C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Ne vând țara, nemernicii!

romania-sub-asediu“Prinşi în scandaluri politice interminabile, liderii noştri nu par să observe căne vindem ţara parcelă cu parcelă şi că, dacă nu suntem atenți, vom rămâne fără ea.

Ţările pot fi distruse în multe feluri. Unele pot fi fărâmiţate pe timp de război, cum nu e exclus să vedem în Ucraina. Altele se pot pierde, însă, pe timp de pace prin neatenţie, ignoranţă şi conflicte interminabile duse pentru interese individuale sau de grup.

În doar un deceniu şi jumătate, patru milioane de hectare din teritoriul naţional al României au ajuns pe mâna străinilor, iar suprafaţa se va mări considerabil. A intrat în vigoare legea europeană care ne obligă să permitem vânzarea de pământ către persoane private din Uniune. Iar ele vor veni, pentru că pe continent nu prea mai există terenuri libere. Şi astfel, nu numai că teritoriul ne va fi cumpărat de alţii, dar şi ce produc ei aici va pleca tot în Occident. Dacă nu luăm imediat măsuri, spun experţii, vom regreta amarnic“.


Decembrie 2012, Nădlac. Sute de fermieri ies în stradă ca să protesteze față de proiectul de autostradă care leagă România de Ungaria, aşa cum a fost ea gândită de specialiştii guvernului Boc. Fără pasaje rutiere şi treceri pentru utilajele agricole, noua autostradă va izola aproape 8.000 de hectare de teren aflate la graniţa cu Ungaria, mai precis cel mai fertil teren din vestul României, dacă nu chiar din ţară. Iar proprietarii arădeni se tem că vor fi nevoiţi să vândă terenurile vecinilor de peste graniţă, pur și simplu pentru că nu vor mai avea acces la ele decât, poate, cu costuri foarte mari.

Februarie 2012. La doi ani după protest, cele mai negre gânduri ale agricultorilor din vest sunt pe cale să devină realitate; proiectul autostrăzii nu a fost schimbat, şi a mai intervenit ceva: în curând, cetăţenii străini persoane fizice vor primi, conform prevederilor UE, dreptul de a cumpăra pământ în România, fără limite şi fără oprelişti. Iar presiunile din exterior, spun oamenii, au început deja.

Ştefan Mihuţ, fermier: “De teren s-au interesat şi înainte să se înceapă cu autostrada, dar nu chiar atât de mult. Mai mult au început acum, ştiu ei că dincolo de autostradă avem cea mai mare parte a terenurilor agricole şi cele mai fertile.”

Familia lui Ştefan Mihuţ munceşte și se hrăneşte de câteva generaţii din cele câteva hectare de pământ. Până acum doar comuniştii au reuşit să le ia avuţia pentru o vreme. Capitalismul şi proasta administrare din ţară ameninţă, însă, din nou, iar familia Mihuţ şi alţi fermieri din Nădlac sunt presaţi de conjunctură să vândă tot ce au străinilor care au invadat localitatea, în special nemţi şi unguri, ajutaţi de speculanți din zonă. Peste noapte, preţurile au explodat, iar pământul din Nădlac a devenit cel mai scump din ţară – peste 5.000 de euro pentru un hectar, bani pe care străinii sunt fericiţi să-i plătească, pentru că în ţara lor ar da chiar şi de cinci ori mai mult.

Reporter: „De unde au ei informaţii cu privire la terenurile astea?”

Ştefan Mihuţ, fermier: „Informaţia zboară. Acuma să audă că este teren de vânzare, deja ştiu chiar mai repede decât noi, localnicii. Din ăştia care mai fac un ban pe spinarea noastră sau pe spinarea lor, dau un telefon şi zic hai că ţi-am găsit. Aceştia nu se ocupă de agricultură adevărată, sunt numai aşa, mascote…”

Ştefan Mihuţ îşi iubeşte pământul și nu vrea să-l dea, dar îi e teamă că nu va avea încotro. terenul lui e, în cea mai mare parte, dincolo de autostradă. Dacă autorităţile nu se trezesc şi nu vor construi pasaje, nu va mai avea cum să ajungă la câmp.Tractoarele şi combinele cu număr românesc vor rămâne blocate în hambare. Nu acelaşi lucru se va întâmpla cu cele ungureşti, spun oamenii.

Ștefan Mihuţ: „E posibil să se extindă, asta intenţionează. Sau intenţionează statul român! Să mute graniţa aici. Şi terenul pot foarte uşor ungurii să-l cumpere sau în arendă. Şi aşa se pierde terenul nădlăcanilor şi al României. Nu ne vindem ţara, o dăm pe gratis.”

E drama tuturor fermierilor din Nădlac. Din 2000 încoace au fost asaltaţi de oferte de cumpărare din străinătate, dar ei au decis să reziste şi şi-au unit forţeleVitregiţi de legi, au muncit pământul cu greu, dar nu l-au vândut. Acum îşi văd moştenirea amenințată pentru că oficialii sunt surzi şi orbi la nevoile lor. Nu înțeleg că dezinteresul lor poate pune în pericol însăşi integritatea teritoriului naţional și oamenii locului sunt copleşiţi de durere.

Reporter: „Ce înseamnă pentru dumneavoastră pământul?”

Porubszki Gheorghe, fermier, cu lacrimi în ochi:

„Nu cred că pot să răspuns la această întrebare, care este… Opriţi [filmarea]! Opriţi! Bunicul meu era să fie împuşcat de comunişti. Lăsaţi, nu pot. Ce înseamnă pământul?… E SACRU! Puteam să plec din ţară în ’80 liniştit. Nu plec pentru că aici m-am născut şi aici rămân. Nici nu mă mut dincolo de Carpaţi! Nici să-mi dai 7.000 de Toyote şi 10.000 de hectare, eu nu mă duc.”

Reporter: „N-am vrut să…”

Porubszki Gheorghe: „Nu, nu, n-aveţi nicio vină! Eu sunt de vină, mi-am adus aminte de bunicul.”

