Pe 5 octombrie s-au împlinit 12 ani de la moartea unuia dintre cei mai străluciți critici culturali ai educației, mass-media și tehnologiei: Neil Postman. Coincidență ironică, tot pe 5 octombrie, lumea sărbătorește Ziua Mondială a Educației. Și, nu mai departe de câteva zile în urmă, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj dădea un comunicat prin care se mândrea că se află undeva… undeva… între locul 500 și 600 în topul mondial al universităților.
Aparent – și doar aparent – fără nici o legătură, transcriu mai jos prima parte dintr-o serie de note de lectură a uneia dintre cele mai faimoase lucrări ale lui – The Disappearance of Childhood – First Vintage Books, 1994 (prima ediție a cărții a apărut în 1982).
“INTRODUCERE
Obiceiul de a sărbători ziua de naștere a unui copil nu a existat în America de-a lungul secolului al 18-lea și, de fapt, marcarea vârstei copilului este un obicei cultural relativ recent, nu mai vechi de 200 de ani.
Ideea de copilărie este una dintre marile invenții ale Renașterii.
PARTEA 1 – INVENTAREA COPILĂRIEI
CAPITOLUL 1 – PE VREMEA CÂND NU EXISTAU COPII
Între anii 1950 și 1979, rata infracțiunilor grave comise de tineri sub vârsta de 15 ani a crescut de 110 ori.
Precum îmbrăcămintea specifică, jocurile specifice copilăriei – odată atât de ușor de remarcat în orașele noastre – au început să dispară. […] Jocurile copilăriei sunt o specie pe cale de dispariție.
Ca pentru a confirma observația lui Marshall McLuhan – conform căreia atunci când un artefact social este depășit, el este transformat în obiectul nostalgiei și contemplării – istoricii și criticii sociali au produs, numai în ultimele două decenii, o grămadă de lucrări remarcabile cu privire la istoria copilăriei, în vreme ce foarte puține au fost scrise între 1800 și 1960. […] De ce acum? Păi am putea spune că cele mai bune istorii ale oricărui lucru sunt produse atunci când un eveniment s-a încheiat, când o epocă apune, când e puțin probabil să mai apară vreo fază a ei mai nouă și mai puternică.De obicei, istoricii nu vin ca să elogieze, ci ca să îngroape.
Fără o idee bine dezvoltată asupra a ceea ce înseamnă rușinea, copilăria nu poate exista.
Nu încape nici o îndoială că grecii au fost cei care au inventat noțiunea de școală. Ei denumeau asta prin termenul de“repaus” – ceea ce reflectă credința tipic ateniană că, în repaus, o persoană civilizată își va petrece în mod natural timpul meditând și învățând.
În Evul Mediu, alfabetizarea dispare. Prin urmare, educația dispare. Prin urmare, rușinea dispare. Și, ca o consecință la toate acestea trei, copilăria dispare.
Eric Havelock afirmă că, în Evul mediu, stilurile de scriere ale literelor alfabetului s-au multiplicat, formele acestora devenind elaborate și camuflate. Se pare că europenii uitaseră că recunoașterea, care este cuvântul grecesc pentru citire, trebuie să fie rapidă și automată pentru ca cititul să fie o practică răspândită.
Atunci când caligrafia atrage atenția către sine, sau este ambiguă, ideea principală a alfabetizării se pierde sau, ca să fim mai exacți, se pierde pentru cei mai mulți dintre oameni.
Știm că hârtia nu a ajuns în Europa medievală până în secolul al 13-lea – când europenii au început să o fabrice ei – nu cu mâinile și picioarele, ci cu ajutorul morilor acționate de apă.
Indiferent de motive, este dincolo de orice bănuială că alfabetizarea socială a dispărut pentru aproape o mie de ani – și nimic nu poate exprima mai bine ce înseamnă acest lucru decât imaginea cititorului medieval care muncește să descifreze textul întortocheat. Cu câteva excepții, cititorii medievali, indiferent de vârstă, nu puteau citi așa cum citim noi. Dacă o asemenea persoană ar fi văzut un cititor modern cum zboară pe deasupra paginii, în tăcere, cu ochii mișcându-i-se cu repeziciune, cu buzele în repaus – ar putea interpreta asta ca pe un act de magie. Cititorul medieval tipic citea precum citesc școlarii de clasa întâi: cuvânt cu cuvânt, murmurând pentru sine, pronunțând cuvintele cu voce tare, urmărind fiecare cuvânt cu degetul pe pagină, neașteptându-se ca acele cuvinte să aibă prea mult sens. Și aici mă refer la cei care erau învățați. Cei mai mulți dintre oameni nu citeau deloc.
Din punct de vedere biologic, suntem cu toții orali. Genele noastre sunt programate pentru limba vorbită. Pe de altă parte, limba scrisă este un produs al condiționării culturale.
Jean-Jacques Rousseau, marele apărător al bunului sălbatic, ar fi de acord cu fraza de mai sus și ar adăuga că, dacă oamenii trebuie să trăiască cât mai în natură, trebuie să disprețuiască cititul și cărțile. În Emile, el afirmă: “cititul este blestemul copilăriei, deoarece cărțile ne învață să vorbim despre lucruri despre care nu știm nimic”.
În Evul mediu, oamenii nu aveau aceiași viziune a spațiului privat pe care o avem noi azi. Ei nu se simțeau stingheriți de anumite mirosuri sau funcții fiziologice. Nu le era rușine să-și îndeplinească nevoile fiziologice de față cu ceilalți. Nu le era silă de a-și atinge mâinile și gurile de mâinile și gurile altora. Luând în considerare aceste lucruri, nu vom fi prea suprinși să aflăm că din Evul mediu nu au rămas dovezi ale igienei bebelușului de câteva luni.
Totul era permis în prezența copiilor – limbaj vulgar, acțiuni și situații scabroase – copiii aceia au auzit și au văzut totul.
Parțial din cauza șanselor limitate de supraviețuire a copiilor, adulții nu aveau pentru ei, și nu puteau avea, implicarea emoțională pe care noi astăzi o acceptăm ca fiind normală.
Tiparul a creat o nouă definiție a vârstei adulte, bazată pe competența de a citi – și, pe cale de consecință, o nouă concepție asupra copilăriei bazată pe incompetența de a citi. Până la apariția acestui mediu nou, copilăria se încheia la șapte ani și vârsta adultă începea dintr-o dată. Nu exista un stadiu intermediar deoarece nu era nevoie de așa ceva. Iată de ce, până în secolul al 16-lea, nu existau cărți despre creșterea copiilor, și doar câteva cărți despre femeile având rolul de mame. Iată de ce tinerii luau parte la toate ceremoniile, inclusiv înmormântări – neexistând nici un motiv pentru a-i proteja de moarte.
În lumea medievală, copilăria este invizibilă.
(….)
CAPITOLUL 2 – INVENȚIA TIPARULUI ȘI NOUL ADULT
Elizabeth Eisenstein afirmă: “Nu este o întâmplare faptul că tiparul a fost prima invenție care a fost implicată în lupta pentru supremație și rivalitatea dintre națiuni”. De ce nu este o întâmplare? Pentru că, sugerează ea, posibilitatea de a fixa pentru totdeauna cuvintele sau opera cuiva a creat o nouă și omniprezentă idee asupra sinelui. Tiparul nu este altceva decât o mașină a timpului.
Acolo unde ceasul a eliminat Eternitatea ca măsură și scop al acțiunilor umane, tiparul a restaurat-o. Tiparul conectează prezentul cu eternitatea.
Nimeni nu știe cine a inventat scărița, arcul, nasturii sau ochelarii – deoarece chestiunea meritului personal era foarte puțin relevantă în lumea medievală. Într-adevăr, până la invenția tiparului, conceptul de scriitor, în sensul modern, nu a existat.
Pentru a înțelege cum efectele tiparului au influențat inventarea și dezvoltarea conceptului de copilărie, putem avea ca ghid scrierile lui Harold Innis. Innis insistă că schimbările în tehnologiile de comunicare au, invariabil, trei tipuri de efecte:ele afectează structura intereselor (lucrurile la care ne gândim), caracterul simbolurilor (lucrurile cu care gândim) și natura comunității (zona în care gândurile se dezvoltă). Cât de simplu fie spus, fiecare mașină este o idee, sau un conglomerat de idei.
O mașinărie ne poate oferi o nouă concepție asupra timpului, așa cum a făcut-o ceasul mecanic. Sau asupra spațiului și proporțiilor, așa cum a făcut-o telescopul. Sau asupra cunoașterii, așa cum a făcut-o alfabetul. Sau asupra posibilităților de a îmbunătăți biologia umană, așa cum au făcut-o ochelarii de vedere. Așa cum a spus-o tranșant James Carey: structura conștiințelor noastre a fost remodelată pentru a urma structura comunicării – am devenit ceea ce am făcut.
În primii cincizeci de ani de la inventarea tiparului, se publicaseră mai mult de 8 milioane de cărți. Până în 1480, existau tiparnițe în 110 orașe din 6 țări diferite, dintre care 50 numai în Italia.
Cultura scribilor înăbușea ideea de drepturi de proprietate intelectuală și, prin urmare, ideea de individualitate intelectuală. Cum spune E. Eisenstein: condițiile culturii scribilor țineau narcisismul sub control. Tiparul l-a descătușat.
În același timp în care tiparul a eliberat în scriitori o conștiință a sinelui sporită, de nestăvilit, el a creat o atitudine similară și în cititori. Până la apariția tiparului, toată comunicarea umană exista doar în context social. […] Odată cu cartea tipărită, a început o nouă tradiție: a cititorului izolat și a privirii sale intime. Oralitatea a amuțit, iar cititorul și reacția sa s-au separat de contextul social. Cititorul s-a retras înăuntrul propriei sale minți (…). Prin citit, deopotrivă cititorul și scriitorul intră într-un fel de conspirație împotriva prezenței și conștiinței sociale. Cu alte cuvinte, cititul este un act antisocial.
Copilăria nu a apărut, desigur, peste noapte. A fost nevoie de aproape 200 de ani pentru a deveni o trăsătură (aparent) ireversibilă a civilizației occidentale. Dar aceasta nu s-ar fi putut întâmpla fără ideea că fiecare individ este important în sine, că mintea și viața unui singur om transcende comunitatea într-un mod fundamental. […] De fapt, începând cu finele secolului al 16-lea, moartea unui copil a început să fie reprezentată, în diverse feluri, pe mormântul părinților lui. Un fapt macabru, poate, dar acesta este un semn al unei conștiințe a faptului că viața fiecăruia contează.
Odată cu tiparul, s-a dezvoltat o diviziune foarte clară dintre cei care putea citi și cei care nu puteau citi – aceștia din urmă mulțumindu-se cu o sensibilitate și un nivel de interes medievale, în vreme ce primii erau propulsați într-o lume cu situații și percepții cu totul noi. Odată cu tiparul, au apărut multe lucruri noi de discutat, și toate acestea se găseau în cărți, sau cel puțin într-o formă tipărită.
Lewis Mumford: “mai mult decât oricare alt dispozitiv, cartea tipărită a eliberat oamenii din dominația imediatului și localului… tiparul a creat o mai mare impresie decât evenimentele curente… A exista înseamnă a exista într-o formă tipărită: restul lumii a tins să se estompeze din ce în ce mai mult. Învățarea a devenit învățare de carte.”
Linearitatea rigidă a cărții tipărite – natura secvențială a prezentării sale propoziție-cu-propoziție, paragrafele, indicii alfabetici, gramatica și ortografia standardizate – toate acestea au dus la practici de gândire pe care James Joyce le-a numit în derâdere “ABC-izarea minții” – ceea ce înseamnă o structură a conștiinței care corespunde foarte bine cu structura tipografică.
Impersonalitatea și repetabilitatea cuvântului tipărit asumă un anumit tip de autoritate. S-a păstrat până în ziua de astăzi (…) o tendință de a crede tot ce este tipărit. Într-adevăr, oriunde marca unei individualități unice lipsește din pagina tipărită, precum în manuale sau enciclopedii, există o tendință copleșitoare de a privi pagina ca fiind vocea sacrosanctă a autorității.
Tiparul a făcut ca limbile indigene să devină, pentru prima dată, un mediu de transmitere în masă. Acest lucru a avut consecințe nu numai pentru indivizi, dar și pentru națiuni. Nu încape îndoială că limba fixată și vizualizabilă a jucat un rol imens în dezvoltarea naționalismului. Într-adevăr, șovinismul lingvistic coincide exact cu dezvoltarea tiparului – ideea unei “limbi materne” a fost produsul presei tipografice. La fel și protestantismul. […] Odată ce cuvântului lui Dumnezeu a devenit accesibil tuturor, creștinii nu au mai avut nevoie de papalitate pentru a-l putea interpreta.[…] Versiunile poliglote ale Bibliei a transformat Cuvântul lui Dumnezeu în cuvinte ale lui Dumnezeu. Prin tipar, Dumnezeu a devenit englez, neamț, francez – în funcție de limba indigenă în care descopereau cuvintele Sale. Efectul acestui lucru a fost întărirea cauzei naționaliste, simultan cu slăbirea naturii sacre a scripturii. Înlocuirea ulterioară a dragostei de Dumnezeu cu dragostea de Patrie, manifestată din secolul al 18-lea până în prezent, este una dintre consecințele tiparului.
Bazele științei moderne (Copernic, Vesalius, Tycho Brahe, Bacon, Galileo, Kepler, Harvey, Descartes) s-au pus în prima sută de ani de la invenția tiparului.
Ce s-a întâmplat, practic, a fost că Omul Literat a fost creat. Iar prin venirea sa, a lăsat în urmă copiii. În lumea medievală, nici tânărul nici vârstnicul nu puteau citi, iar treaba lor era acum și aici. Iată de ce nu a fost nevoie de ideea de copilărie, pentru că toți împărțeau același mediu de informații și, deci, toți trăiau în aceeași lume socială și intelectuală. Dar, odată cu apariția tiparului, a devenit limpede că fusese inventat un nou tip de maturitate. De la invenția tiparului încoace, maturitatea a devenit ceva care se dobândește. A devenit o realizare simbolică, nu biologică. De la tipar încoace, copiii vor fi trebuit să devină adulți, și vor fi trebuit să facă asta prin învățarea cititului, prin intrarea în lumea tipografică. Pentru a face asta, ei vor fi avut nevoie de educație. Ca urmare, civilizația europeană a reinventat școlile. Și, făcând asta, a transformat copilăria într-o necesitate.”
Autor: Gabriel Vâlsan
Sursa: Porc~usor
Adauga comentariu