Politică

Naționalism sau naționalisme?

doctrina-nationalaS-a dezbătut, fără a se ajunge la o concluzie clară, care este poziţia exactă a naţionalismului în spectrul politic şi ideologic, care sunt raporturile sale cu alte curente doctrinare, compatibilităţile şi incompatibilităţile existente. Naţionalismul şi liberalismul sunt considerate, de unii, a fi diametral opuse: Diferenţa dintre aceste două concepte devine evidentă când se compară viziunea diferită a acestora asupra istoriei şi a realităţii imediate. Naţionaliştii sunt adepţii întregului indivizibil. Ei văd individul ca pe unul de-al lor, sprijinit şi protejat de semeni şi de comunitate, cu care acesta e mândru să se identifice. Acţiunile individului reprezintă o contribuţie la existenţa poporului său; libertatea de acţiune este cât se poate de reală pentru că, împărtăşind aceleaşi valori cu apropiaţii săi, individul va ataca foarte rar fundamentele comunităţii cu care se identifică. Societăţile lipsite de orice urmă a unităţii naţionale se confruntă adeseori cu situaţii tensionate, rezultate din conflictul de valori pe care le venerează egoiştii lor membri. Libertatea nu poate fi redusă la părerea pe care fiecare o are despre aceasta.

În această logică, şi sclavul şi robotul ar putea avea impresia, despre sine, că sunt liberi. Decadenţa duce la dispariţia popoarelor. Iată de ce indivizii care acţionează izolat pot spera numai să scape de tiranie, dar acţionând în comun, ca o naţiune, ei pot înfrânge tirania. Liberalismul operează cu noţiuni la singular, în vreme ce naţionalismul preferă pluralul. Pentru liberali, individul este epicentrul politicii; pentru naţionalişti, individul este un grăunte într-o imensă comunitate istorică. Naţionalismul nu este un concept abstract, iar ideologii liberalismului se înşeală amarnic atunci când reduc naţionalismul european la o categorie conceptuală unică.

Relaţia dintre liberalism şi naţionalism n-a fost nici pe departe armonioasă, în concepţia marilor gânditori despre care se presupune că ar reprezenta fericita sinteză a celor două curente (Benjamin Constant, Jeremy Bentham, John Stuart Mill, Alexis de Toqueville). Trebuie spus că liberalismul poate fi definit numai ca o negaţie – o critică, nu o idee de sine stătătoare. Cuvântul magic pe care îl vehiculează, libertate, este, de asemenea, o negaţie: înseamnă de fapt, libertate faţă de autoritate, adică dezintegrarea organismului. În ultima sa fază, liberalismul produce atomizarea socială, întrucât nu doar autoritatea statului este combătută, dar şi autoritatea societăţii şi aceea a familiei. Legea – care iniţial desemna codificarea normelor juridice şi conservarea echilibrului intern al organismului prin păstrarea ordinii şi prevenirea disputelor personale – a primit, în concepţia liberală, rolul de a asigura dezordinea internă şi de a permite celor puternici din punct de vedere economic să-i lichideze pe cei mai slabi.

Se naşte o întrebare esenţială: „Trebuie, oare, să vedem în toate formele de naţionalism manifestarea aceleiaşi tendinţe, care străbate timpul şi spaţiul, sau să recunoaştem diversitatea intrinsecă a naţionalismelor în diferite timpuri şi locuri? În apelul său mobilizator, naţionalismul se bazează pe o ameninţare: duşmanul ideologic, decadenţa lumii, opresiunea insuportabilă ori nevoia de apartenenţă, care trebuie exprimată fără întârziere, pentru că este incălcată. În zilele noastre, naţionalismul apare adesea ca o încercare de a compensa ori de a submina liberalismul, punând sub semnul intrebării presupusele virtuţi ale comerţului pacificator, ale moravurilor individualiste şi ale guvernării elitiste. Naţionalismul este o ideologie care prezintă adesea unele caracteristici proprii gnozelor şi religiilor. Este în primul rând un instrument de legitimare şi mobilizare politică, dar aduce şi anumite elemente de salvare personală şi colectivă. Prin unele aspecte, se apropie de sacru, care este opusul liberalismului”. Duca spunea că „deosebirea dintre doctrina liberală şi doctrina naţionalistă e că doctrina liberală priveşte viaţa socială sub multiplele ei aspecte, pe când doctrina naţionalistă o priveşte sub prisma specială, fatal îngustă şi exclusivistă a ideii naţionale. Ceea ce pentru liberalism nu e decât o parte dintr-un complex, pentru naţionalism e complexul însuşi”. (Chiar aşa de-ar fi, nu vedem nimic rău la mijloc!) Autorul menţionează că “naţionalismul e de mai multe feluri. E naţionalismul teoretic – mai multă dragoste pentru cei de-acelaşi sânge şi de-aceeaşi credinţă. E naţionalismul cultural, adică nevoia de a intensifica manifestaţiile cugetării şi artei proprii ale fiecărei naţionalităţi în parte. E, în fine, naţionalismul economic, care, la urma urmei, nu e decât un instinct de conservare, mijlocul de a salva individualitatea materială a fiecărei naţionalităţi, de a împiedica contopirea ei de către elemente superioare prin puterea sau prin organizarea lor”.

Şi atunci, unde e „nocivitatea” Doctrinei Naţionale, care nu înseamnă nimic altceva decât credinţa că naţionalitatea este centrul identităţii politice, iar statul-naţiune este focarul loialităţii politice. Cu alte cuvinte, fiecare naţionalitate trebuie să aibă propriul său stat-naţiune. Utopistul politic crede că ideologia sa poate înlocui toată experienţa şi evoluţia generaţiilor anterioare şi că aceasta se poate aplica oriunde fără vreo modificare. Oricare ar fi utopia lui specifică, utopistul este universalist şi cosmopolit: dispreţuieşte naţionalitatea şi comunitatea, tradiţia şi istoria, rădăcinile şi obiceiurile. Până şi marele Cousteau se arăta oripilat de… utopia pseudo-liberală: „Sunt de acord cu economia liberală, dar este o mare deosebire între o economie liberală – adică libera iniţiativă bazată pe legea cererii şi ofertei – şi sistemul pieţei. Sistemul pieţei, cel în care trăim, face mult rău planetei, deoarece totul are un preţ, dar nimic nu are valoare. Din cauza acestei confuzii colosale între preţ şi valoare, viaţa economică actuală a devenit o nerealitate fundamentală, o abstracţie. Sistemul pieţei este din ce în ce mai mult preocupat de lucruri care nu există decât de lucruri care există. Derivatele financiare – în special speculaţia asupra speculaţiei – redau distanţa de la piaţă la realitate. Valoarea reală se pierde pe drum. Realitatea nu mai contează”. La incompatibilitatea naţionalism-individualism şi la compatibilitatea naţionalism-colectivism se opreşte şi Cioran: „Naţionaliştii vor trebui să-şi învingă atâtea şi atâtea prejudecăţi şi să înţeleagă că nu-şi pot face o apariţie onorabilă în faţa istoriei înainte de a fi găsit o ieşire din situaţia teoretică paradoxală în care se complac. Ideea colectivistă este compatibilă cu ideea naţională. Contrariul îl susţin curentele de stânga, internaţionaliste, din o mie şi una de interese, precum şi inconştienţa atâtor şi atâtor naţionalişti. Aceştia din urmă, refuzând ideea colectivistă, sombrează fără scăpare într-un vid total”.

Autor: Vlad Hogea

Sursa: Ziarul Natiunea