Balint Jaroslav, vicepreşedinte Asociaţia Ţăranului Nădlăcan:

„Tot timpul am spus căpământul pentru noi este cel mai sfânt şi o să luptăm în continuare, n-o să ne lăsăm niciodată, asta este clar. Pentru că nu vrem să ne înstrăinăm obligat, forţat. Pentru căstatul român, dacă nu ne ajută, ne obligă să recurgem la ultima metodă: să înstrăinăm pământul. Nu spun că neapărat cetăţenilor din Ungaria, care sunt la doi paşi, aici. Mai ales dacă intrăm în Schengen, n-or să aibă nevoie de nimic! Statul maghiar se extinde, noi ne… Nu l-am cedat din 1918, o să-l cedăm acum! Asta e! Dureros. Dureros.”

Dar nu-i doare decât pe ei. În vâltoarea evenimentelor politice, cu toată vrajba care a cuprins această ţară, n-a avut nimeni timp să observe că în doar 14 ani România a pierdut 3.000.000 de hectare de pământ fertil, adică o treime din totalul terenurilor arabile la nivel naţional a fost preluată de italieni, nemţi, francezi, englezi, norvegieni, danezi, olandezi, unguri, libanezi, egipteni.

Oficial, companiile cu capital străin au cumpărat deja un milion de hectare de teren agricol şi lucrează în arendă alte 2.000.000, o suprafaţă echivalentă cu cea a 5 mari judeţe din România: Suceava, Botoşani, Iaşi, Neamţ şi Bacău însumate.Neoficial, însă, ar putea exista terenuri cumpărate de străini prin interpuşi români care, o dată cu noua lege, vor deveni proprietari la vedere. Şi, dacă o dată cu liberalizarea pieţei la cererea Europei, vor veni și alţi particulari,foarte curând străinii ar putea deveni stăpâni peste jumătate din terenurile fertile ale ţării. Potrivit agricultorilor români, acest asediu ar putea fi încurajat de guvernele multor state şi e abia la început.

Laurenţiu Baciu, preşedinte LAPAR:

„Am fost contactat până acum de foarte mulţi din departamentele comerciale ale unor ambasade din toată Europa, ca să nu vă mai zic şi din Orientul Mijlociu, care şi-au exprimat dorinţa că vor să cumpere în România 2.000.000 de hectare, este vorba de o ţară din Orient. Au venit din Danemarca, au venit din Italia, au venit din Franţa: ‘Vrem şi noi, ştiţi, vrem şi noi de cumpărat, că ştim că aveţi, știți, să ne îndrumaţi; care ar fi mai bune? Ce zonă ne-aţi recomanda?’ Bineînțeles, le-am tăiat-o din prima şi le-am zis: ‘Voi vorbiţi de funie în casa spânzuratului. Eu sunt contra vânzării terenurilor către străini!’ Le-am tăiat-o aşa cum mă vedeţi!”

Laurenţiu Baciu spune, însă, că n-a reuşit să descurajeze vânzările. Căci străinii reuşesc să afle informaţii despre potenţiale achiziţii direct din teren.

Laurenţiu Baciu:

„Lucrează în echipe. Îşi iau avocat, notar, doi-trei trepăduşi din ăştia, le pun o maşină sub fund şi umblă din poartă în poartă, fac documente, se duc, pac! le aduc moştenitori, ia baba, o bagă în maşină, o duc la notar, o aduc, o spală, îi pun și o mie de euro și la revedere!”

Şi asta îl îngrozește pentru că, spune el, vede imaginea de ansamblu:

„E un mare pericol! Nicio ţară nu şi-a pierdut din teritoriu, noi ni-l pierdem încetul cu încetul! Noi nu realizăm acum ce facem! Reţineţi că pentru pământul ăsta, aveţi numai cruci prin Rusia şi prin Moldova! Şi noi ce facem? Îl dăm de pomană! Or să ne blesteme stră-stră-strănepoţii!”

În Europa, ca noi nu mai e nimeni. Suntem primii în topul țărilor care îşi permit să vândă teren cetăţenilor străini.Toate celelalte state au găsit diverse subterfugii pentru a opri fenomenul. Nu vor concurenţă pentru fermierii lor și nici cargouri care să le scoată hrana din ţară.

Laurenţiu Baciu, preşedinte LAPAR:

Ungurii au interzis cu totul! Au făcut gălăgie cei de la Comisia Europeană puţin, dar văd că le-a trecut şi nu mai spune nimeni nimic şi legea merge înainte.Dar nu numai la unguri, uitaţi-vă la francezi!Toată lumea cumpără la noi, nu-i nicio problemă. Dar dacă vii dumneata din altă ţară în afară de Franţa să cumperi [pământ în Franţa], ai atâtea condiţii de îndeplinit, încât nici nu-l mai cumperi! Noi n-am făcut nimic! Ştiţi criza mondială de alimente de care se tot vorbeşte că ne va paşte, şi atunci fiecare ţară caută să-şi facă rezerve, pentru că, cât om fi noi de mari și de tari, până la urmă tot stomacul vorbeşte.”

Într-adevăr, în timp ce statul român vinde de ani buni fără nicio problemă bucăţi din teritoriul naţional, guvernul de la Budapesta încearcă să se protejeze în faţa valului de străini. A interzis prin lege vânzarea de teren arabil către companii, de oriunde ar fi ele, şi a permis străinilor să cumpere pământ doar dacă pot face dovada că sunt agricultori de profesie. Dar chiar şi aşa, accesul la terenurile ungurilor va fi limitat, pentru că, din luna mai, toate tranzacţiile vor fi supravegheate de comisii agrare formate din fermieri locali, care vor avea ultimul cuvânt.

Gyorffy Balasz, preşedinte Camera Agricolă din Budapesta:

„Ungaria interzice din start cumpărarea de teren de către companii pentru că, în cazul persoanelor fizice, terenul poate fi urmărit. În cazul unei companii, aceasta poate fi vândută oricând, oricui, şi nimeni nu poate interzice acest lucru. Şi, o dată cu vânzarea companiei, este vândut și pământul. Consider că România a făcut o mare greşeală când a permis companiilor să cumpere teren. Îmi cer scuze dacă vă critic acum. Din punctul meu de vedere, legislaţia maghiară e foarte puternică, pentru că oferă drept de veto comunităților locale.”

În ultimii ani, la fel ca România, Ungaria a fost și ea asaltată de cumpărători străini, în special nemţi și austrieci, care au încercat să achiziționeze pe ascuns terenuri arabile. Pentru că legea nu le permitea astfel de investiţii, au folosit ca interpuşi cetăţeni maghiari, cu ajutorul cărora au luat sute de mii de hectare de pământ la graniţa de vest, urmând să le declare proprietate personală după liberalizarea pieţei, în mai 2014. Ungurii au fost, însă, atenţi şi au luat măsuri: guvernul lor a scos în afara legii contractele semnate şi ameninţă cu închisoarea pe oricine va intermedia astfel de tranzacţii. Gyorffy Balazs:

„Aceste contracte de buzunar contravin legii şi regulilor ţării, chiar dacă semnatarii sunt cetățeni ai unui stat membru UE. Mai mult decât atât, în Codul Penal din Ungaria a fost introdus un articol prin care oricine realizează astfel de contracte poate primi cinci ani de închisoare. Şi asta e valabil pentru toţi cei implicaţi: cetăţeanul maghiar care și-a folosit numele, cetăţeanul străin care a venit cu banii pentru tranzacţie și notarul care a legalizat contractul.”

Fermierii au făcut şi ei front comun, asociindu-se, ca să poată fi mai puternici în faţa eventualelor presiuni făcute de cumpărătorii din vest.

Buzek Menyhert, fermier:

„Încercăm să ne apărăm împotriva lor, ca asta să nu se întâmple. Facem front comun şi, dacă este teren agricol de vânzare, ne unim forţele şi încercăm să cumpărăm noi pământul. Pentru că, pentru numele lui Dumnezeu, cel cu banii n-are scrupule. El vrea un singur lucru: să obţină ce vrea şi să tragă foloasele. Care vor fi consecinţele, pe el nu-l mai interesează. Iar consecinţa e foametea.”

Şi par să fi înţeles, cu mult înaintea românilor, că nu e ruşine mai mare decât să-ţi vinzi moşia, după care să munceşti cu ziua la străinul pe care l-ai făcut stăpân peste pământul tău.

Buzek Menyhert, fermier:

Dacă un străin se mută într-un sat şi vrea să cumpere pământ, atunci oamenii care-i vând rămân fără nimic şi nu vor mai avea din ce să trăiască. Pentru cei care au vândut, nu va fi mai bine. Poate că investitorul le oferă un loc de muncă, dar îi va plăti foarte puţin, deci or să lucreze ca nişte sclavi, iar asta este inadmisibil. Ţările mai sărace ar trebui să-şi unească forţele pentru că, altfel, vor fi călcate în picioare de state mai puternice. Şi ce dacă eşti membru al Uniunii Europene? Pe săraci nu-i apără nimeni, trebuie să se apere singuri.”

Asta a învățat şi Endre, care lucrează 20 de hectare de pământ și are o fermă de porci la câţiva kilometri de Budapesta. După 15 ani de muncă, şi-a dat seama ce răspuns va da primului agricultor străin care îi va bate la poartă pentru a-i face ofertă de cumpărare.

Tugyi Endre:

„Nu mi-aţi putea da atâţia bani, cât să vreau să-mi văd pământul.Sunt lucruri care nu pot fi măsurate în bani. Pământul nu se poate înmulţi, îl poţi vinde doar o dată. Nu-i pentru afaceri. Nu este o bijuterie sau un business. Pământul nu e investiţie, e însăşi viaţa. Deci, cine îşi vinde pământul, îşi vinde viaţa.”

Nu e clar cine l-a învățat asta, dar pare să aibă o mare responsabilitate faţă de ţara lui. A înţeles că de importantă e agricultura şi cât de valoros va fi pământul Ungariei într-un viitor apropiat, când criza economică, spun pesimiştii, va fi devansată de cea alimentară.

„Eu spun că nu e voie să se vândă pământul Ungariei, pentru că acest pământ înseamnă traiul nostru şi ne va asigura existenţa şi pe viitor. Populaţia pământului creşte continuu, nevoia de alimente, la fel, iar noi putem face agricultură pe 65-70% din suprafaţa Ungariei. N-avem voie să ne oprim.”

Şi ţine neapărat să ne transmită un mesaj: că va veni ziua când vom regreta dacă nu suntem atenţi la ce se întâmplă.

Aş vrea să atrag atenţia fraţilor mei fermieri din România că îşi vând viitorul. Vând viitorul copiilor și al nepoţilor lor.Acum, străinii cu capital îşi pun bazele afacerilor la voi. Deci gândiți-vă:dacă pământul din România va fi stăpânit de 5 familii străine, ele vor impune preţul la carne, pâine, ouă, lapte. Chiar vreţi asta? Nu contează din ce ţară vin. Ideea este că vă veţi pierde definitiv autonomia.”

Avertismentul vine puţin cam târziu. La noi, o mână de firme străine a achiziţionat deja pământurile cele mai mănoase şi controlează nu doar preţurile produselor agricole, dar mai şi lucrează uneori cu reţele evazioniste internaționale prin care se scurg peste graniţă banii din agricultură.

Laurenţiu Baciu, preşedinte LAPAR:

„Vedeţi ce s-a întâmplat cu producţia de anul ăsta [2013, n.n.]. Toată lumea a zis: <E supraproducție, vai de mine, ce facem…!> Suntem în luna decembrie. Vreau să vă informez că la câteva produse, mă refer la porumb și la grâu, la porumb în două luni de zile a crescut [preţul] cu 30% şi la grâu a crescut în patru luni de zile cu 40%. Şi atunci mă întorc înapoi, la acele declaraţii din luna august şi iulie: <Unde-i producția aia a României că noi nici n-am trecut în celălalt an şi deja preţurile au ajuns unde au ajuns și au ajuns de ce? Pentru că cererea este mai mare decât oferta. Nu credeţi că vom importa cât de degrabă? Atunci să vedeţi preţuri! Şi vă fac băieţii treaba şi ne aduc grâul înapoi, probabil al nostru, nu ştiu dacă-i chiar al nostru, c-al nostru e, în general, de foarte bună calitate şi nu cred că ni l-ar mai da cineva înapoi. Şi vom mânca din vapor.”

Unui astfel de mare exportator străin aflat în România îi vinde şi Marco Chiaradiaunul dintre cei mai mari agricultori ai Banatului. Italianul cultivă orez, soia, grâu şi porumb pe mai bine de 5.000 de hectare. Chiaradia a venit în România în urmă cu mai bine de 10 ani şi de atunci şi-a construit silozuri uriaşe în care depozitează toată producţia micilor agricultori din zonă, plus ce realizează el. Are o cifră de afaceri de peste 7.000.000 de euro şi înregistrează an de an profit. A învăţat repede că, atâta timp cât produce mâncare, nu poate ieşi în pierdere. Sunt şapte miliarde de guri de hrănit pe întregul glob.

Marco Chiaradia, fermier:

Agricultura nu este un sector care să-ţi ofere profit mare. Este un sector care, în mod normal, oferă un profit mic spre mediu, dar constant, iar în aceste momente de criză se observă că alte sectoare sunt în dificultate – imobiliar, industrial – în timp ce agricultura merge înainte. Agricultura este baza materiilor prime alimentare. Noi vorbim despre agricultură, dar, de fapt, este vorba de agroindustrie.”

Pentru că are mai multă viziune decât românii, dar şi bani de investit, întreprinzătorul din Peninsulă intenționează să se extindă. Este în plin proces de negociere pentru achiziţionarea altor suprafeţe de teren şi vrea să o facă repede, pentru că piaţa se mişcă şi ea rapid.

Marco Chiaradia:

„Terenurile agricole cresc, dar nu cu rapiditatea care să permită speculaţii imobiliare pentru cei care nu au legătură cu activitatea agricolă. Important e că terenul rămâne în România, e al vostru. Noi, momentan, îl lucrăm, nu i-am pus alt drapel şi nici nu avem intenţia să o facem. Dimpotrivă, din punctul meu de vedere şi al colegilor mei străini, avem respect maxim pentru acest teritoriu, care e al vostru.”

Şi totuşi, nu înţelege cum de n-a anticipat niciun guvern din ultimii 24 de ani că retrocedările greşite şi ignorarea micilor agricultori va duce într-o zi la înstrăinarea pământului.

Marco Chiaradia:

„Şi eu sunt uimit că au existat şi există aceste vânzări masive. Principalele motive pentru care omânii îşi vând pământul suntdistanţa mare până la terenuri, care, cu siguranţă, îi împiedică să le lucreze, suprafeţele mici, pentru că parcelarea terenurilor de după ’89 face dificilă activitatea agricolă. Mulţi tineri au plecat la oraş, neputând să-şi construiască viitorul în aceste sate, au abandonat terenurile, iar părinţii, deja bătrâni, sunt constrânşi să le vândă. E trist, foarte trist, dar aceasta este realitatea întâlnită de mai toţi colegii mei străini.”

Aşa au ajuns străinii să pună stăpânire pe tot Banatul. Şi, din câte se vede, ei chiar ştiu să facă treabă. Deşi încă nu e timpul de ieşit la câmp, în ferma lui Marco Chiaradia e forfotă mare; se lucrează la noua fabrică de biodiesel pe care italianul o ridică în parteneriat cu primăria locală. Mai construieşte şi silozuri noi. Tot business-ul se extinde.

Marco Chiaradia: „Terminăm până diseară?”

Angajat: „Eu v-am promis. Sperăm să terminăm.”

Doar că nimic din ce depozitează în aceste imense silozuri nu va rămâne în ţară. Totul va merge la export.

„Aici o să vă arăt soia, e un produs care mie îmi place foarte mult. Soia nu se prea face în România. Are un conţinut proteic foarte mare şi are o proteină nobilă. Acum, toată soia pe care o producem aici o vom procesa în presa de ulei pe care o vom face.”

Dar până la faza de ulei, soia trebuie transformată în şrot, iar pentru asta e nevoie de un ocol extern. Noi n-avem unităţi de procesare. Mare păcat, spune italianul.

„E o prostie foarte mare din punctul meu de vedere, pentru că trebuie să plimbăm trenuri, o dată în Italia sau Germania, vin înapoi cu şrot de soia. Am fi procesat aici. Aveţi toată puterea, nu vă lipseşte nimic. Produsul trebuie să rămână aici. Aici sunt animale, populaţie căreia îi trebuie mâncare şi e o materie primă formidabilă. Se poate!”

Numai că la asta nu s-a gândit niciun guvern postdecembrist. Aşa am ajuns în situaţia în care pe de o parte înstrăinăm pământul, iar pe de alta le permitem celor veniţi la noi să scoată din ţară tot ce produc.

Adela Cristea, preşedinte Camera de Comerţ Româno-Italiană:

„Asta este realitatea. De-asta se duc grâul şi porumbul, că nu mâncăm grâu şi porumb cu furculiţa. Deci alea merg să intre într-un lanţ de procesare pentru ceva, că-i pâine, că-i biscuit, că-i napolitană, că-s paste.. Şi atunci el se întoarce produs finit şi-l cumpărăm. Ajunge în fabrica de paste din Italia, unde lucrează muncitorul italian, care e plătit cu 1.000 de euro, nu cu 250 de euro, da? Deci evident că preţul produsului finit va fi mai mare când se întoarce, lăsând la o parte costurile logistice, că transport marfa până în Italia, o aduc înapoi ca produs finit, se plătesc nişte taxe în Italia, că firma aia care produce acolo este subiect juridic italian, deci aia plăteşte un impozit pe profit în Italia, care-i mult mai mare decât în România…”

Adela Cristea e preşedintele filialei Camerei de Comerţ Româno-Italiene, înfiinţată anul trecut la Arad. Sunt atât de mulţi italieni în vestul României şi atât de mulţi cei care se pregătesc să vină, încât guvernul de la Roma s-a gândit că este mare nevoie de o reprezentanţă în vestul ţării.

Adela Cristea:

„A existat un adevărat fenomen de delocalizare a companiilor italiene spre vestul României. Noi estimăm ca în acest an şi în următorii trei-patru ani să existe un aflux destul de mare de investiţii italiene în România, cu accent tot spre zona de vest. Există un interes al unor grupuri care îşi doresc să facă astfel de exploatări aici, mai cu seamă că în alte zone din Europa suprafeţele de teren sunt limitate. Ultimele solicitări au fost de genul: <Ne interesează 100 de hectare> sau <Ne interesează de la 200 de hectare în sus>.”

Aceste cifre ar trebui să fie îngrijorătoare pentru români. Statisticile Camerei de Comerţ arată că în vestul ţării aproape că nu mai există fermieri români care să lucreze suprafeţe semnificative de teren.

Adela Cristea:

„Cele mai mari suprafeţe de teren care sunt lucrate sunt lucrate de companii italiene, de companii olandeze, daneze, germane, chiar. Avem lângă Arad, la Curtici, un caz de companie mare românească, în rest fermierii români au loturi mici de teren comparativ cu investitorii străini, nu au tehnologie suficient de performantă. Există companii care au început achiziţii în toată zona de la nord de Dunăre. În final, trendul ăsta va fi: în momentul în care suprafeţele de teren aici în vest fie se vor epuiza, fie vor deveni prea scumpe raportat la alte zone din România, cu siguranţă valul va merge mai departe.”

Sesizând nevoia tot mai mare de hrană, până nu demult, guvernul italian a avut chiar o strategie interesantă, menită să-i încurajeze pe proprii agricultori să cumpere teren în Europa de Est.

Adela Cristea:

”Au existat nişte programe guvernamentale în baza cărora companiile italiene care achiziţionau proprietăţi aici, în România, primeau o anumită sumă per hectar achiziţionat, scopul statului italian fiind, la momentul respectiv, ca aceste companii, pentru că nu mai aveau suprafeţe pe care să-şi extindă producţia, să poată să producă la un preţ chiar mai mic în străinătate, în aşa fel încât să reaprovizioneze piaţa locală.Cea mai mare parte a producției companiilor italiene existente în România este exportată în Italia. Cam tot ce se face în România are ca destinaţie piaţa din Italia.”

În asta şi constă afacerea: ei ne cumpără terenul, noi le importăm produsele, iar profitul mare se impozitează tot la ei. Şi statul român se alege cu mai nimic.

Adela Cristea:

Cazul ideal ar fi ca toţi aceşti bani să rămână în România, dar, până la urmă, între a avea un pământ nelucrat şi o rentabilitate extrem de scăzută şi a avea, totuşi, o activitate agricolă, chiar dacă bună parte din ea merge în exterior, eu cred că este, până la urmă, un avantaj.”

Problema şi mai mare, spun agricultorii, este că undeva, pe traseul oficial românesc, pare să fi existat mereu un sprijin ascuns dar susţinut pentru străinii care vin să cumpere pământ.

Laurenţiu Baciu, preşedinte LAPAR:

„Ce informaţii au!… Mă uitam la cei din Franţa, măi, aveau informații până şi asupra actelor normative, tot! Monitorizează tot! N-aţi văzut scandalul ăsta, cum au sărit ambasadele? Ştiu tot! Nu le ştiu eu cum le ştiu ei.

Ascultaţi ce vă spun: suntem în mare, mare pericol! Noi până în anul 2050 mai bine de jumătate din România este vândută către străini.”

O perspectivă neagră, care n-ar trebui neglijată. Nu numai ungurii sau italienii şi-au luat bilet pentru România; fermierii francezi au primit şi ei semnalul că la noi e raiul pe pământ. Atât de mult se vorbeşte în Franţa de aceste terenuri ce par a fi la dispoziția străinilor, încât jurnalista Marianne Rigaux a venit să se convingă cu ochii ei.

Marianne Rigaux, jurnalistă:

În Franţa există un fel de zvon, o fantezie privind România, cum că ar fi noul El Dorado, noul paradis pentru agricultorii francezi. Am întâlnit agricultori francezi care au ferme în România şi am întâlnit diferiţi actori din acest sector pentru a verifica dacă a avea o exploatare agricolă în România este cu adevărat paradisul.”

Zvonul, spune preşedintele agricultorilor români, ar fi pornit chiar de la unii oficiali francezi care, la o întâlnire cu fermierii străini, ar fi pomenit de mai multe ori de oportunităţile colosale pe care le oferă România şi Laurenţiu Baciu crede că acest fenomen ar fi trebuit să ţină deja de competenţa serviciilor secrete.

„Întâmplător, am fost convocat la un simpozion unde erau numai francezi şi care vreau să vă spun că puneau la cale cum să arendeze şi să cumpere teren în România. Şi în speech-ul fiecăruia de acolo, l-am urmărit, se spunea: <Să profităm acum de vidul legislativ din România, când terenurile sunt la preţurile la care sunt.> Şi asta spuneau şi se îndemnau unul pe altul acolo. Cineva de la dânşii spunea: <Aş dori, când vin prima dată în România, să găsesc mai mulţi fermieri francezi decât români.> Atunci mi-am pus eu întrebarea: unde sunt serviciile, de se coace ceva la un hotel din Bucureşti şi serviciile nu ştiu nimic?!”

Într-adevăr, ambasadorul Franţei pare pasionat de agricultura de la noi şi de perspectivele pe care le au aici conaţionalii săi.

Philippe Gustin, Ambasadorul Franţei la Bucureşti:

Este adevărat că România este un El Dorado. Şi eu am spus asta: este un paradis agricol. Ştim că un investitor care vine în România e atras de calitatea pământului, de solul care nu a fost poluat de îngrăşăminte, de mâna de lucru disponibilă şi ieftină.Sunt suprafeţe mari de teren pe care le putem obţine mult mai uşor decât în Franţa. Dar este un paradis şi, aşa cum am mai spus, trebuie să avem grijă să nu se transforme într-un infern.”

De fapt, cuvântul-cheie e preţ. În timp ce în România hectarul costă între 1.500 şi 5.000 de euro, în Franţa şi Italia el depăşeşte 10.000 de euro, în Belgia e 25.000 de euro şi în Danemarca – 30.000. Şi, oricum, în toate aceste ţări terenul agricol deja o raritate.

Marianne Rigaux, jurnalistă:

„Agricultorii francezi sunt atraşi de posibilitățile pe care le oferă România, pentru că în Franţa nu mai există teren care să poată fi cumpărat. Totul este deja exploatat agricol. Pământul se transmite din tată în fiu. Aşadar, în prezent, agricultorii francezi care vor să se extindă trebuie să se orienteze spre alte ţări: Polonia, Ucraina sau România.”

Ei se extind pe unde pot, dar ţările lor nu vând pământ străinilor. Deşi teoretic e permis prin aceeaşi legislaţie europeană care le obligă, guvernele din Occident au găsit modalităţi inteligente de a se eschiva. În Franţa, de exemplul toate tranzacţiile cu pământ sunt supervizate de o agenţie a statului care are un rol foarte bine stabilit.

Philippe Gustin, ambasadorul Franţei:

„Această structură are posibilitatea, dacă este cazul, când există oferte de vânzare pentru terenuri agricole, să poată interveni prin dreptul de preemţiune, adică are dreptul să evite vânzarea şi să cumpere pământul în locul celuilalt ofertant, care ar vrea să facă speculă imobiliară. În Franţa, doar 1% din tranzacţiile agricole, adică vânzare-cumpărare de pământ arabil, sunt realizate de străini. Concret, pământul Franţei rămâne al Franţei.”

Pământul Franţei rămâne al Franţei; al României e al tuturor, pentru că nu pare nimeni să ţină la el.Până şi străinii care vin aici se miră de dezinvoltura cu care îl înstrăinăm. Francezul Alfred Wittmann , de exemplu, s-a instalat în anul 2000 la Buziaş, lângă Timișoara. Mai întâi, a luat în arendă 500 de hectare de la Agenţia Domeniilor Statului, apoi a început să lucreze pământul oamenilor şi, ulterior, să-l cumpere.

Alfred Wittmann, fermier:

„Prima dată am venit în România într-o excursie, în 1999. Şi, fiind fermieri, am văzut această ţară complet distrusă. Şi în sectorul unde suntem acum, în Buziaş, aproape 95% din pământ nu era lucrat absolut deloc. Noi suntem pasionaţi de agricultură şi am zis că e mare păcat, mai ales că în Franţa nu mai există pământ liber şi, dacă aici pământul era abandonat, am zis să facem ceva în sensul ăsta.”

Pârloagă; pământ nelucrat cu anii. Pentru că niciun oficial român de după ’89 n-a fost în stare să-i ajute pe ţărani să-şi păstreze şi să-şi exploateze terenurile. De aceea, nici pe ei nu i-a durut inima să le dea, uneori pe nimic.

Alfred Wittmann:

La început au vândut un hectar pentru a-şi cumpăra un televizor. Apoi, dacă au vrut să-şi renoveze casa, au mai vândut din teren. Pentru că românii nu au aceeaşi concepţie pe care o avem noi, în Vest, unde pământul înseamnă un capital. E ceva ce păstrezi, nu vinzi niciodată. În România, voi aveţi o cu totul altă mentalitate.”

Aşa, televizor cu televizor, s-a făcut francezul cu 5.000 de hectare. Şi nu se va opri, probabil, pentru că are o strategie:

„Ideea iniţială era de a lucra 1.500 de hectare. Acum avem 5.000 de hectare, pentru a limita concurenţa. Asta înseamnă că sunt mulţi străini care vin din Olanda, din Danemarca, din Anglia, care visează un pic şi care cred că în România agricultura se face la fel ca în Vest şi oferă oricât pentru a arenda sau cumpăra un hectar de teren.”

Dar nu e chiar paradis-paradis. Condiţiile oferite de România lasă de dorit, spune francezul. Producţia e mică la hectar, iarna e prea multă apă, vara – prea puţină, guvernul întârzie cu subvenţia, dar şi cu rambursarea de TVA. Aşa se face că, deşi are o cifră de afaceri de peste 4,5 milioane de euro, pe hârtie firma lui Alfred Wittmann pare să stea foarte prost cu profitul. Ba chiar în 2012 a lucrat în pierdere. Nu poate să nu recunoască, totuşi, că acasă ar fi stat mult mai rău:

„În Franţa, dacă facem profit, îi dăm statului 70%. Sunt mulţi care muncesc din greu pentru a câştiga bani şi care se întreabă pentru ce muncesc. Şi de aceea vor să se îndrepte spre alte ţări.”

Şi, exact ca în cazul italienilor, tot ce produce el ajunge la export, de unde se întoarce în România sub formă de produse, dar mai scump. Ar putea prelucra aici, dar nu are unde. Păcat, spune el; nu va trece mult şi tot pământul nostru va fi exploatat de străini.

„Dacă românii nu vor să facă agricultură, cineva trebuie să o facă în locul lor. Acum sunt francezi, germani, suntem toţi europeni, cred. Nu suntem străini, suntem europeni. Deci, suntem o mare familie acum.”

