C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Națiunea, eterna iubire…

romania“Sunt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc”, simţea Ţuţea, ca şi Mircea Vulcănescu, de altfel: “A fi român înseamnă a fi om într-un anumit fel. Ca atare, noţiunea de român nu este o soluţie alterabilă. Şi totuşi, în realitate, fiecare din noi este alterabil. Aici se impune o distincţie de planuri.

Românitatea e o caracteristică spirituală imuabilă. Ce poţi face este s-o recunoşti, s-o identifici, să i te subordonezi sau s-o înlături. În ce măsură poţi s-o faci într-adevăr fără a te rata e altceva! Dar, în vreme ce fiecare individ viu (sau chiar colectivitatea, ca viaţă socială, ca realitate sui-generis între spirit şi natură) este alterabil, adică îşi poartă o dată cu viaţa riscul nefiinţei (şi pur şi simplu şi spiritual) – românitatea, ea, e inalterabilă în firea ei. I te poţi subsuma sau te poţi distruge, dar nu o poţi schimba”. Se ştie că “soldatul adevărat luptă nu pentru că urăşte ce e în faţa lui, ci pentru că iubeşte ce are în urmă”.Nu de puţine ori ne-am întrebat de unde venim şi încotro ne îndreptăm, care sunt resorturile intime capabile să ne dea tăria de a merge mai departe, către atingerea obiectivului propus.

Factorul intern, acumularea datorată generaţiilor anterioare, ştafeta nevăzută pe care am preluat-o de la moşii şi strămoşii noştri – aceasta este enigma pe care vom încerca s-o descifrăm. Naţiunea este un termen, o noţiune, o entitate de care auzim foarte des, dar, din păcate, sursele oficiale de informare sunt inapte s-o definească în mod corect. Strădaniile cercetătorilor de a face lumină (iar unii, din contra, întuneric!) în problematica naţiunii au fost încununate de succes parţial, lucrările rezultate făcând, în mod sistematic, obiectul unor furtunoase polemici ulterioare.

Naţiunea este acea entitate capabilă să inspire loialitate generală şi, cel puţin din punct de vedere teoretic, atât creativitate culturală, cât şi acţiune politică de masă, singurul garant al drepturilor sociale şi politice ale tuturor celor ameninţaţi de procesul mondializării capitaliste. Simplul fapt al naţionalităţii comune îi uneşte pe oameni, le dă profunzimea apartenenţei şi a rădăcinilor străvechi. Matricea etnospirituală, tiparul moştenit din generaţie în generaţie, întrepătrunderea profundă şi permanentă – toate acestea duc la concluzia că trăsăturile indivizilor care compun grupul sunt aceleaşi cu cele ale grupului şi nu pot fi înţelese în mod separat. Modelul de viaţă în societate este similar cu acela al unui organism biologic, iar nevoile acestui organism social determină idealul suprem al tuturor membrilor săi. Nu suntem toţi plămădiţi din aceeaşi bucată de lut celest, aşa că fiinţele umane nu sunt indivizi şi atât, nu sunt membri anonimi ai unei umanităţi abstracte, ci, în virtutea unei identităţi multifactoriale, se grupează în comunităţi naţionale şi culturale. Naţiunile sunt diferite între ele, asemenea indivizilor. Există giganţi şi pitici, tineri şi vârstnici, schilozi şi oameni bine-făcuţi; unii sunt superstiţioşi, prostănaci, leneşi, neinstruiţi, barbari; alţii sunt luminaţi la minte, activi, descurcăreţi şi civilizaţi. Statul este expresia supremă a colectivităţii naţionale; statul nu vede în clase indivizi deosebiţi, ci un complex de organe sociale, un individ: naţiunea – formată din oameni care au conştiinţa unităţii lor în cadrul unui grup social omogen, bazat pe aceeaşi origine, aceeaşi limbă, aceeaşi cultură şi aceeaşi religie. S-a spus că definiţia cea mai bună pentru o naţiune este aceea a conştiinţei naţionale: “O naţiune este conştiinţă naţională; cât valorează una, atât valorează cealaltă. Conştiinţa a ceea ce este hotărârea fermă de a fi este puterea cea dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îşi aşază rolul şi rostul în mijlocul neamurilor”. Interesant este şi firul logic al unei teorii contemporane: “Doi oameni sunt de aceeaşi naţionalitate dacă şi numai dacă împărtăşesc aceeaşi cultură (unde cultura semnifică, pe rând, un sistem de semne, idei şi asociaţii, tipuri de comportament şi căi de comunicare) şi, în al doilea rând, dacă şi numai dacă se recunosc reciproc ca aparţinând aceleiaşi naţiuni. Cu alte cuvinte, naţiunile fac omul; naţiunile sunt artefactele convingerilor, devotamentelor şi solidarităţii oamenilor. O comunitate devine o naţiune dacă şi când membrii categoriei îşi recunosc ferm şi reciproc anumite drepturi şi îndatoriri comune în virtutea apartenenţei lor la aceeaşi comunitate. Faptul că se recunosc reciproc drept tovarăşi de acest fel este ceea ce-i transformă într-o naţiune, şi nu celelalte atribute comune, oricare ar fi ele, care doar separă această categorie de nonmembri”. Naţiuneatrebuie deosebită de popor, care desemnează: 1) o formă istorică de comunitate umană, superioară tribului şi anterioară naţiunii, ai cărei membri locuiesc pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi tradiţie culturală; 2) totalitatea locuitorilor unei ţări. Diferenţa esenţială constă în faptul că membrii unei naţiuni au conştiinţa comunităţii lor de origine, limbă şi destin (caracteristică absentă în cazul componenţilor unui popor, a căror evoluţie în comun se poate baza pe elemente circumstanţiale, de ordin geo-politic).

Cea mai nocivă teorie asupra naţiunii îi aparţine lui Benedict Anderson, care statuează că naţiunile nu sunt date de la natură, nu au istorie şi nu pot fi explicate prin faptul că membrii lor au aceeaşi origine etnică şi împărtăşesc aceeaşi cultură, ci mai important ar fi ataşamentul pe care ei îl dovedesc. Autorul explică, simplist, totul prin relaţia cauză-efect: “Comunicarea creează comunitatea. (…) Comunicaţiile şi mass-media facilitează naşterea naţiunilor, [care sunt] comunităţi virtuale/imaginate/proiectate vizual. Numai contactul fizic, faţă în faţă, este în măsură să asigure existenţa comunităţilor; naţiunile sunt, întrucâtva, o iluzie!” (sic!). Acelaşi cercetător, total rupt de realitate, dar tenace în a-şi susţine cu aplomb tezele mincinoase, dezvoltă următoarea definiţie ştiinţifico-fantastică a naţiunii: “Naţiunea este o comunitate politică imaginată, limitată şi suverană. Este imaginatăpentru că, în ciuda faptului că până şi membrii celei mai mici dintre naţiuni nu îi vor cunoaşte vreodată pe majoritatea conaţionalilor, nu-i vor întâlni sau nici măcar nu vor auzi de ei, totuşi în mintea fiecăruia este vie imaginea comuniunii dintre ei. Este limitată fiindcă până şi cea mai mare dintre naţiuni are graniţe limitate (chiar dacă elastice), dincolo de care sălăşluiesc alte naţiuni. Este suverană deoarece conceptul s-a născut în epoca în care Iluminismul şi Revoluţia distrugeau legitimitatea Lumii Vechi, bazate pe principiul dinastic, pe cel ierarhic şi pe cel al ordinii de inspiraţie divină. În fine, este ocomunitate pentru că este concepută ca o camaraderie profundă, organizată pe orizontală”.

Îngrijorător ni se pare faptul că o parte din aşa-zisa intelectualitate din ţară şi străinătate se raportează la ideile dubioase de mai sus ca la nişte adevăruri imuabile, provenite de la o sursă extrem de autorizată. Valoarea ştiinţifică a unor asemenea teorii mediocre şi otrăvitoarepoate fi evaluată, cu mintea limpede, în condiţii de normalitate, de către orice om de bună-credinţă.După cum superb statua Iorga: “Mai este naţiunea. Ea nu se poate umili pentru totdeauna şi nu se poate nimici de nimeni, nici de-a lungul sutelor de ani. E lucrul primordial şi plastic. De la dânsa vine totul. Ea întinde statul în ceasurile bune, ea, în ceasurile rele, îl resoarbe, îl ascunde în misterul ei sacru, până la o altă răsărire în afară, ca arborele care-şi închide vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară”. De la naţiune ajungem la patrie. Cu secole în urmă, Friedrich cel Mare făcuse o mărturisire de conştiinţă: “Îmi iubesc ţara cu pasiune. Ei îi datorez educaţia, norocul, întreaga mea existenţă. Dacă aş fi avut o mie de vieţi, le-aş fi sacrificat cu plăcere pe toate, dacă prin aceasta i-aş fi făcut ţării un serviciu, sau i-aş fi arătat întreaga mea recunoştinţă”. Charles de Gaulle, completa, peste ani: “Sentimentul îmi inspiră această idee în aceeaşi măsură ca şi raţiunea. Ceea ce există la nivel afectiv înlăuntrul meu îşi imaginează în mod natural Franţa ca pe o prinţesă din poveşti sau ca pe Madona din frescele murale, hărăzită unui destin eminent şi excepţional. Am, din instinct, impresia că Providenţa a creat-o pentru desăvârşite succese sau pentru nenorociri exemplare”. În stilul său binecunoscut, Machiavelli susţinea că “patria e bine apărată oricum ar fi apărată, fie cu mijloace josnice, fie cu cinste. Unde este vorba de mântuirea patriei, acolo nu trebuie să se ţină seama nici de dreptate sau de nedreptate, nici de milă sau de cruzime, nici de cinste sau necinste; ci dimpotrivă, lăsând la o parte orice alte lucruri, să se urmeze în totul calea care o ţine în viaţă şi îi apără dreptatea”. Aceeaşi idee o întâlnim şi în scrierile de tinereţe ale lui Emil Cioran: “Dacă ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine şi compromiţătoare, limitate şi antiumane, ele ar trebui declarate absolute şi perfecte. Ascensiunea unei ţări este singura ei morală”. Câtă dreptate avea şi Cicero, când proclama: „Lupta aceasta este o luptă dreaptă, se cade să lupţi pentru legile noastre, pentru libertatea noastră, pentru patria noastră“.

Energia colosală pe care ţi-o dă proiecţia mentală a Idealurilor Naţionale l-a făcut pe Iorga să constate, pe jumătate întristat de silniciile istoriei, pe jumătate mândru de vigoarea Neamului Românesc:“Oricari alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, cînd s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă”. Patria este, în egală măsură, un izvor de drepturi, dar şi unul de obligaţii: “patriotismul autentic este şi trebuie să ramână o pasiune arzătoare, bazată pe cultivarea solidarităţii organice a naţiunii concepută ca o entitate spirituală ce are o misiune unică pe pământ.Datoria liderilor politici este de a contribui la educarea cetăţenilor în acest spirit naţionalist şi la apărarea unităţii culturale a naţiunii.Dragostea de patrie devine astfel un sinonim al ataşamentului necondiţionat, instinctiv, faţă de cultura, limba, religia şi istoria naţiunii căreia îi aparţii. Cetăţeanului de rând i se va cere de acum înainte loialitate absolută şi disponibilitatea de a-şi sacrifica viaţa pentru a proteja la nevoie unicitatea şi puritatea naţiunii”. Mazzini împletea componenta naţională (eternă) cu aceea socială (prezentă): “O Patrie nu e doar un teritoriu: teritoriul său specific reprezintă numai temelia ei. Patria este ideea că se ridică pe acea temelie; este sentimentul de dragoste; de tovărăşie care-i leagă laolaltă pe toţi fiii acelui teritoriu. Atâta timp cât unul dintre fraţii tăi nu e reprezentat de propriul vot în dezvoltarea vieţii naţionale – atâta timp cât fie şi numai un singur individ vegetează, needucat, printre semenii săi educaţi – atâta timp cât fie şi numai un individ capabil şi dornic să muncească lâncezeşte în sărăcie din lipsă de lucru – nu ai o Patrie cum ar trebui ea să fie, Patria tuturor şi pentru toţi”. Guicciardini ne dezvăluia latura tristă a patriotismului: “Tot ce a fost în trecut şi e şi în prezent, va fi şi în viitor; căci se schimbă doar numele şi înfăţişarea lucrurilor, astfel încât cel care nu are ochiul străbătător nu le recunoaşte, nici nu ştie să tragă învăţăminte sau să judece plecând de la asemenea observaţie. (…) Toate cetăţile, toate statele, toate regatele sunt pieritoare; fiecare lucru, fie prin însăşi firea lui, fie prin accident, se sfârşeşte sau îşi găseşte capătul. Dar un cetăţean care vede cum patria i se prăbuşeşte, nu trebuie să-i plângă soarta mai mult decât pe a sa proprie: căci patria şi-a găsit sfârşitul, cum trebuia să se întâmple odată, dar cu atât mai nefericit e acela căruia i-a fost dat să se nască în clipa când patria se găseşte în pragul sfârşitului”. De fapt, dacă ţinem seama de preponderenţa perioadelor de insatisfacţie şi neîmpliniri, în raport cu acelea de fericire colectivă, ajungem şi noi la aceeaşi concluzie. Nu e, oare, istoria naţiunilor, un lung şir de idealuri nerealizate sau, mai rău, nerealizabile?! Un aforism englez spune că “oamenii inventează idealuri noi, pentru că nu cutează să le fructifice pe cele vechi; ei se uită înainte cu entuziasm, fiindcă le e frică să privească în urmă”. Sau, poate că truda neîncununată de rezultate imediate a naţionaliştilor din orice ţară şi din orice vreme se datorează faptului că realizarea Binelui presupune perfecţiunea, pe când Răul se întruchipează pretutindeni, slut şi imperfect, cu mult mai multă uşurinţă.

Important este să nu ne pierdem speranţa şi să nu uităm, nici măcar o clipă, că de la miezul nopţii începe Soarele să se ridice

Autor: Vlad Hogea

Sursa: Ziarul Natiunea

Related Posts

One Response “Națiunea, eterna iubire…”

  1. nicu6177 says:

    Patria este calea, adevarul si viata. Legea Patriei este buna si dreapta, numai ca ceea ce este bun mi-a dat moartea, ceea ce este bun a devenit o lucrare de ratacire ca sa credem o minciuna.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss