Măria Ta, Țăran Român!(I)

Aș vrea să-ți înalț cel mai frumos omagiu care ți-a fost adresat vreodată, dar mi-e sufletul sfâșiat de îndoieli, de teamă, de grijă. Mă întreb cu teamă unde ești cu adevărat : pe pământ, în ceruri, în viață, în moarte ? Oricine ar zice că atâta vreme cât statistica, evidențele statului, spun că mai bine de jumătate din populația țării locuiește la țară, țăranii sunt peste tot. Așa să fie, oare? Mi-e teamă că cifrele seci nu spun adevărul. Mi-e teamă că țărani adevărați sunt prea puțini, sunt pe cale de dispariție, dacă n-or fi dispărut cu toții. Nu e o garanție faptul că cineva locuiește într-un sat, ca să fie și țăran. Oricine crede că nimic nu e mai simplu pe lume decât să fii… țăran! Mai mare gogomănie decât asta nu cred că este. Numai unul care nu știe ce a însemnat adevărata viață la țară, adevăratul țăran, poate să vorbească așa. Numai cel care confundă noțiunea de ,,țăran” cu cea de ,,prost”, de ,,înapoiat”, poate să gândească astfel. Cel care a cunoscut direct, pe teren, de-a lungul multor ani, ori chiar din cărți ceea ce a însemnat țăranul român, te va judeca altfel, te va aprecia ca atare și se va pleca în fața Măriei-Tale sau a memoriei tale până la pământ.

În cele de mai jos, voi încerca să schițez câteva aspecte ale vieții de la țară, câteva argumente, care să convingă pe cât mai mulți, că Măria-Ta, Țăran Român, ai înmagazinat în mintea și în sufletul tău nenumărate discipline, cât să alcătuiești o adevărată universitate cu ele, ai cunoscut tot pe atâtea meșteșuguri, cât să înființezi un combinat cu multe-multe fabrici, secții și ateliere. Ai creat bijuterii de neînlocuit în domeniul multor arte, precum literatura, muzica, dansul, arhitectura, pictura, sculptura, broderiile, teatrul și multe altele. Țăran român, chiar neșcolit, ai știut să vorbești cu pământul, cu cerul, cu soarele, cu luna și stelele, cu norii și vântul, cu ploile și cu ninsorile, ai știut să transformi buruienile în leacuri pentru multe boli, ai știut să concentrezi în colinde, în proverbe, în legende, în datini și obiceiuri de tot felul o întreagă teologie. Țăran român, ai știut și ai putut să vorbești cu Dumnezeu și L-ai chemat întotdeauna alături, ca pe un fârtat de nădejde, la bine și la rău. Țăran român, ai știut să râzi de dracul și să-l faci să se ducă rușinat pe pustii. Țăran român, ai știut să iubești cu adevărat, să trăiești și să mori frumos. Ai știut să muncești din greu, dar munca n-ai socotit-o trudă, ci doar mijlocul prin care poți să pui o pâine pe masa copiilor. Ai știut ce înseamnă sărbătorile, ai socotit copii ca dar al lui Dumnezeu, natura ca leagăn, pământul ca mamă și Dumnezeu ca Tată. Ai știut să lupți când Țara ți-a cerut-o, cu securea, cu coasa, cu sabia, cu sulița, cu arcul, cu pușca, cu tunul, cu avionul, cu mitraliera, cu ce ai avut la îndemână ca să-ți aperi hotarele, petecul de pământ, casa, copiii, muierea, biserica, cimitirul, văzduhul și cerul. Dac-a fost nevoie ți-ai dat sângele și viața, ori ți-ai lăsat drept tribut pe câmpul de luptă picioarele, mâinile, ochii, mațele, uneori și creierii, dar le-ai transmis vrăjmașilor că ,,pe aici nu se trece”. Țăran român, ai fost mândru că ești român. Ai spus asta cu tărie oriunde și oricând, cât ți-a fost viața de grea sau țara de mică. Țăran român, ai știut ce-i demnitatea. Ai respectat-o pe-a altora, dar ai pretins celorlalți să ți-o respecte pe-a ta. Când te-au călcat cu cizmele pe bătături, i-ai pocnit cum ai știut tu mai bine, de s-au dus învârtindu-se. Țăran român, ai scris pagini nemuritoare în letopisețele lumii, cu capitole mari, pline de glorie, cu titluri de-o șchioapă, precum Posada, Rovine, Podul Înalt, Războieni, Călugăreni, Șelimbăr, Plevna, Turtucaia, Mărășești, Mărăști, Oituz și multe altele. Țăran român, ai creat o cultură și o civilizație cum puține popoare au realizat…. Ai zidit aici, pe temelia Carpaților, o Țară bogată, râvnită de mulți, jefuită adesea de hoardele de tâlhari, respectată după cuviință între țările lumii…

Enumerând toate acestea, cu conștiința că mai sunt încă multe altele care trebuie amintite pentru a-ți contura chipul adevărat, mă întreb cu teamă, Măria Ta, Țăran Român, mai exiști cu adevărat?

Măria Ta, Țăran Român!(II)

De când te știi, te-ai înfrățit cu glia, cu țărna. Din ea ți-ai tras seva și hrana, și mărirea, și căderea, în ea ți-ai găsit limanul și odihna. Pentru ea ai muncit, ai trudit, ai iubit, ai luptat și ți-ai jertfit tinerețea, și anii, și banii. A făcut parte din viața ta, din trupul și din sufletul tău.

Cu țărâna te-ai botezat la vreme de nevoie, în țărână ți-ai făcut bordei și mormânt. În țărână ți-a pus Dumnezeu, ca-ntr-o trăistuță, merinde pentru drum lung: și aur, și argint, și aramă, și sare, și petrol, și gaze, și cărbuni, și apă, și uraniu, și wolfram, și multe-multe altele. Glia aceasta ai iubit-o cu patimă și ai sărutat-o când ai avut-o, când ai părăsit-o, ori când ai revăzut-o. Ai dus povara dorului de glie, când pașii ți-au umblat în depărtări, ai plâns ca la moartea unui fiu, când dușmanii ți-au răpit din glia țării. Ai căzut cu gura în țărână pe câmpul de luptă, lăsându-ți sângele s-o-ngrașe. Ai fost convins întotdeauna, că, prin glia țării, vei fi și tu nemuritor. În glie ți-ai îngropat moșii, strămoșii, părinții, soția, copiii, în glie te îngropi și tu. Când ai plecat departe și ți-a fost teamă că nu-ți vei mai revedea niciodată plaiurile țării tale, ți-ai luat între bagaje un pumn de țărână de acasă, pentru ca să-ți învelești trupul cu ea la vremea când va fi să fie. În felul acesta erai sigur că frigul singurătății și al străinătății nu te va pătrunde.

Ai crezut cu tărie, Măria Ta, Țăran Român, că glia aceasta a țării tale ai primit-o din adânc de vremi de la moșii și strămoșii tăi și ai datoria sfântă s-o transmiți mai departe urmașilor tăi întreagă, liberă și neîngenuncheată. Cum spunea Ștefan cel Mare în Apus de Soare a lui Delavrancea: ,,Moldova nu este a mea, nu este a voastră, nu este a copiilor voștri, ci ea este a urmașilor urmașilor voștri!” Ai folosit cu grijă bogățiile închise de Dumnezeu în sânul pământului Țării tale, cu teamă. Ai luat atât cât ți-a trebuit, ca să treci peste praguri și peste prăpăstii și ai lăsat restul, ca să aibă și urmașii tăi la vremea lor, pentru lumea lor.

Te doare inima astăzi, când plângi în ungherul tău de colibă, auzind cu câtă larghețe și indiferență mai marii zilei dau străinilor și atâtor vântură-lume, pe prețuri de nimic, pământuri petrolifere, aurifere, saline și altele asemenea! Ai muncit cu sudoare fiecare palmă de pământ, convins fiind că se supără Dumnezeu, dacă lași ceva nemuncit, năpădit de buruieni. Astăzi țara în cea mai mare parte este o ,,țară de pășuni”, o țară de mărăcini și de pălămidă. Mai marii zilei te plătesc ca să nu muncești pământul, să cumperi fructe și legume din cele patru vânturi, iar cernoziomul tău mănos să fie ,,rezervație” pentru … ,,păsărica cu ochi albaștri și gușă galbenă!”

Ai iubit, Măria Ta, Țăran Român, cu patimă fiecare palmă de pământ, fiecare slog, fiecare bucățică. Erai altădată în stare să-ți dai în cap cu frații, cu părinții, cu vecini, dacă ți-ar fi răpit o feliuță din ce era al tău. Azi parcă nu te mai interesează pământul! Ți-ai plecat capul și-ți sângerează sufletul, când vezi în satul tău, în comuna ta, pe bucata de pământ pe care ți-au lăsat-o moșii tăi, cum se fac stăpâni cu acte în regulă învârtiții zilei, de care n-ai auzit neam de neamul tău. Te simți mic, și umilit, și neapărat de cei ce ar trebui să te apere. Te simți strivit de cei ce au bani și relații, de hoții cu gulere albe. Cu o sută și mai bine de ani în urmă, George Coșbuc îți traducea gândurile și mesajul pe care-l transmiteai ciocoilor de atunci prin cuvinte ca acestea: ,,Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt/ Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoși să fiți, nu veti scăpa/ Nici in mormânt!”

Ai mai fi în stare, Măria Ta, să semnezi și astăzi un asemenea mesaj? Dar, de fapt, tu chiar mai exiști?

Măria Ta, Țăran Român!(III)

Ai trecut veacurile cu bine și cu rău, cu bucurii și cu dureri, cu lacrimi sfinte și poveri. Ai fost plugar, ai fost cioban, ai fost ostaș, ori meșter bun la toate, ai fost poet, artist, cântăreț, pictor, zidar, tipograf, și multe altele, dar în primul rând ai fost Om. Cuvântul ți-a fost cuvânt, contract nescris și legământ de veci, pe răboj ți-ai însemnat numărul zilelor, oilor, lacrimilor și speranțelor.

L-ai avut pe Dumnezeu din cer tovarăș pe drumul veșniciei și-ai avut codrul și munții ca cetăți, reazim, scăpare, prieteni și frați. În umbra codrilor seculari te-ai gătit de luptă, în întunecimea pădurilor ți-ai învins dușmanii. Codrul te-a apărat, te-a încălzit la vreme de viscol, te-a înțeles la greu, ți-a mângâiat sufletul cu cântecul și freamătul lui, ți-a dat bărbăție și speranță în izbândă. Pădurea ți-a dat lemnul din care ți-ai făcut și casă, și masă, și pat, și altar, și cruce, și grajd, și car, și fluier, și vioară, și ghioagă, și pușcă, și plug, și scaun, și sicriu. Când ți-a fost viața mai grea, când ți-a fost ceas de cumpănă, te-ai afundat în codru și te-ai regăsit pe tine. Când mai marii lumii te-au nedreptățit, te-au umilit, ți-au răpit libertatea, copiii, pământul, nevasta, ți-ai luat lumea-n cap și te-ai dus în codrii, de unde ai luptat cum numai tu ai știut, ca haiduc, ca ostaș, ca partizan. Codrii și munții te-au apărat, te-au ascuns, te-au hrănit, te-au înarmat și ți-au dat puterea de care aveai nevoie ca să învingi. Ei au rămas mărturie peste veacuri pentru izbânzile tale pe câmpul de luptă. Ar fi destul să amintesc în acest sens de Codrii Cosminului lui Ștefan cel Mare din Țara Bucovinei. Codrii ți-au adus ploile la vreme potrivită, ca să-ți rodească holdele de grâu și merii în livadă. Codrii și-au înfipt rădăcinile în stâncile munților și n-au lăsat puhoaiele să-ți ia casa, și grădina, și pomii, și lanurile de tot felul. Munții și dealurile țării, văile și șesurile erau acoperite de plapuma pădurilor. Codrii Teleormanului erau zid de netrecut cândva pentru vrăjmași. Codrii au făcut să fie o rânduială în lumea și în viața ta și a neamului tău. Nu te-ai rușinat niciodată, când s-a spus: ,,codru-i frate cu românul!”

Măria Ta, ți-e sufletul rănit ca un vultur lovit de vânător. Codrii tăi de altădată, care au făcut parte din viața și din istoria ta, sunt doar pâlcuri răzlețe de copaci, de tufișuri și de mărăcini. Nici iepurii nu-și mai pot găsi adăpost în hățișul lor. Munții sunt ca niște capete pleșuve, chelite de prea multele tăieri de păduri. Dealurile sunt uscate și aproape pustii. Dumbrăvile răcoroase de altădată le vedem în filmulețe pe ecranele calculatoarelor. Mii și mii de hectare de păduri au fost vândute pe nimica toată și lemnul a fost scos din țară pe bani grei. Au ars focuri în fiecare an și au mistuit mii și mii de hectare de păduri seculare. Au fost falsificate acte, au fost duși martori mincinoși în instanțe și astfel s-au trezit peste noapte ,,proprietari” de munți și de codrii indivizi care altădată aveau doar bâtul cu care mutau țestul pe vatră. Au tăiat drujbele copacii, i-au cărat mașinile și trenurile, i-au prelucrat combinatele, ori i-au vândut ca lemn simplu la străini. Aurul verde al țării și al Măriei Tale s-a risipit în cele patru vânturi.

Deșertul și pustiirea au luat locul încet-încet pământurilor mănoase de altădată. Grânarul Europei a ajuns un câmp de mărăcini, de scaeți și pălămizi. Ne-au secat izvoarele pământului. Norii au înțărcat. Din când în când se mai sparge câte un rezervor al cerului și puhoaiele cad peste noi cu sălbăticie: ne iau casele, pământurile, oamenii și vitele și lasă-n urma lor ogașe și prăpăstii înfricoșătoare. Animalele pădurilor de altădată le mai găsim în cărți, în reviste, în filme, în amintiri.

Fratele dintotdeauna al românului a ajuns un străin flămând și gol, rănit și betejit, abia trăgându-și sufletul. Plângi, Măria Ta în taină, dar suspinul nu ți-l aude nimeni și lacrimile nu ți le zărește decât Dumnezeu. Dar chiar mai exiști cu adevărat, Măria Ta?

Măria Ta, Țăran Român!(IV)

Alături de țărâna sfântă a Țării, de codrii și izvoare, alături de frații de limbă și de lege, ai avut tovarăși de nădejde dobitoacele din curtea ta, din câmp și de aiurea. Le-ai socotit ca pe un dar pe care ți l-a făcut Dumnezeu dintru începuturi, ca să te hrănești cu ele. Le-ai iubit, le-ai hrănit și le-ai adăpat, le-ai adăpostit de frig și de furtuni, ai dormit cu ele sub cerul cu stele, ți-ai părăsit casa, și masa, și soția, și copiii și-ai plecat cu vitele la sute de kilometri, ca să le asiguri hrana, luni, anotimpuri, uneori chiar ani.

Cel mai iubit ți-a fost întotdeauna calul. În el ai văzut un frate credincios. Cu el ai arat pământul, cu el ți-ai transportat greutățile, cu el ai străbătut depărtările, cu el te-ai dus pe câmpul de luptă, la vânătoare, în pribegie și în haiducie. Puterea lui a completat puterea ta. Cu el ai fost întotdeauna falnic, și iubit, și respectat. Cu el ai fost mai sus decât ceilalți, mai frumos, mai viteaz, mai puternic. L-ai crescut ca pe-un copil, i-ai dat apă din pumni, l-ai sărutat și ai tremurat, când l-ai văzut că suferă. Lângă tine a fost nelipsit, întotdeauna, câinele. De multe ori oamenii, – chiar rude apropiate -, te-au vândut, te-au trădat, dar el a fost gata să și moară pentru a te apăra. A mers cu tine pretutindeni. Te-a apărat de hoți și de borfași, te-a ajutat să vânezi, ți-a apărat turmele de fiare, ți-a apărat casa și fericirea. S-a mulțumit cu o coajă de pâine, fiindcă a știut că n-ai nici tu mai mult. Uneori l-ai bătut, l-ai alungat, l-ai legat, l-ai lăsat în frig, în troiene și în ploaie, dar el a îndurat și a tăcut răbdător. Doar din când în când, ajungând la limita răbdării, își îndrepta botul spre înaltul cerului și începea să urle cu durere, așa cum numai el știa să facă. Cu el ți-ai căutat oile și potecile. El te-a căutat pe tine, fie că ai fost rătăcit, fie bolnav sau mort pe cine știe unde. Poate tu nu l-ai iubit niciodată, atât cât te-a iubit el, o iubire sinceră și curată, cum oamenii mai rar o mai scot din sipetul sufletului lor.

Animalul de care ți-ai legat întreaga ta istorie a fost însă oaia, mioara. Fie că ai avut câteva pe lângă casă, fie că ai avut turme mari de sute și mii de oi, lângă animalele acestea ți-ai petrecut o bună parte din viața ta. Le-ai dus pe câmpuri și pe dealuri, pe văi și pe munți, pe unde a fost iarba mai grasă și vremea mai bună. Lângă ele ai înfruntat vânturile, potoapele, viscolul, lupii și urșii. Ai plecat cu ele primăvara spre crestele Carpaților și ți-ai lăsat copiii și nevasta, părinții, frații și consătenii în urmă. I-ai revăzut din când în când în timpul verii. Toamna, când vremea începea să se strice și frigul pătrundea la oase, porneai cu convoiul de turme la vale, treceai câmpiile Bărăganului, treceai Dunărea și te pierdeai în Munții Balcani. De la Marea Neagră până în Spania, pe acolo pe unde sunt munți, sunt și astăzi sate întregi de vorbitori de limba română. Ei sunt urmașii vechilor ciobani ce s-au așezat pe acolo, sperând într-o viață mai bună. De la oaie ai luat laptele și carnea, lâna și mieii. Nevasta a petrecut luni de zile în piețe cu brânză, cu lână, cu lucrături de tot felul din lână. Înainte de Paști ai fost nelipsit din târgurile orașelor, unde ți-ai vândut mieii. În nopțile lungi de iarnă nevasta a tors lâna și a împletit apoi din ea ciorapi, flanele, fulare și alte lucruri necesare pentru oameni și pentru casă. Femeia a țesut pături, covoare, oprege, dimie și obiele din lâna oilor tale. Pe lângă oi ai cântat din fluier cum numai tu ai știut s-o faci, ți-ai plâns necazurile, și bucuriile, și dragostea, și dorul. Oile te-au ajutat să supraviețuiești, să-ți hrănești familia, să-ți faci un rost în viață și în lume.

Cum aș putea să uit vaca și boul? Animale răbdătoare, s-au mulțumit cu mult și cu puțin. Au tras din greu plugul și carul, ți-au dat și lapte, și carne, și viței și dragostea lor, cerându-ți, în schimb, un braț de iarbă, o furcă de fân! De câte ori le-ai bătut, când nu mai puteau urni carul în pripor, de câte ori s-au prăbușit în genunchi sub greutatea jugului! Câte ar avea de spus, dacă ar putea să vorbească!

Nu ți-au lipsit din curte caprele și iezii cu toate ghidușiile lor, găinile, gâștele, rațele, curcile și bibilicile, măgarii, mâțele. În câmp și în pădure ți-au fost aproape toate animalele și păsările, pe care le-a lăsat Dumnezeu. Unele ți-au fost de folos, altele te-au păgubit, dar toate au știu că tu ești stăpânul făpturii, așa cum te-a lăsat Dumnezeu.

Privesc astăzi cu durere, Măria Ta, cum te mai înconjoară doar amintirile. Câțiva cai mai sunt în sat, pe care-i număr pe degetele de la o mână! O sută șaizeci de perechi de boi cu atelaje complete(car, plug, grapă etc.) au băgat în colectiv numai sătenii mei. Azi nu mai este nici un bou, măcar așa, să vedem și noi cum mai arată! Vaci mai sunt doar câteva, slabe, amărâte, anemice. Câteva oi și câteva capre mai vezi din când în când pe hotarul satului. Turme de câini vagabonzi cutreieră ogașele, în căutare de oase de vite aruncate de samsari. Animalele, oricare ar fi ele, ți-au ajuns o povară. Copiii și nepoții se rușinează să le mai ducă la pășune, să le mulgă, să meargă în piață cu lapte și cu brânză. Nopți întregi petrec pe la porți, punând țara la cale, zeci de ore joacă poker pe la cârciumi, ori tot felul de jocuri pe calculator, privesc la televizor atâtea și atâtea năzdrăvănii, dar nu pot să meargă un ceas cu cele câteva animale la păscut.

Cu câtva vreme înainte de a pleca din astă lume, îl găseam pe tatăl meu plângând în grajd, lângă vite. Le mângâia și le spunea că, după plecarea lui, îi va rămâne oborul pustiu. Câți alții ca tatăl meu n-au plâns la fel sau nu vor plânge, dar în zadar. Lumea e tot mai străină, mai rea și mai avară, poate tocmai din cauză că n-a mai apucat să vadă blândețea, bunătatea și iubirea din ochii unui biet animal.

Apropo, Măria Ta, tu chiar mai exiști cu adevărat ca să vezi toate astea?

Măria Ta, Țăran Român!(V)

În casa și-n ograda ta s-au zămislit meserii care mai de care mai pretențioase, care au făcut să se plămădească adevărate minuni ale lumii. O universitate imensă a fost cămăruța ta, dotată cu un pat, o masă, o sobă și câteva scăunele. Aici s-au pus la cale strategii privind cultivarea pământului. Nu erai inginer agronom, dar știai ca nimeni altul rânduiala anotimpurilor, culturilor, tehnologia prelucrării plantelor. Cu plugul de lemn arai, cu mâna semănai, pliveai, secerai. Cu boii sau cu caii treierai, apoi duceai la moara de pe vale semințele ce ți le dăruise Dumnezeu. Din cuptor scoteai la lumină jimblă de aur, mai reușită decât a brutarilor de meserie de mai târziu. În cămăruța ta gândeai și discutai cu soția ta cu privire la animalele din ogradă. Nu erai inginer zootehnist, dar știai să faci selecție, să hrănești și să adăpi. Citeai exteriorul și interiorul animalelor numai dintr-o privire și ghiceai imediat ce le doare și ce le trebuie. Știai să le folosești pe fiecare după firea ei, pentru carne, lapte, lână, ouă, pentru muncă, pentru fugă, pentru luptă, pentru pază și pentru multe altele. Nu ai făcut vreo facultate de alimentație publică, dar știai să conservi alimentele, fie că era carne, lapte, fructe, legume de tot felul. Beciul și cămara ta erau încărcate pentru iarnă și până vara târziu. Nu aveai frigider sau ladă frigorifică, dar știai să folosești sarea și fumul și carnea pregătită de tine la Crăciun sub formă de trandafiri, cârnați, pastramă, șuncă, tobă și multe altele ținea până la secerat în anul următor și era un deliciu. Știai să pregătești vinul și țuica, dulcețurile și murăturile. Prelucrai cu măiestrie lemnul și făceai din el case, grajduri, unelte, vase, porți sculptate, stâlpi de prispă fără seamăn, cruci pentru cei plecați pe drumul fără de întoarcere; prelucrai pieile animalelor și făceai cojoace, pieptare, căciuli, curele, hamuri, cizme, ciubote și opinci, tobe sau cimpoaie. Îți construiai unelte de lucru la câmp, la pădure, la pescuit. Îți construiai singur carul, căruța, sania, securea, toporul, sapa, grebla, cazmaua, plugul, coasa, dar și fluierul, toba, cimpoiul, vioara și alte multe instrumente necesare vieții și sufletului tău. Construiai casele, bisericile, morile, pivele, culele și palatele. Știai să scoți din in, din cânepă și din gogoașele de mătase fire lungi, subțiri, lucioase, din care torceai, țeseai, împleteai, coseai îmbrăcăminte delicată și măiestrită, fie că era vorba de oprege, de cămăși, de fustâce, de ițari, de obiele, de flanele, de mănuși, de ciorapi și de multe altele. Din ițele războaielor de țesut ieșeau ca niște minuni ale lumii păturile și covoarele multicolore, care fixau ca-ntr-o poză pentru veșnicie câmpul cu florile, ciobanul cu oile, păsările, căprioarele și tot ce ți se păruse mai frumos din creația lui Dumnezeu. Din sânurile pământului știai să scoți apa, sarea, aurul, argintul, arama, păcura și petrolul.

Toți cei școliți și îmbogățiți, care învârteau pe deget trabucul, monoclul și bastonul strâmbau din nas când te vedeau și-ți ziceau ,,țăran”, înțelegând prin aceasta tot ce era mai prost, mai urât, mai împuțit. Tu știai să taci, să rabzi și să-ți vezi de treburile tale, căci nu erau puține. Tu erai plugar, cioban, vânător, viticultor, pomicultor, grădinar, măcelar, dulgher, tâmplar, sculptor, dăogar, rotar, cizmar, fierar, lăutar, cântăreț, poet, pictor, dansator, povestitor, artist de teatru și multe-multe altele. Parcă Dumnezeu vărsase în sufletul tău din toate câte o picătură și-ți dăduse vrednicia albinei și a furnicii, ca să le poți duce pe toate cu bine la capăt. Parcă și El se bucura să treacă din când în când prin satele noastre, să se oprească la câte o casă și să stea pe prispa împodobită cu flori la taifas cu gospodarii….

Tu priveai cerul, luna și stelele, vedeai dincotro bat vânturile și știai ce vreme este peste noapte, a doua zi. Observai animalele și obiceiurile lor, puneai cepele la Anul Nou și aflai cum este iarna, cum va fi anul, cu fiecare lună a lui și ce plante trebuie să cultivi. Te-ar fi invidiat meteorologii de azi, că le-ai fi făcut concurență. Tu știai fiecare buruiană și puterea ei vindecătoare și tratai rănile și bolile, vindecai trupul și sufletul cu preparatele tale. Erai medic fără să știi, fără să te răsplătească cineva pentru asta.

Erai măreț pe câmpul de luptă, când luptai ca leul și doborai dușmanii care veniseră să-ți cotropească țara, bucățica ta de pământ, să-ți incendieze casa, să-ți profaneze altarul, mormintele celor dragi, copiii și nevasta. Mureai fericit că ți-ai făcut datoria față de cei prezenți și viitori, față de lume și față de Dumnezeu.

Câte mai sunt din toate astea?

Câte nu s-ar putea spune despre tine, Măria Ta! Dar eu mă întreb, totuși: tu chiar mai exiști?

Măria Ta, Țăran Român!(VI)

Din întunecimea bordeiului sau colibei tale, gândul ți s-a înălțat până în slăvile cerului seară de seară și zi de zi. Nu ai așteptat să coboare Dumnezeu la tine, ci te-ai înălțat tu la El. I-ai făcut câte o vizită o dată sau de mai multe ori pe zi, cum ai simțit și tu nevoia să mai vorbești cu El. I-ai mulțumit lui Dumnezeu pentru zilele ce ți le-a dat, pentru sănătate, pentru copii, pentru pâinea de pe masă, pentru iarba din poiană, pentru bobul de grâu și cel de strugure, pentru cele bune și pentru cele rele. Ai avut întotdeauna în Dumnezeu nu numai un Părinte, ci și un prieten, un frate, un aliat. N-ai plecat fără El nicăieri, fie că a fost vorba de muncă, fie de luptă, fie de joc, fie de jale. L-ai chemat să fie cu tine. Te-ai simțit astfel mai tare, mai sigur, mai deștept, cu mai multă speranță, cu mai multă tragere de inimă. Cu El mai bine ai reușit să le faci pe toate, să le rânduiești pe toate. Și parcă astfel florile au fost mai frumoase în grădinița ta, spicul mai mare în ogorul tău, vitele mai grase în ogradă. Cu El, copiii ți-au fost mai cuminți și mai sănătoși, dușmanii s-au topit ca iarba la foc și ca fumul în bătaia vântului. Cu El, osteneala n-ai simțit-o atât de apăsătoare, calea atât de lungă, zăduful atât de greu, bătrânețea atât de nesuferită. Crucea vieții tale te-a ajutat s-o duci și niciodată nu te-ai simțit trădat sau părăsit.
Duminica și-n sărbători le-ai lăsat pe toate și te-ai dus la Casa lui Dumnezeu. Ai știut că unde sunt doi sau trei adunați în numele Lui, acolo este și El în mijlocul lor. T-ai rugat acolo cu preotul, cu ceilalți consăteni ai tăi, ai ascultat rugăciunile, cântările, Evanghelia, Cazania, predica preotului și, ușor-ușor, ai devenit tu însuți un teolog desăvârșit. Ai știut atât cât ai socotit tu că-ți este necesar ca să-L cunoști pe Dumnezeu, și să-L destăinui și altora. Când ai ajuns acasă, la câmp sau după vite, ai încercat să-ți amintești ce-ai auzit despre Dumnezeu. Atunci ai alcătuit colinde și cântece de stea, ai alcătuit proverbe religioase, legende și povești, în care ai spus, așa cum ai înțeles tu, Cine este Dumnezeu, cum este, ce face, dar și ce vrea să facem noi, ca să-i fim Lui plăcuți. Când se va încumeta cineva să scrie o teologie pe baza alcătuirilor acestora încrustate pe stâlpii minții tale, va vedea că ai reușit să-ți însușești cea mai curată, mai simplă și frumoasă învățătură teologică. Alții au învățat seminarii teologice, facultăți de teologie, masterate și doctorate în teologie și sunt departe de a ști câte știi tu despre Dumnezeu, despre ființa Lui și despre voia Lui. Parcă lui Dumnezeu Însuși I-a plăcut de tine și ți s-a descoperit îndeosebi.
Ai zidit biserici, și troițe, și fântâni, și mânăstiri, și schituri în creierul munților, ai sculptat cruci, și troițe, și catapetesme, și pistornice, pentru ca să aduci slavă lui Dumnezeu și să-L faci cunoscut oamenilor. Ți-ai crescut copiii în frica de Dumnezeu și în respect față de oameni și față de dreptate și adevăr. Cuvântul tău a fost ,,Da” pentru ,,da” și ,,Nu” pentru ,,nu”. Nu ai știut ce înseamnă a umbla cu cioara vopsită. Când s-a apopiat vremea și soarele ți-a fost pe creasta dealului, ți-ai construit sicriu, și cruce, și groapă, ți-ai pregătit hainele cuvenite, ți-ai pus ordine în tot și în toate, ca să nu te blesteme străinii sau copiii, că le-ai lăsat lucrurile încurcate sau datoriile neplătite. Așa cum soarele trece de la răsărit la apus la ore fixe, bine cunoscute, așa ai socotit că treci și tu pe bolta vieții și intri într-un ritm firesc, normal. Moartea a fost pentru tine doar poarta pe care ai trecut din Valea Plângerii pe tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Moartea a fost urâtă și hâdă, cu coasa pe umăr, dacă ai fost păcătos în viață, sau a fost mireasa, ,,a lumii crăiasă”, dacă ai avut sufletul curat. Viața și moartea au fost doar cele două fețe ale existenței, peste care a domnit Hristos, prietenul și fratele tău. Cu El nu aveai de ce să te temi de nimeni și de nimic, nici chiar de moarte.
Măria Ta, erai sărac de bani și de avere, dar erai mai bogat ca nimeni altul în credință, în nădejde, în iubire; erai drept cu tine și cu cei din jur, pentru adevăr și dreptate și cinste erai gata să și mori. Bucata celuilalt era sfântă, cum sfântă era și viața lui. Știai că ochiul lui Dumnezeu este deasupra și ne vede pe toți și pe toate. O pungă de-o găseai în drum, grăbit o înapoiai păgubașului. Erai tu însuți podoaba, briliantul creației lui Dumnezeu.
Dar, apropo, Măria Ta! Tu chiar mai exiști cu adevărat?

Măria Ta, Țăran Român!(VII)

N-ai învățat muzică în universități și conservatoare. Ai auzit pe mama ta suspinând, pe tatăl tău fredonând o doină la ceas de cumpănă, pe tânăr cântându-și dragostea și dorul, pe bătrân șoptindu-și durerea și amintirile. Ai auzit vântul foșnind prin frunze, trăznetul cutremurând pământul, stelele fremătându-și armoniile; ai auzit lupii urlând în codrii la miez de iarnă, câinii lătrând la trecători, caii nechezând a primejdie, turmele urcând la pășune; ți-ai pus urechea la pământ și ai auzit tropotul călărețului de departe, ai auzit apele șușotind molcome pe vreme bună, ori venind în puhoaie la vreme de potoape. Din toate astea și din multe altele, tu ai învățat ușor-ușor să cânți. N-ai așteptat aplaude, recompense, premii sau laudele cuiva. Ai cântat, pur și simplu, fiindcă ai simțit nevoia. Când te-ai jucat cu tovarășii de pe uliță, ai cântat frânturi de melodie, ca un descântec de demult; când au început să-ți sfârâie călcâiele după câte o codană, ai cântat de dragoste; când ți-ai legănat copilul i-ai cântat duios ca să adoarmă; când te-ai dus la muncă departe, ori la armată, ori la război, ai cântat de dor și de jale; când ți-ai adus aminte de cei ce nu mai sunt, ai cântat de durere; când ai însoțit pe cei dragi pe drumul cel fără de întoarcere, ți-ai povestit suferința fără margini în glas de bocet!
Cântecul ți-a fost mamă, ți-a fost tată, ți-a fost frate, iubită, copil, tovarăș de viață. Regina cântecelor tale a fost Doina. Ea a cuprins în cupa ei tot ce a avut mai bun și mai sfânt sufletul tău. Doina a fost icoana pe-ndelete zămislită a sufletului românesc, făcătoarea de minuni și alinătoarea de suferințe. Doina a șters lacrimile, a înfășat rănile, a mângâiat iubirile, a țesut amintirile, a călăuzit călătorul, a făcut legătura între cei de aici și cei de dincolo. Doina poate fi pusă alături de marile creații ale lumii muzicale, fiindcă nu are egal. Și când te gândești cine, când și unde a zămislit-o, îți vine să crezi că Dumnezeu a vărsat o picătură de frumusețe cerească în sufletul autorului anonim, pentru ca el să poată da la lumină o asemenea nestemată.
Se cântă astăzi mult muzică populară românească. Cântăreții adevărați merg în biblioteci și arhive, ascultă culegeri și înregistrări de muzică de acum o sută sau două sute de ani și scot apoi în lume cântecele tale ca pe niște relicve de muzeu. Ne minunăm de frumusețea lor și ne uităm în jur, dacă nu cumva mai găsim și azi creatori și purtători adevărați de asemenea perle. Sunt alții ca improvizează așa-numitul ,,folclor actual, folclor nou”. Se simte de la o poștă falsul, kischul, stângăcia.
Te duci în tot felul de localuri și vezi nepoții și strănepoții tăi ,,cântând” sau ascultând tot felul de scârțâieli, sforăieli, bubuituri, huruieli, schelălăieli, care te fac să crezi că te-ai rătăcit în iad! Muzica ta, doinele tale sunt ,,depășite”, ,,țărănești”, nu sunt ,,mișto”! Îți vine să-ți iei lumea în cap și să te tot duci!

Apropo, Măria Ta, tu chiar mai exiști cu adevărat?

Autor: Pr. Al. Stanciulescu-Barda

Sursa: Omniscop.ro