O familie care e pe care să ne transforme în altceva, însă, crede preşedintele Ligii Agricultorilor. Laurenţiu Baciu:

„Probabil, cât de curând, devenim o enclavă. Vedem noi dup-aia. Prin sud o să fim o enclavă arăbească, prin aia italienească, prin Moldova – daneză… Deci o chestie de genul ăsta. O să auziţi şi alte limbi. Deci într-un viitor foarte apropiat… Dacă vă întoarceţi de undeva peste vreo 50 de ani, de plecaţi, nu ştiu, prin Australia sau prin altă parte, n-o să regăsiţi România, chiar dacă GPS-ul vă duce acolo unde ştiţi că ar trebui să vă ducă.”

Iar Marianne Rigaux îi dă dreptate. Din Franţa, situaţia din România se vede dramatic:

„Ceea ce este paradoxal este că înstrăinarea terenurilor din România este prea puţin studiată în afara graniţelor. Frecvent e studiată şi denunţată acapararea de pământ în Asia şi Africa. Dar nu putem admite că acest fenomen există şi în mijlocul Uniunii: ţări bogate din Vest care acaparează ţări mai sărace din Est.”

Şi aşa, în sărăcia noastră, am vândut tot. Inclusiv munţi întregi cu subsol bogat şi pământ foarte bun, peste care străinii au devenit stăpâni absoluţi. Au profitat de preţurile de nimic de la noi ca să ia cât pot. Dacă în Austria un hectar de pădure costă 10.000 de euro şi în Germania 20.000 de euro, aici se cumpără cu preţuri între 1.000 şi 3.000 de euro. Aşa au ajuns proprietari de munţi împăduriţiamericanii de la Universitatea Harvard, care au cumpărat 35.000 de hectare,finlandezii de la Tornator, care deţin aproape 15.000 de hectare sau austriecii marelui concern Schweighofer care, în cele două fabrici de la noi, prelucrează anual aproape toate coniferele tăiate în România. Iar cea mai recentă tranzacţie este parafată de nemţii de la Prokon, care au fost dispuşi să cumpere 43.000 de hectare de pădure în judeţul Bacău.

În total, am vândut munţi care se întind pe mai mult de o jumătate de milion de hectare, o suprafaţă cât a judeţului Vaslui, fără ca vreun guvernant să se gândească la consecinţe.

Bogdan Tudor, reprezentant Nostra Silva:

Practic, şi masa lemnoasa se vinde la sfert de preţ, şi teritoriul se înstrăinează pentru totdeauna, cu toate sursele şi resursele lui, că mai sunt şi bogăţii ale subsolului. Se pot face analize şi din punct de vedere strategic, militar, sau la nivel naţional dacă este bine ca teritoriul să se înstrăineze pentru totdeauna. Mai ales că românii este evident că nu vor mai avea niciodată bani să recupereze, să reintre în posesia acestor teritorii.”

Un fenomen similar, cu înstrăinări masive de păduri, a avut loc şi acum 100 de ani, spune Bogdan Tudor. Dar liderii români de atunci s-au sesizat şi au dat o lege dură care a oprit achiziţiile de suprafeţe mari. Acum, nu numai că nu se sesizează, dar nici nu ascultă pe nimeni.

Bogdan Tudor:

„Noi am aflat, am făcut acum câțiva ani o statistică, ce proprietăţi s-au cumpărat, cine le-a cumpărat, în ce judeţ,am sesizat instituţiile statului, nimeni nu a avut nicio reacţie. Nu, aşa sunt oamenii politici, nu intervin decât când e prea târziu, poate. Sau nici atunci. E aceeaşi politică pe care o întâlnim şi în cazul înstrăinării altor resurse: să se vândă totul, să se cumpere totul. La un moment dat vor veni şi vor spune: <Voi nu mai sunteţi proprietari aici, noi suntem proprietari. Luaţi-vă bagajul şi mutaţi-vă unde vedeţi cu ochii, că aici e proprietatea noastră!> Se va întâmpla, probabil.”

Şi proprietăţile date străinilor se vor înmulţi. Chiar acum se face lobby puternic pentru ca legislaţia să fie îndulcită, să se vândă suprafeţe cât mai mari şi să se exploateze că mai mult lemn. Şi, se pare, au găsit aliaţi printre politicienii români. Bogdan Tudor:

„În prevederile noului Cod Silvic se regăseşte mai mult influenţa firmelor austriece. Presiunea mai mult de aici vine, pentru că ei au ajuns la o limită, nu mai au de unde să cumpere suprafeţe mari, lobby-ul lor s-a văzut la modul concret în nişte iniţiative legislative ale unor parlamentari care au vrut să schimbe legislaţia şi să se poată să se vândă comunităţile istorice de proprietari, ca să aibă ei de unde să cumpere.”

Liderul Partidului Verde din Parlamentul Austriac înţelege perfect ce se întâmplă şi ne priveşte compătimitor.

Peer Pilz, politician:

„Este vorba despre bani, este vorba despre corupţie. Dacă aş fi o companie internaţională şi ar trebui să aleg între a cumpăra pământ sau pădure în Austria sau în România, cu siguranţă aş cumpăra o pădure în România. Din cauza preţului şi a guvernului.Voi aveţi pădure ieftină şi guvern la fel de ieftin.”

Peer Pilz spune că niciun occidental n-ar fi îndrăznit să vină în România, să cumpere ce vrea şi să taie cât doreşte, dacă n-ar fi ştiut cât de neatenţi suntem cu teritoriul nostru şi cât de slabă şi de uşor manipulabilă e legislația de la noi:

„În Austria, nimeni nu ar accepta ca dezastrul din pădurile voastre să se producă şi în pădurile noastre. Nimeni nu ar accepta.”

Într-adevăr, austriecii se protejează bine la ei acasă. Legislaţia privind exploatările forestiere e foarte aspră, iar taxele impuse companiilor – enorme. Aşa că statul austriac e cel mai mare proprietar de păduri din ţară, cu 4 milioane de hectare, iar restul aparţine marilor familii nobiliare sau fermierilor mici și mijlocii. Și nici unii, nici alţii nu se gândesc să vândă, aşa cum fac românii.

Michael Johann, proprietar de pădure:

„Pădurea am moştenit-o de la mama, dar vreau s-o administrez, s-o îmbunătăţesc şi să las ceva bun copiilor mei.”

Reporter: „Ai vinde-o?”

Michael Johann: „Nu, nu aş vinde-o! Cred că, dacă aş vinde-o, cel care o va cumpăra o va distruge și nu va aprecia investiţia mea, a părinţilor şi a bunicilor mei.”

Michael Johann, moştenitor a 7 milioane de hectare de pădure în sudul Austriei, spune că ştie din istoria familiei lui cât de valoroasă este pădurea şi în timp de pace şi în timp de război:

„Au fost vremuri în care viaţa era mult mai grea, în război, de exemplu, dar familia mea nu a renunţat la pădure. Au investit în ceva ce nu-şi pierde valoarea. Pădurea va rămâne mereu acolo! Lemnul, pământul, vânatul, toate vor rămâne acolo. Aşadar, pădurea nu îşi poate pierde valoarea.

De aceea, nici nu îi înţelege pe românii care şi-au vândut ieftin teritoriul şi s-au bucurat de un profit pe termen scurt, cu riscul de a pierde însutit pe termen lung:

„România avea nişte păduri foarte vechi, bogate şi sălbatice, dar mă tem că multe dintre ele au fost deja distruse.Şi mi-e teamă că anii ce vor veni vor pune şi mai multă presiune pe pădurile existente, pentru că se construiesc fabrici imense, una după alta. Asta este o mare problemă, pentru că noii cumpărători nu au respect pentru legislaţie, nu au interesul să menţină infrastructura regională şi nu au interesul să dezvolte economia locală. Ei doar vin acolo, iau toată materia primă şi duc banii în altă parte. E altceva când proprietarii sunt oameni ai locului, au banii, îi vor cheltui în baruri sau magazine locale şi, în felul acesta, banii rămân în zonă şi vor îmbunătăți situaţia economică pe termen lung.”

Doar că, până acum, niciun guvern de la noi nu s-a gândit la o astfel de strategie. Mai grav, în anii 2005-2006 s-a dat liber la retrocedări pe suprafeţe foarte mari, dar fără un program de susţinere financiară a proprietarilor. Neavând cu ce să întreţină şi să păzească pădurile, oamenii au vândut masiv. Aşa se face că,pe lângă cele 500.000 de hectare înstrăinate, alte 400.000 au fost tăiate până la ultimul copac. Iar de lemn au profitat companiile străine. Astăzi, asistăm la dezastru şi nimeni nu ne ajută, fie pentru că nu se vrea, fie pentru că nu se ştie.

Peer Pilz, politician:

„De ce eu, ca politician verde în Parlamentul Austriei, şi nu sunt parlamentar de câteva luni, ci de 27 de ani, de ce trebuie să aştept ca o echipă de televiziune din România să-mi ofere informaţii la prima mână despre această problemă majoră privind comportamentul unor oameni de afaceri din Austria? De ce există această incredibilă lipsă de informaţie? Ce fac ONG-urile voastre? Pentru mine, asta este o situaţie foarte ciudată.”

Ciudată este şi pentru noi toţi, milioane de români atraşi fără voie în războaie duse în interes propriu sau de grup, şi care-şi văd an de an ţara devastată, sărăcită, cumpărată; oameni care nu înţeleg de ce, până acum, nu a reuşit nimeni până acum să pună la punct o strategie pe termen lung, care să ne ajute să păstrăm şi pământul, şi roadele lui, dar şi investiţiile străine. Şi, mai ales, de ce nu există o supraveghere atentă a celor care ne cumpără terenurile şi pădurile. Pentru că printre ei există personaje și companii care nu numai că demonstrează o crasă lipsă de respect pentru ce găsesc aici, dar mai şi păcălesc de ani buni această ţară care a fost atât de îngăduitoare cu străinii!”

Sursa: Ion Coja

Related Posts

6 Responses “Ne vând țara, nemernicii!”

  1. Similea says:

    Așa e. Noi avem pământ ieftin și guvern ieftin. Pe 2 arginți o dau si pe măsa.

  2. viorel says:

    Scandalurile politicienilor sunt doar regizate, pentru Dezinformare si Manipularea oamenilor…!!!
    In rest …Nimic Nou sub soare… se vinde tara Parcela cu Parcela cu aprobarea mafiei Politice, care isi umfla conturile an de an!!!!Întrebarea este: Cat timp mai suntem dispusi sa acceptam acest lucru?????!!!!!

  3. viorel says:

    Scandalurile politicienilor sunt doar regizate, pentru Dezinformare si Manipularea oamenilor…!!!
    In rest …Nimic Nou sub soare…

  4. Aurel says:

    Este perfect adevărat, în ultimii 20 de ani de când s-a intensificat instaurarea globalizării, ocuparea unei ţări nu se mai face cu armate, războaie, etc. Se face cu supunere economică, îndatorire financiară, acapararea principalelor resurse prin privatizări către marile companii, toate acestea însoţite de zâmbete şi vorbe dulci! Cât de orb să fii şi să nu vezi ce s-a întâmplat cu adevărat în România ultimilor 23 de ani??

  5. Cris S says:

    Nu sunt de acord cu vanzarea pamanturilor tarii noastre, dar stiu multi proprietari (nu guvernanti) care si-au vandut pamantul arabilor. Nu ma ingrijoreaza atat de mult ca vindem altor europeni, dar este mare, mare greseala sa vindem arabilor. Ei nu se integreaza in Europa ci o invadeaza si au natalitate mult mai mare decat crestinii.

  6. ben says:

    teren in nadlac

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss