C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Neil Postman, Distracţia care ne omoară

În anul 2009, românii au putut asista în direct, pe un stadion, şi de acasă de la ei, prin intermediul radioului, la confruntarea dintre cei doi prezidenţiabili, Traian Băsescu şi Mircea Geoană. Înţelegerea a fost că Băsescu va vorbi primul, timp de o oră. Geoană va avea o oră şi jumătate pentru a răspunde, apoi Băsescu o jumătate de oră pentru a combate replica lui Geoană. Acest format de dezbatere a fost cu certitudine mult mai scurt decât cele cu care erau obişnuiţi cei doi bărbaţi. De exemplu, cu doar şase luni înainte, la Iaşi, Băsescu a vorbit timp de trei ore, după care Geoană, în formatul ales atunci, trebuia să răspundă. Geoană însă a atras atenţia publicului că era deja ora cinci după-amiaza şi că, probabil, va avea nevoie de un timp similar pentru a combate toate opiniile adversarului său, aşa că a propus oamenilor să părăsească stadionul pentru un ceas, răstimp în care să aibă toţi timp să mănânce. Publicul a fost de acord, şi totul s-a desfăşurat conform planului lui Mircea Geoană.
tv-vs-books-mic

În cadrul discursului introductiv de la Iaşi, Băsescu a citit printre altele trei sentinţe ale Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, exprimate în limbaj juridic. În replică, Geoană a făcut apel la mai multe pasaje din doctrina dreptului comunitar, a căror structură a frazării era atât complicată cât şi subtilă. Excedat, dar fără să-şi piardă simţul umorului, Băsescu a parat: “Veţi observa cu uşurinţă că nu pot, în doar jumătate de oră, să iau notă de toate lucrurile pe care un om atât de capabil precum Mircea Geoană le poate rosti în trei ceasuri; şi sper, prin urmare, că, de va fi vreun aspect pe care el l-a atins şi despre care aţi vrea să auziţi ceva de la mine, dar eu am omis să îl comentez, veţi lua aminte că mi-aţi cere imposibilul aşteptând să-i acopăr întregul discurs.” În rest, ambii candidaţi au folosit atât armele simple ale limbajului argumentativ (insulte şi generalităţi bombastice), dar şi resurse retorice complexe: sarcasm, ironie, paradox, metafore elaborate, distincţii fine şi expuneri ale contradicţiilor preopinentului.

Probabil că paragrafele de mai sus vi se pare extrase dintr-un roman de anticipaţie, în care o naţiune ideală manifestă o asemenea preocupare pentru educaţia sa socială şi politică, dublată de o putere de concentrare fantastică, încât tot ceea ce putem noi acum să dăm sau să primim nu depăşeşte nivelul caricaturalului. În fapt, cu adaptările de rigoare, modelul luat în calcul nu a fost unul ideal, ci unul real, şi anume confruntările publice dintre Abraham Lincoln şi Stephen A. Douglas din 1858, Ottowa, Illinois, Statele Unite ale Americii. Inclusiv citatul atribuit lui Băsescu a fost pronunţat de către Abraham Lincoln, al şaisprezecelea preşedinte american. Este bine să ne întrebăm ce fel de oameni erau cei care puteau suporta şapte ore de dezbateri? Ce fel de public era acela capabil să se concentreze pentru atât de mult timp, în condiţiile în care exprimarea oratorilor era una literară, pe alocuri conţinând limbaj de specialitate, trimiteri la problemele momentului şi aluzii dintre cele mai diverse?

Neil Postman, în Distracţia care ne omoară, nu afirmă că americanii ar fi fost vreodată cea mai inteligentă naţiune de pe pământ. Dar susţine că, la un moment dat, erau capabili să producă şi să decodeze mesaje de tip raţional, adică relevante, complexe şi cu conţinut intelectual evident. În acea perioadă, pe care o putem plasa undeva la mijlocul secolului XIX, principalul vector cultural în America era cartea tipărită. Nu vorbim doar de statistici ale alfabetizării, cu care şi noi astăzi ne putem bate. Vorbim despre obişnuinţa lecturii în care erau antrenaţi inclusiv oameni cu meserii manuale. Fierarii citeau. Spălătoresele citeau. Plugarii americani citeau, iar vorba aceea care spune că cel de la coarnele plugului ţinea în mână un volum de Shakespeare se pare că nu era o metaforă. Iar acest lucru a dus la o modelare a discursului public şi a stilului conversaţional care pentru noi astăzi sunt idealuri imposibil de atins. Dacă Băsescu şi cu Geoană nu s-au confruntat niciodată pe stadion, şi nu au susţinut dezbateri care să dureze şapte ore, este pentru că au făcut-o la televizor, unde micro-discuţiile se poartă după cu totul alte reguli. Putem doar să presupunem, fără teama că ne hazardăm, că într-o cultură a cuvântului tipărit lucrurile s-ar fi petrecut exact cum le-am descris noi aici.

banner-distractia

Însă în anii ’20 ai secolului trecut îşi face apariţia factorul televiziune, după care nimic nu mai este la fel. Are loc mai mult decât o alunecare a culturii pe un alt făgaş, e o mutaţie în cadrul căreia întreg peisajul cultural euro-american se schimbă. Apune treptat Epoca Tipografiei şi începe Epoca Televiziunii, locul cuvântului ca transmiţător al informaţiei fiind luat de imagine. Şi acesta este cel mai superficial lucru care se poate spune. În fapt, lucrurile sunt şi mai cutremurătoare, începând cu afirmaţia pe care Neil Postman o preia de la unul din criticii tehnologiei, Lewis Mumford: în fiecare unealtă pe care o creăm se află încastrată o idee care merge dincolo de funcţia pentru care unealta a fost creată. Un exemplu îmi trece acum prin minte: tractorul. Scopul declarat a fost uşurarea muncii ţăranilor. Şi aşa şi fost, doar că acest instrument a mai venit la pachet cu: comasarea terenurilor agricole şi distrugerea perdelelor forestiere care delimitau parcelele mai mici, deşertificarea satelor şi a ruralităţii apusene, industrializarea agriculturii, pierderea caracterului tradiţional al muncii în agricultură şi zootehnie. Conceput ca o unealtă care să-l ajute pe ţăran, tractorul a sfârşit prin a-l ucide, devenind concomitent stăpânul incontestabil al agriculturii. Astăzi fermele nu mai lucrează cu tractoare, ci sunt în întregime concepute în funcţie de tractoare.

O să-mi spuneţi că toate vin cu un preţ. Cartea lui Neil Postman este despre preţul pe care l-am plătit ca civilizaţie şi ca indivizi abandonând cartea în favoarea televiziunii. Preschimbarea discursului coerent, serios şi raţional într-unul searbăd şi absurd. Reducerea marjei de atenţie a oamenilor la mai nimic. Abandonarea clasificărilor intelectuale, a inferenţelor, a judecăţilor de valoare. Imposibilitatea dezvăluirii minciunilor din cauza confuziilor şi a generalizărilor abuzive. Pierderea uzului logicii şi a bunului simţ. Promovarea irelevanţei, impotenţei şi incoerenţei. Foarte multe opinii, dar nicio disponibilitate de a enunţa şi decela adevărul. Timp fracturat, atenţie fracturată. În loc de o lume organică, transformarea lumii într-un puzzle discontinuu. Restrângerea până la dispariţie a ideilor şi a conceptelor. Reificarea lumii şi a oamenilor. Acesta este preţul.

Singura modalitate de a vedea ceva optimist în lucrarea lui Neil Postman este să consideri că divertismentul este cea mai profundă formă de filosofie. Sau să ajungi la concluzia că “emanarea” de impresii este superioară oferirii de argumente. Că testul suprem al adevărului unui enunţ ar fi credibilitatea oferită de imaginea celui care vorbeşte. Că dezinformarea ar fi doar o specie a adevărului, ori similară adevărului, pentru că oricum nu există ceva care să pretindă a fi numit adevărul. Dai peste optimism cu condiţia să consideri că dadaismul este o specie a frumosului, că nihilismul este numele unui sistem de valori, că schizofrenia este o stare specială de supraconştienţă. Că ignoranţa este forma cea mai înaltă a cunoaşterii. Dacă faci toate acestea, ţi se vor părea normale şi religia promovată prin intermediul televizorului, şi politica, şi educaţia.

Am uitat să spun ce s-a câştigat cu noua tehnologie: distracţie. Ideea că tot ceea ce e plăcut, adevărat sau bun trebuie automat să fie şi distractiv. O întreagă cultură s-a transformat într-o imensă arenă a showbizului. Creştinismul este o religie serioasă şi solicitantă; la TV ne este prezentată ca fiind amuzantă şi lejeră, fără ritual, dogmă, tradiţie, teologie şi sentimentul transcendenţei spirituale. Politica s-a transformat şi ea într-o artă a spectacolului, în care aparenţa şi atitudinea unui actor contează mai mult decât ideile lui. Dacă cineva ne-ar spune că toţi preşedinţii americani de până la apariţia televiziunii s-ar fi putut cu uşurinţă pierde în mulţime, în vreme ce scrierile şi ideile lor erau prezente în dezbateri, probabil că am avea un şoc. Astăzi este exact pe dos. Cine-mi poate cita vreuna din tezele intelectuale ale ocupantului de azi de la Casa Albă? Cunoaşte cineva o idee exprimată de actualul preşedinte al României, parcă a scris şi el o carte, nu?

Într-o altă lucrare a sa, The End of Education, Neil Postman face o afirmaţie tulburătoare: până la vârsta majoratului, elevul american vede la televizor aproximativ jumătate de milion de reclame. Există o filosofie propagată prin reclame care devine baza gândirii fiecărui om modern. Oamenii vor să arate ca-n reclame, să aibă obiectele din reclame, frazele din reclame le ţin loc de idei. Există o teologie a reclamei (păcatul este să nu fii la curent cu ultima găselniţă tehnologică, izbăvirea vine prin cumpărarea neîntârziată) care constituie reperele culturale ale zilei, pe care trebuie să ţi le însuşeşti dacă vrei să fii integrat, dacă ţi-e teamă să nu fii considerat un ciudat. Acestea sunt ecourile ideilor prezentate în Distracţia care ne omoară: adevărul sau falsitatea unei afirmaţii publicitare pur şi simplu nu mai constituie o problemă, întrucât reclamele nu mai vorbesc despre caracterul produsului vândut, ci despre caracterul consumatorului acelui produs, pe care se concentrează să-l facă să se simtă valoros. În subsidiar, reclama ne învaţă că mesajele simple şi scurte sunt preferabile celor lungi şi complexe, chiar dacă scurt înseamnă şi trivial, ilogic, fără perspective temporale şi fără posibilităţi de clasificare intelectuală.

Şi astfel reclamele contribuie mai mult la educarea copiilor noştri decât o poate face şcoala. În treacăt fie spus, toată lumea e profund nemulţumită de şcoală, dar n-am văzut pe nimeni cerând socoteală cuiva pentru reclame. Datorită televiziunii ştim că educaţia trebuie să fie neapărat distractivă. Cele trei porunci ale filosofiei educaţiei oferite de televizor sunt din ce în ce mai mult preluate în sălile de clasă: elevul nu trebuie să aibă cunoştinţe prealabile, elevului trebuie să i se ofere ceea ce aşteaptă (deci sub nicio formă nu trebuie şocat), elevul nu trebuie obosit cu expoziţiuni. Nimic nu trebuie memorat, studiat, aplicat sau stabilit în noua paradigmă pedagogică. Cât mai multă stimulare vizuală, cât mai puţine teme care să implice cititul şi scrisul. Cercetarea se face direct pe google, iar încununarea eforturilor constă în imprimarea textelor găsite. O lecţie reuşită seamănă cât mai mult cu un show TV, noile tehnologii fiind folosite pe post de argumente imposibil de combătut. În ansamblu, nimeni nu interzice cărţile, doar că nu mai este nevoie de ele.

Dacă vă imaginaţi că soluţia constă în închiderea televizorului, s-ar putea să aveţi o surpriză. În urmă cu vreo cincisprezece ani, în plină expansiune a telenovelelor sudamericane, un prieten mă avertiza înainte s-o cunosc pe mătuşa lui: “Să nu te sperii, mătuşa e fan telenovele. Mai nou vorbeşte şi face gesturile actriţelor din telenovele.” A făcut foarte bine că m-a avertizat, pentru că sunt convins că în caz contrar ar fi fost cât se poate de rău: n-aş fi remarcat nimic. Acum Neil Postman ne avertizează pe noi: uitaţi-vă la oamenii din jurul vostru, număraţi-i pe cei care sunt amplificatori ai ideilor, manierelor, atitudinilor de la televizor. Ştiu, aproape toţi cei care ne înconjoară. Putem renunţa la tehnologia televiziunii, numai că televiziunea este peste tot, astăzi e mai greu de găsit în spaţiul nostru cultural un om necorupt de televizor decât un înţelept chinez levitând pe Ceahlău. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul este singura care cunoaşte lumea prin intermediul limbajului, numind lucrurile. De ceva vreme, omul se raportează la realitate printr-un metalimbaj, cel al televiziunii. Ceva profund s-a schimbat. Nu, nu-i de bine.

Autor: Radu Iliescu

Sursa: Anacronic.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss