C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Mătușa mea Ruth și rolul ei în construcția europeană

Cred că a venit momentul să povestesc despre Mătușa Ruth. Mătușa Ruth este singura rudă cu care mai vorbesc limba strămoșească a familiei: germana dialectală din Alsacia. N-a învățat niciodată corect franțuzește, și de când a ieșit la pensie, trăind printre alți dialectofoni de aceeași vârstă și prietenii ei imaginari și germani din tembelizor (se uită doar la posturile nemțești, unde măcar înțelege poanta), a cam pierdut și franceza rudimentară pe care încă o stăpânea lucrând la Strasbourg ca infirmieră.

european_construction

În 1944, Mătușa Ruth avea 11 ani. Târgușorul pe jumătate evreiesc din 1939 devenise un târgușor pe jumătate gol, în urma unei lupte anticorupție bine făcute, nemțește. Bărbații valizi care nu trebuiau gazați spre epurarea rasei apărau rasa în estul Poloniei. Adică, cei norocoși, fiindcă în multe cazuri, rasa, scumpa de ea, se apucase deja de a fertiliza organic o bucățică de pământ ucrainean sau bielorus. Rămâneau bătrâni și copii reputați arieni și indeniabil înfometați. Și un regiment de SS, cazați în fostul pensionat de fete, care pregăteau retragerea „strategică„ a soldaților rasei peste Rin. Tancurile lui Patton se apropiau de Lorena.

Timp de mai multe săptămâni, soldați SS au scos-o zilnic pe Mătușa Ruth, împreună cu ceilalți puști și boșorogi, în pădurile vecine, pentru câte 10 ore de săpat șanțuri anti-tanc. Obsedați de perfecționismul lor tehnologic bolnăvicios, zgârcindu-se tot timpul la materialul lor de război produs foarte scump de o industrie de armament pe care hitleriștii n-au acceptat niciodată s-o privatizeze (doar barbarii corupți prețuiesc viața umană peste sfânta proprietate privată), nemții probabil nici nu-și puteau imagina cum urma să se descurce americanii (intrați pe deplin în keynesianism de război – instrucțiile oficiale la ei fiind atunci: „să stricați câte jucării puteți!„) cu șanțurile lor șmecherite: în fiecare șanț întâlnit în drum, ostașii lui Patton au aruncat câte un jeep nou-nouț, pe care primul tanc l-a compresat într-o prevestire a artei contemporane, transformându-l efectiv în pod de metal pentru coloana de tancuri, care pierduse în total 15 minute cu trecerea obstacolului ridicat timp de săptămâni de Mătușa Ruth și ceilalți membri ai societății civile din târgușorul Finsting.

În satul vecin, unii dezertori, zăpăciți de fake news spre a neglija apărarea valorilor rasei și capturați de predecesorii morali ai Uniunii Europene, atârnau spânzurați de balconul primăriei – spectacol motivațional de mare clasă, în stilul recomandat astăzi de site-uri precum În Linia Dreaptă sau Capitalism pe Pâine, pentru o fetiță de 11 ani întorcându-se de la munca forțată, cu mersul ritmat de cântece la fel de vesele și spontane:

Wir werden weiter marschieren

Wenn alles in Scherben fällt…

(„Vom mărșălui mai departe, și dacă se prăbușește lumea întreagă.„)

Așa începuse, pentru Mătușa Ruth și contemporanii ei, construcția europeană. Chiar de la temelie.

Frumoasă foc, dar și mofturoasă și ipohondră, cu tendințe depresive, poate ușor traumatizată de această copilărie în toiul valorilor euro-atlantice, Mătușa Ruth nu s-a măritat, și n-a avut copii. De a-i fi avut, mai mult ca sigur că i-ar fi crescut, asemeni părinților mei, în limba franceză. Deși nici despre francezi, cu imperialismul lor cultural arogant, nu are o opinie prea bună, s-ar fi străduit și ea zilnic să nu-și vorbească limba maternă în prezența celor mici, ca să-și omoare metodic cultura strămoșească. De la săpat șanțuri în pădurea spânzuraților îți cam trece mistica rădăcinilor.

Când s-au apucat de săpat, lumea întreagă știa deja de mai bine de un an că războiul, după Stalingrad, era iremediabil pierdut pentru Germania zisă „național-socialistă„ – deși nu era deloc socialistă (nici industria de război nu fusese naționalizată – în timp de război!), iar și mai puțin naționalistă: care lider naționalist, văzându-și oastea înfrântă, decide să prelungească o luptă zadarnică, din considerentul că o rasă înfrântă (care, întâmplător, e națiunea lui) nu merită să mai trăiască? Răspuns: Adolf Hitler, cancelar europenist și liberal. În 1918, mai erau ofițeri prusaci, aristocrați de bun simț, care au oprit măcelul înainte să fie Germania ocupată. În 1944, încă existau vreo 10, însă au sfârșit atârnând de un cârlig de carmangerie. În 2017, nu mai există deloc. Mătușa Ruth stă în fotoliu croșetând în timp ce Rundfunk-ul expune păcatele unor rase inferioare de sudiști leneși și corupți care mor de foame pentru că n-au ținut cont de înțelepciunea nemțească, cumpărând pe credit prea multe produse… de la nemți. Încă nu le-a venit rândul francezilor, și oricum, de le mai vine, Alsacia probabil poate obține un tratament favorabil cerându-și anexarea imediată la Reich-ul merkelian. Că doar suntem mai albi decât pulimea corsico-celtică, mai competitivi, mai harnici, mai apți la săpat șanțuri împotriva comunismului. Berlinul are un Sabin Gherman pentru fiecare regiune mare.

În 2017, există oficial în Germania 15 milioane (o Ungarie și jumătate) de oameni săraci – rebotezați „asistați social„, un prim pas spre trecerea lor la statutul de „paraziți„ (dobândit deja de locuitorii din Donbass, în discursul europeniștilor de la Kiev), care deschide drumul instituțional spre gazări competitive. Ei sunt, în mare, nemții care, acum 30 de ani, câștigau în jur de 1500 de euro lucrând în etapele proceselor industriale care cer forță de muncă necalificată, sau prost calificată, dar multă. Munca lor nu a dispărut, și, în majoritatea cazurilor, n-a fost preluată de roboții de care vorbește obsedant G.M. Tamás: astăzi, este realizată de sclavii răsăriteni ai Reichului, de acei știrbi cu tentații totalitare recurente, pe care guvernul Grindeanu îndrăznește să-i răsfețe cu lefuri de peste 300 de euro. Ei sunt soluția problemei fundamentale în politica economică germană: cum să-ți păstrezi un bilanț comercial larg excedentar vânzând într-o monedă scumpă, și constrâns de un set de reguli anti-protecționism – în alte cuvinte: cine poate câștiga din lagărul macroeconomic punitiv numit UE? Răspuns simplu: cine administrează lagărul. Cu mai mult protecționism sau un euro mai ieftin, Germania nu și-ar putea strangula concurența din țările latine ale Uniunii. Plus că un euro mai ieftin ar crea multe frustrări în rândurile celor 10 milioane de nemți care, după statistici oficiale, părăsesc în fiecare an, pentru două săptămâni în medie, paradisul lor feminist pentru țări mai calde și mai umede, cum ar fi Tailanda și Filipine. Uniunea Europeană este o democrație oligarhică, în care clasa de mijloc germană reprezintă stratul cetățenesc, oprimat de Konzern-uri și Deutsche Bank, dar solidar cu oligarhia, atâta timp cât aceasta din urmă îi garantează ucrainencele de sâmbătă seara, românce mail-post pentru pensie și, din șase în șase luni, vacanțe ieftine în rezervațiile de meteci („state membre„) din jurul cetății. Programul „obediență contra sclavi„ rămâne, dincolo de mica întrerupere parțială din anii 1945-1990, elementul central al „proiectului european„.

Există, deci, o scânteie de adevăr în torentul de minciuni deversate zilnic de Moise Guran și alți euro-colaboraționiști: „succesurile„ Germaniei sunt bazate pe excelență. Germania excelează în ceva. Nu atât în productivitate: productivitatea muncii este mai ridicată în Franța. Nu atât în tehnologie, care emigrează, încetul cu încetul, spre Asia, înlocuită de o propagandă a tehnologiei și de tehnologia propagandei – perturbată doar, din când în când, de câte un scandal de fraudă tehnologică descoperit de corupții transatlantici. Germania, cu fundațiile ei aparent „politice„ (Adenauer, Ebert, Luxemburg), care, mai ales în Europa centrală, controlează grosul clasei politice din statele vecine, excelează în arta dominației – o trăsătură destinală pentru o națiune care n-a reușit niciodată să-și împace pornirile imperiale cu etnicismul inextirpabil, nefiind în stare să stăpânească durabil altceva decât gropi comune și ruine. Iată în ce excelează Germania.

Mătușa Ruth croșetează mai departe, cu o moacă de ironie resemnată. La 84 ani, după ce a supraviețuit multora, inclusiv unor războaie absolut competitive, se prinde omul că anumiți oameni, și anumite nații, nu vor învăța niciodată din istorie. Neam prost și masochist cere bătălie și oferă seriozitate.

„Auzi – îmi spune Mătușa Ruth într-un brusc acces de haz aproape copilăresc – die welle scho wider ‘weiter marschieren’!„ („ăștia vor din nou să ‘mărșăluiască mai departe’„)

Autor: Modeste Schwartz

Related Posts

One Response “Mătușa mea Ruth și rolul ei în construcția europeană”

  1. Anca says:

    Minunat articol! UE a fost facut doar pentru Germania. Restul popoarelor o duc rau. Franta e un dezastru, Italia la fel.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss