.” Zelaya îl demisese pe generalul Romeo Vasquez anterior loviturii de stat, iar comandantul forțelor aeriene, generalul Luis Javier Prince Suazo, alături de alți lideri militari demisionaseră. Atât Vasquez cât și Suazo au fost pregătiți în cadrul School of the Americas.

Un articol din The Guardian, publicat la câteva zile după lovitura de stat, afirma că, pe măsură ce țările lumii condamnau lovitura și cereau reinstalarea lui Zelaya, “ambiguitatea Washingtonului începe să ridice suspiciuni asupra faptului a ceea ce încearcă cu adevărat guvernul SUA să realizeze în această situație.” O posibilitate este aceea ca “administrația Obama ar putea încerca să obțină concesii de la Zelaya, ca parte a înțelegerii pentru revenirea acestuia în funcție.” Ca urmare a loviturii de stat, opresiunea în Honduras a crescut cu rapiditate: “opresiunea politică, închiderea posturilor de televiziune și de radio, arestarea jurnaliștilor și a diplomaților, precum și ceea ce Comitetul pentru Protecția Jurnaliștilor a numit ‘media blackout’ nu au reușit să atragă vreo mustrare serioasă de la Washington.” Asa cum sublinia autorul:

“Bătălia dintre Zelaya și oponenții săi ascunde o reformă pentru care președintele este susținut de sindicate și organizațiile civice, împotriva unei elite politice mafiote, corupte, asociată cu traficanții de droguri și care este obișnuită să aleagă nu numai membrii Curții Supreme și ai Congresului, ci și pe președintele țării. Este o poveste recurentă în America Latină, iar Statele Unite au ținut aproape întotdeauna cu elitele.”

Asta ne duce în anul 2002, când Statele Unite a fost implicată în tentativa de lovitură de stat din Venezuela împotriva lui Hugo Chavez, care însă a eșuat. În lunile dinaintea încercării de lovitură de stat din aprilie 2002, oficialii americani au avut o serie de întâlniri cu “ofițeri ai armatei venezuelane și membri ai opoziției.” Mai mult, “cu câteva săptămâni înaintea tentativei de lovitura de stat, oficiali ai administrației (americane) s-au întâlnit cu Pedro Carmona, afaceristul care a preluat conducerea guvernului interimar după arestarea lui Hugo Chavez.”

Pentagonul chiar a “confirmat faptul că generalul venezuelan Lucas Romero Rincon a vizitat Pentagonul în decembrie și s-a întâlnit cu adjunctul secretarului apărării pentru emisfera vestică.” Mai mult, când “Dl. Carmona și alți lideri ai opoziției au venit în SUA s-au întâlnit cu Otto Reich, secretarul de stat adjunct pentru emisfera vestică.” Otto Reich era un veteran al erei Reagan a “șmecheriilor murdare” în America Latină, precum operațiunile contra, care au implicat finanțarea de către SUA a teroriștilor traficanți de droguri și a detașamentelor morții, Reich “fiind șeful biroului de diplomație publică în cadrul departamentului de Stat, fiind implicat ulterior în propaganda acoperită pro-contra.”

The Observer informa că tentativa de lovitură de stat din 2002 “a avut legături clare cu înalți oficiali din cadrul guvernului SUA.” Printre oficialii implicați se afla și “Elliot Abrams, care a încuviințat lovitura de stat și are la activ o condamnare pentru inducerea în eroare a Congresului în legătură cu infama afacere Iran-Contra.” Era bineînțeles și Otto Reich, care s-a întâlnit cu liderii loviturii de stat, în lunile care au precedat-o. În sfârșit, era și John Negroponte, care în 2002 era “ambasador la ONU. Acesta a fost ambasadorul lui Reagan în Honduras din 1981 până în 1985, când o brigadă a morții pregătită de SUA, Batalionul 3-16, a torturat și ucis numeroși activiști. O sursă diplomatică a afirmat că Negroponte a fost informat că ‘ar putea avea loc o serie de mișcări în Venezuela împotriva lui Chavez’ la începutul anului.”

Cu două săptămâni înaintea loviturii de stat din Honduras, Roberto Micheletti, omul care l-a înlocuit pe Zelaya după lovitura de stat, a fost văzut la reședința președintelui Costa Rica, Óscar Arias, care urma să medieze între “guvernul interimar” și Zelaya. Micheletti, însă, a fost însoțit de o serie de personaje interesante. Acesta a sosit cu șase consilieri, printre ei fiind “un specialist american în relații publice, care lucrase pentru fostul președinte Bill Clinton, iar un oficial care a participat la discuții a declarat că echipa nu făcea nicio mișcare fără a-l consulta pe acesta.” Între timp, presiunea internațională pentru ca SUA să impună sancțiuni Hondurasului se intensifica:

“Dl. Micheletti s-a îmbarcat într-o ofensivă a relațiilor publice, cu suporterii săi angajând avocați faimoși cu legături puternice la Washington pentru a face lobby împotriva unor astfel de sancțiuni. Un consiliu de afaceri latino-american l-a angajat pe Lanny J. Davis, care a lucrat ca avocat personal pentru președintele Bill Clinton și de asemenea a activat în cadrul campaniei lui Hillary Clinton.
[. . . ] Dl. Micheletti a adus un consilier de la o altă firmă cu legături cu familia Clinton la convorbirile din Costa Rica. Consilierul, Bennett Ratcliff din San Diego, a refuzat să ofere detalii despre rolul său în cadrul discuțiilor.
Fiecare propunere făcută de grupul lui Micheletti era scrisă sau aprobată de american,” declara un alt oficial participant la convorbiri, cu referire la Bennett Ratcliff.”
Evident, oricare ar fi rezultatul final, care rămâne încă să fie determinat, mâna Statelor Unite poate fi văzută în lovitura de stat din Honduras. Confuzia și în cele din urmă eșecul mediei internaționale au devenit evidente, ca rezultat al loviturii de stat. În vreme de media globală, în special media corporatistă occidentală, era devotată acoperirii non-stop a alegerilor iraniene, proclamând frauda, fără a oferi însă dovezi; o lovitură militară, care îndepărta un președinte ales democratic și instala un regim dictatorial opresiv, care a început imediat represiunea, a primit o atenție scăzută. Media occidentală a atacat un proces democratic, ignorând un atac militar împotriva democrației. Care poveste primește mai multă atenție este determinată de interesele aflate în joc: în Iran, Occidentul dorește un nou guvern, așa că media face presiuni pentru asta; în vreme ce în Honduras, Statele Unite doresc un nou guvern, așa că media închide ochii, neobservând că asta se face prin metode nedemocratice.

Teatrul de război Afganistan-Pakistan

La câteva zile de la preluarea funcției de președinte, Barack Obama a autorizat un atac cu rachete în Pakistan, care a ucis mai mulți civili. Obama a continuat cu această strategie, la fel ca Bush, care în iulie 2008, a “autorizat C.I.A. și Joint Special Operations Command să facă incursiuni la sol în Pakistan.” Acest lucru a stabilit tendința pentru strategia SUA în regiune, în special în ceea ce privește relația cu Afganistan și Pakistan.

La sfârșitul lunii martie a anului 2009, Barack Obama a anunțat planurile sale pentru o nouă strategie în Afganistan și Pakistan, care urma să fie o strategie combinată. Ca parte a acestei strategii, cunoscută ca strategia AfPak, “mai multe trupe americane, civili și bani vor fi necesari,” și “Obama a pledat pentru intensificarea concentrării SUA asupra Pakistanului.” Mai mult, Obama a anunțat la sfârșitul lui martie că, “va trimite 4.000 de militari americani, pe lângă cei 17.000 adiționali aprobați deja” în februarie, “pentru a lucra pe post de instructori și consilieri pe lângă armata afgană, alături de sute de civili și diplomați care să ajute la îmbunatățirea guvernarea și economia țării,” aducând numărul total al trupelor americane la 60.000.

În 2009, a avut loc un eveniment major în cercurile militare, fiind una dintre puținele ocazii în ultimii 50 de ani când un general american în vreme de război era demis de la conducerea trupelor. În mai 2009, secretarul apărării Robert Gates l-a demis pe comandantul operațiunilor din Afganistan spunând că are nevoie de “gândire proaspătă” și “ochi proaspeți” în Afganistan. Gates “a recomandat ca președintele Obama să-l înlocuiască pe McKiernan cu un comandant veteran al Special Operations, gen. lt. Stanley A. McChrystal.” Așa cum informa Washington Post, McKiernan, generalul demis de Gates, “era considerat oarecum prudent și cu o gândire convențională.”Cumva s-a întâmplat asta deoarece McKiernan nu considera strategia AfPak ca fiind o opțiune viabilă; că era un lucru “imprudent”?

Înlocuitorul acestuia, generalul McChrystal, era “directorul de personal la Pentagon. Din 2006 până în august 2008, acesta a fost comandantul unității secrete Joint Special Operations Command, unitate responsabilă pentru capturarea sau uciderea unor lideri importanți al grupărilor insurgente sunnite Al-Qaeda din Irak.” Un expert îl descria pe noul general astfel: “McChrystal omoară oameni.” Un înalt oficial militar de la Pentagon se întreba: “ce mesaj trimitem când unul dintre ‘vânătorii’ noștri de elită este trimis să preia conducerea în Afganistan?”

Cu toate acestea, există și o altă variantă a poveștii. Așa cum dezvăluia jurnalistul Seymour Hersh, Dick Cheney a creat o unitate specială numită Joint Special Operations Command (JSOC), care urma să efectueze asasinate la nivel înalt. Această unitate a fost păstrată secretă timp de mulți ani, Hersh referindu-se la aceasta ca la un “cerc executiv al asasinatelor.” Hersh informa că unitatea a efectuat multe numeroase asasinate, “nu numai în Irak și Afganistan, ci în multe alte țări, în Orientul Mijlociu, în Asia de Sud, în Africa de Nord și chiar în America Centrală.” Noul general al teatrului de război AfPak, Stanley McChrystal, era conducătorul brigăzii de asasini a lui Cheney.

Până la sfârșitul lui noiembrie 2009, Obama a anunțat suplimentarea cu încă 30.000 a efectivelor din Afganistan, “aducând numărul fortelor americane la aproximativ 100.000.” Mai mult, la începutul lunii decembrie, apăreau informații ca Obama “a autorizat extinderea programului dronelor C.I.A. în zona tribală anarhică din Pakistan, au declarat o serie de oficiali în această săptămână, în paralel cu decizia președintelui, anunțată marți, de a trimite încă 30.000 de militari în Afganistan.”

Evident, strategia Afganistan-Pakistan nu va face decât să inflameze și mai mult spiritele în regiune și să provoace tulburări. Expansiunea războiului afgan în Pakistan este asemănătoare unui joc cu chibriturile aprinse lângă dinamită. Poate că aceasta a fost și părerea generalului anterior, McKiernan, asupra acestei strategii nebune și, astfel, motivul îndepărtării sale. Destabilizarea acestei regiuni amenință toate țările vecine, inclusiv India, China, Rusia, Turcia și Iran. Posibilitatea creării unui război vast în regiune, eventual chiar între marile puteri, este în creștere.

Africa și AFRICOM

În timpul Războiului Rece, Africa a fost un câmp de bătălie imperialist între URSS și SUA-NATO, a căror scop era controlul asupra zonelor strategice bogate în resurse. După colapsul Uniunii Sovietice, influența Rusiei în Africa s-a risipit, iar odată cu asta a apărut lupta neo-imperialistă între puterile occidentale pentru controlul punctelor strategice cheie. Acum, marea bătălie din Africa se dă între puterile NATO, în principal Statele Unite, și China, care a înregistrat o creștere exponențială a influenței sale pe continent.

Anii ’90 au fost martorii genocidului din Rwanda, un eveniment crucial pentru Africa, care a fost, de fapt, o luptă între Franța și Statele Unite pentru amplasarea strategică a Rwandei. Banca Mondială și FMI au pregătit terenul pentru conflict, creând condițiile economice care au exacerbat tensiunile inter-etnice care datau din era colonială. Între timp, Statele Unite, prin intermediul statului Uganda, au finanțat operațiunile militare și au pregătit Frontul Patriotic Rwandez (RPF), care a efectuat operațiuni militare în Uganda și Rwanda. Războiul civil a durat din 1990 până în 1993, Statele Unite finanțând toate părțile implicate în conflict. În 1994, RPF a doborât avionul care-i transporta pe președinții Rwandei și Burundi, lucru care a declanșat genocidul. După genocid, marioneta americană Paul Kagame a devenit președintele Rwandei.

Ca urmare a acestor evenimente, Statele Unite au două protectorate în Africa Centrală, Uganda și Rwanda, ambele având graniță comună cu Republica Democrată Congo. Aceasta reprezintă adevărata țintă a SUA în regiune. Atât în Rwanda, cât și în Uganda, au fost finanțate operațiuni militare și au fost pregătite trupe paramilitare de către Statele Unite, pentru a pătrunde în R.D. Congo, care apoi a devenit teatrul unui război civil. În acest timp, corporații occidentale (în principal americane și canadiene) jefuiau resursele bogate ale țării, în vreme ce milioane de civili congolezi mureau în război.

În aprilie 2001, reprezentatul în Congresul SUA Cynthia McKinney a organizat o audiere privind implicarea Occidentului în jefuirea Africii, în cursul căreia a declarat că, “la originea suferinței Africii se află Occidentul și, în principal, dorința Statelor Unite de a obține accesul la resursele Africii ca diamantele, petrolul, gazele naturale și alte resurse prețioase . . . Occidentul și, în principal, Statele Unite, a declanșat o politică de opresiune și destabilizare, nu datorită unor principii morale, ci datorită unei dorințe fără scrupule de se îmbogăți pe seama fabuloasei bogății a Africii.”

În cadrul Noii Ordini Mondiale, Africa nu și-a pierdut importanța de trofeu geopolitic pentru marile puteri. În timp ce Orientul Mijlociu, mai puțin Iranul, se află în mare parte sub influența Statelor Unite și a aliaților săi, Africa este principalul câmp de bătălie între SUA și China. Imperialismul în Africa are multe nume: “War on Terror”, asistență militară, ajutor economic sau “intervenție umanitară,” ca să numim câteva.

Strategia S.U.A. în Africa

În 2005, Council on Foreign Relations (CFR), principalul grup de planificare politică în cadrul elitei americane, a publicat un așa-numit Task Force Report asupra strategiei SUA în Africa, intitulat “More Than Humanitarianism: A Strategic U.S. Approach Toward Africa.” În raport se afirma că:

“Africa devine tot mai importantă datorită rolului în creștere de aprovizionare a lumii cu petrol, gaze și minerale. Furnizând în acest moment Statelor Unite 15% din importurile de petrol, producția Africii s-ar putea dubla în următorul deceniu, iar capacitatea de exporturi de gaze naturale va crește și mai mult. În următorul deceniu, Africa ar putea furniza Statelor Unite la fel de multă energie ca Orientul Mijlociu.”

Raportul sublinia că, “Statele Unite întâmpină o competiție acerbă pentru energia și celelalte resurse naturale din Africa,” identificând India și mai ales China ca fiind principalii rivali “în căutarea acestor resurse și în ceea ce privește influența economică și politică pe continent.” În particular, “China reprezintă o provocare importantă la adresa intereselor SUA.”

În plus, “Pentru a concura cu mai mult succes cu China, Statele Unite trebuie să furnizeze mai mult sprijin și încurajare statelor africane, dezvoltând mijloace inovatoare pentru a stimula companiile americane să intre în competiție, oferind a atenție sporită Africii, precum și să se confrunte cu China în acele domenii care intră în conflict cu interesele SUA.”

În analizarea amenințării pe care o constituie China pentru SUA în Africa, raportul afirma că una dintre îngrijorările majore este aceea că China își folosește “locul din Consiliul de Securitate al ONU pentru protejarea unora dintre cele mai sfidătoare regimuri din Africa de sancțiunile internaționale, în particular Sudan și Zimbabwe.” Raportul ignora în mod convenabil faptul că Statele Unite fac același lucru cu privire la Israel, la fel ca și sprijinul tacit, acoperit sau deschis acordat unor regimuri brutale din lume, nu doar din Africa.

Raportul explica faptul că o mare parte a influenței în creștere a Chinei se datorează “împrumuturilor blânde,” adică a faptului că împrumuturile chineze către țările africane nu vin la pachet cu “condiții” precum în cazul celor de la Banca Mondială sau FMI; lucru care le face mult mai atractive pentru țările africane. China a investit masiv în petrolul din Sudan, în special în Darfur, unde Occidentul nu are acces.

În analizarea modului în care Războiul împotriva Terorii (War on Terror) a fost adus în Africa, raportul preciza:

“După 9/11, abordarea contra-teroristă americană pentru Africa a fost condusă de armata SUA: CENTCOM în Cornul Africii; EUCOM în Africa de Vest, Centrală și de Sud; și de U.S. Special Operations Command (SOCOM).” Ascunsă vederii, cooperarea agențiilor de informații americane cu unele state africane s-a extins, în paralel cu creșterea rolului armatei SUA.

Așa cum informa The Guardian în iunie 2005, “O nouă luptă pentru Africa are loc între marile puteri ale lumii, care vizează continentul pentru petrolul și diamantele sale.” Un aspect esențial al acestui fapt îl reprezintă și “corporațiile din SUA, Franța, Marea Britanie și China care se află în competiție pentru a profita de regimurile haotice și corupte ale Africii.”

Somalia

În mai 2006, Washington Post informa că Statele Unite au “sprijinit în secret lorzii războiului seculari care au purtat lupte aprige împotriva grupărilor islamiste pentru controlul capitalei somaleze, Mogadishu.”

În decembrie 2006, Etiopia, sprijinită masiv de SUA, a invadat și ocupat Somalia, îndepărtând guvernul islamist. Sprijinul american pentru operațiuni s-a bazat pe afirmațiile că Somalia era un sanctuar pentru teroriștii aparținând Al-Qaeda. Însă, acest lucru s-a transformat într-o insurecție. Wired Magazine informa în decembrie 2008 că, “De mai mulți ani, armata SUA a dus un război acoperit în Somalia, folosind nave, drone și trupe speciale pentru destrămarea grupărilor suspectate de terorism și apelând la ajutorul Etiopiei pentru propulsarea la putere a unui guvern ‘de tranziție’ pro-american.”

Cu toate acestea, există mai mult în această poveste decât lupta împotriva “teroriștilor.” Războiul civil făcea ravagii în Somalia încă din 1991, creând destabilizare și instabilitate politică. ONU a intervenit între 1992 și 1995, iar Statele Unite au trimis Forțele Speciale în 1993. Așa cum dezvăluia Los Angeles Times în 1993, “patru companii petroliere americane majore stau în umbră pe o avere în perspectivă, prin concesiunile exclusive ce vor fi exploatate și zecile de milioane de acri de teren în Somalia.” Potrivit articolului, “aproape două treimi din Somalia fusese alocată giganților petrolieri americani Conoco, Amoco, Chevron și Phillips în anii dinainte ca președintele pro-american al Somaliei Mohamed Siad Barre să fie răsturnat și națiunea să se scufunde în haos, în ianuarie 1991.”

Mai mult:

“Conoco Inc., singura corporație multinațională care a mai avut un sediu funcțional în Mogadishu, în ultimii doi ani de anarhie națională, a fost direct implicată în cadrul rolului pe care l-a avut guvernul SUA în cadrul efortului umanitar condus de ONU.

Conoco, a cărui efort neobosit de explorare în zona de nord și centrală a Somaliei a obținut unele dintre cele mai încurajatoare prospecțiuni înaintea căderii lui Siad Barre, a permis ca sediul său din Mogadishu să fie transformat de facto într-o ambasadă americană cu câteva zile înainte ca pușcașii marini să debarce în capitală, trimișii speciali ai președintelui Bush folosindu-l ca sediu temporar. Pe lângă asta, președintele reprezentanței companiei din Somalia a primit mulțumiri oficiale pentru ajutarea voluntară a guvernului în perioada de dinainte și de după intervenția americană.”

Trupele etiopiene au ocupat Somalia câțiva ani, iar în ianuarie 2009, ultimele trupe etiopiene au părăsit capitala Mogadishu. În 2007, ONU a autorizat o misiune de menținere a păcii în Somalia a Uniunii Africane. În martie 2007, oficiali militari ugandezi au sosit în Somalia. Practic, ce s-a întâmplat a fost că ocupația deschisă etiopiană a țării a fost înlocuită cu ocupația Uniunii Africane mandatată de ONU, în care trupele ugandeze alcătuiesc majoritatea. Întrucât Uganda este un reprezentat militar al SUA în regiune, trupele etiopiene susținute în mod deschis de SUA au fost înlocuite de un contingent ugandez sprijinit ceva mai ascuns vederii de SUA.

Africom

În 2007, Newsweek informa că, “America își extinde în tăcere lupta împotriva terorii pe frontul african. Cu doi ani în urmă Statele Unite au creat un Parteneriat Trans-Saharian pentru Contra-terorism cu nouă țări din Africa centrală și de vest. Nu există o prezență permanentă, dar se speră generarea sprijinului pentru suprimarea radicalismului, atât prin aportul de arme și tactici americane pentru guvernele prietene, cât și prin câștigarea de noi prieteni printr-un program umanitar vast alcătuit de USAID, incluzând construirea de puțuri și pregătire tehnică.” Pentagonul a anunțat formarea unui nou comandament militar strategic numit “Africom” (Africa Command), care “va integra programele diplomatice, economice și umanitare într-o singură viziune strategică pentru Africa, aducând mai multă atenție continentului, ignorat de prea multă vreme de agențiile de informații americane și ridicând interesele africane la același nivel de importanță precum cele din Asia și Orientul Mijlociu.”

Articolul se referea pe scurt și la o serie de critici, spunând că, “Deloc surprinzător, stabilirea unei baze americane majore în Africa inspiră noi critici din partea criticilor europeni și africani ai expansiunii imperialiste americane.” Unii afirmă că reprezintă o “militarizare a politicii SUA în Africa,” care nu este doar rodul imaginației, așa cum sublinia articolul, “Statele Unite au identificat Sahel, o regiune care se întinde de la vest de Eritrea până în vestul extrem al Africii, ca fiind o zonă critică în cadrul războiului împotriva terorii și au început să coopereze cu guvernele represive din Ciad și Algeria, printre altele, pentru a promova interesele americane acolo.”

Newsweek informa în continuare:

“Problema este că, din ce în ce mai mulți lideri africani par să nu dorească Africom. Aceștia consideră Africom ca fiind următoarea fază a War on Terror – o cale de a urmări jihadiștii în interiorul statelor africane slăbite sau eșuate, pe care mulți oficiali americani le descriu drept pepiniere ale terorismului. Liderii africani se tem că fluxul de arme va depăși fluxul de ajutoare, iar contra-terorismul american va destabiliza și mai mult o regiune expusă războaielor civile.”
Africom este noul comandament american destinat să controleze Africa, aflată în acest moment în postura de câmp de bătălie neo-colonialist între SUA și China. Africa rămâne în continuare un front major al aventurii imperialiste a puterilor dominante ale Noii Ordini Mondiale. Bogăția sa în resurse o face o zonă strategică pentru care se luptă puterile mondiale.

Concluzii

Politica din vremea Războiului Rece, Vest versus Est, este continuată și exacerbată în ceea ce se poate numi “Noul Război Rece.” În același timp, conflictele regionale continuă să apară și sunt extinse, fie că sunt în Orientul Mijlociu, Africa Centrală sau Asia Centrală, cu lovituri de stat și schimbări de regim în Europa de Est, America de Sud și în alte zone ale globului. Însă, aceste două chestiuni globale majore: conflictele regionale și Noul Război Rece, nu sunt lucruri separate, ci sunt aflate într-o strânsă legătură. O agravare a conflictului, în orice regiune, va servi numai la întărirea conflictului politico-strategic între alianța SUA-NATO și alianța Rusia-China.

Tot ce trebuie pentru izbucnirea unui nou conflict mondial este o scânteie: fie că vine dintr-un posibil conflict între Pakistan și India sau un atac militar asupra Iranului, caz în care China și Rusia nu vor sta deoparte așa cum au făcut în cazul Irakului. Un atac asupra Iranului, mai ales unul nuclear, așa cum s-a propus, va duce la al Treilea Război Mondial. Întrebarea este, de ce strategia din partea SUA și NATO continuă să împingă lucrurile în această direcție?

Așa cum scria George Orwell:

“Fiecare grup conducător poartă războiul împotriva propriilor săi supuși, iar scopul războiului nu este acela de a face sau de a împiedica anexiunile teritoriale, ci de a menține intactă structura societății[…] Dar, deși este nereal, războiul nu este și lipsit de sens: el consumă surplusul de bunuri de larg consum și ajută la menținerea acelui climat psihologic de care are nevoie o societate ierarhizată pentru a supraviețui[…] Atmosfera socială este aceea a unui oraș asediat, în care faptul de a avea sau de a nu avea o halcă de carne de cal face diferența între bogăție și sărăcie. Și, totodată, conștiința de a fi în stare de război și, deci, în continuu pericol, face ca încredințarea întregii puteri unei mici caste să pară condiția firească și inevitabilă a supraviețuirii. Războiul, așa cum se va vedea în continuare, nu numai că săvârșește distrugerea necesară, dar o săvârșește într-o manieră acceptabilă din punct de vedere psihologic. Desigur, în principiu ar fi foarte simplu să se cheltuiască surplusul de forță de muncă al omenirii construind temple și piramide, săpând găuri în pământ și astupându-le apoi la loc, sau chiar producând mari cantități de bunuri și dându-le apoi foc. Dar o asemenea abordare a problemei ar asigura numai latura economică, nu și pe cea emoțională necesară unei societăți ierarhizate.”

Un nou război mondial va fi un război purtat de clasa conducătoare globală împotriva tuturor cetățenilor lumii, cu scopul menținerii și remodelării societății ierarhizate pentru a servi interesele proprii. Va simboliza într-adevăr un Nou Război Mondial pentru o Nouă Ordine Mondială. Într-o lume globalizată, orice conflict are implicații globale; rămâne de văzut dacă oamenii vor realiza că războiul nu va fi purtat împotriva unui inamic extern, ci împotriva lor înseși.

Hermann Göring, adjunctul lui Hitler, a explicat conceptul de război atunci când s-a aflat în fața tribunalului de la Nürnberg, declarând că, “Bineînțeles, oamenii nu-și doresc război,” și că, “Natural, oamenii de rând nu vor război; nici în Rusia, nici în Anglia sau în America, ca să nu mai spun de Germania. Asta se înțelege. Dar la urma urmei, liderii țării sunt cei care determină politica și este întotdeauna simplu să-i faci pe oameni să te urmeze, fie că este vorba de o democrație sau o dictatură fascistă sau un parlament sau o dictatură comunistă.” Când Göring a fost corectat că într-o democrație, “oamenii au un cuvânt de spus asupra chestiunii prin reprezentanții lor aleși,” Göring a răspuns:

“Oh, asta e bine, dar, cu voce sau fără voce, oamenii pot fi întotdeauna aduși la ordinele conducătorilor. Asta este ușor. Tot ceea ce trebuie să faci este să le spui că sunt atacați și să-i denunți pe pacifiști pentru lipsă de patriotism și expunerea țării la pericol. Funcționează la fel în orice țară.”

Sursa: Meritocratia

Related Posts

2 Responses “Neoconservatori americani și impunerea dominaţiei S.U.A în lume”

  1. Similea says:

    Meritocrația face propagandă rusească.Suntem sătui de ruși, ne-au făcut prea mult rău în istoria noastră.

  2. aidos says:

    E adevarat ca pina in ’90 am avut ceva timp la dispozitie sa ma satur de iudeo-bolsevicii de la Est, dar tot la fel de adevarat e ca de atunci incoace am avut si mai mult timp sa constat cit valoreaza gunoaiele si dejectiile de kkmericani (tara de spalati pe creier, degenerati si handicapati, actualmente polul raului planetar).

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss