C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Manifest pentru o abordare raţională în economie

La peste patru ani de la debutul crizei financiare, într-un peisaj ce seamănă izbitor de mult  cu cel al anilor 1930, principalele economii dezvoltate ale lumii continuă să se afle într-o profundă depresiune. Motivul este simplu: ne bazăm pe aceleaşi idei ce au guvernat politicile economice în anii ‘30. Deşi au fost demult invalidate, acestea conţin erori fundamentale atât în ceea ce priveşte cauzele şi natura crizei, cât şi a răspunsului cel mai adecvat în faţa acesteia.

Aceste erori au ajuns să fie profund înrădăcinate în conştiinţa publică, asigurând sprijinul popular necesar pentru excesiva austeritate a politicilor fiscale implementate în prezent în numeroase ţări. Ca atare, momentul e cum nu se poate mai nimerit pentru un Manifest în care cunoscuţi economişti ai momentului să ne ofere o analiză mai aplicată, bazată pe fapte, a problemelor cu care ne confruntăm.

Cauzele – Mulţi dintre decidenţi susţin răspicat că actuala criză a fost provocată de împrumuturile iresponsabile ale sectorului public. Cu foarte puţine excepţii – în afara Greciei – acest lucru este fals. Dimpotrivă, condiţiile pentru declanşarea crizei au fost create de împrumuturile excesive ale sectorului privat, inclusiv cele fără acoperire ale sectorului bancar. Spargerea acestei bule a dus la o prăbuşire drastică a producţiei şi, astfel, a veniturilor din impozite. Ca atare, imensele deficite bugetare cu care ne confruntăm astăzi sunt o consecinţă, nu o cauză a crizei.

Natura crizei – Când bulele imobiliare de pe ambele maluri ale Atlanticului s-au spart, segmente importante ale sectorului privat au început să taie cheltuielile, în încercarea de a-şi achita datoriile mai vechi. Pentru indivizii în sine, acest răspuns era cât se poate de raţional, la nivel colectiv, însă, – ca şi în cazul datornicilor din anii ’30 – el s-a dovedit a fi auto-distructiv, atâta timp cât cheltuiala unuia reprezenta venitul celuilalt. Prăbuşirea cheltuirii a provocat o depresiune economică ce a contribuit la agravarea datoriei publice.

Răspunsul potrivit – Într-un moment în care sectorul privat este implicat într-un efort colectiv de reducere a cheltuielilor, politica publică ar trebui să acţioneze ca o forţă stabilizatoare, ce încearcă să menţină cheltuielile la acelaşi nivel. Sau, cel puţin, n-ar trebui să înrăutăţească situaţia prin tăierea cheltuielilor guvernamentale sau majorarea impozitelor aplicate populaţiei. Din păcate, multe dintre guverne exact asta fac acum.

Marea greşeală – După faza iniţială şi cea mai acută a crizei, în care răspunsul de politică publică a fost pe măsura provocării, lucrurile au luat o întorsătură negativă – aceasta concentrându-se asupra deficitului guvernamental, care nu reprezintă, în esenţă, decât o scădere a veniturilor provocată de criză, şi susţinând că sectorul public ar trebui să-şi reducă cheltuielile în acelaşi timp cu cel privat. Prin urmare, în loc să joace un rol stabilizator, politica fiscală a sfârşit prin a accentua efectul de încetinire economică reprezentat de reducerea cheltuielilor în sectorul privat.

Confruntată cu un şoc mai puţin sever, politica monetară ar fi putut să preia tensiunea şi să susţină reluarea activităţii. Dar la un nivel al dobânzii aproapiat de zero, aceasta – deşi, fireşte că trebuie să facă tot ce poate – nu se poate descurca singură. Evident că trebuie să existe şi un plan pe termen mediu de reducere a deficitului bugetar. Dar dacă acesta este prea agresiv şi imediat, poate anula cu uşurinţă orice tendinţă de redresare economică. Una din priorităţile momentului este reducerea şomajului, înainte de a se croniciza, ceea ce, desigur, ar face orice viitoare redresare economică şi reducere a deficitului şi mai dificilă.

Cum răspund susţinătorii actualelor politici economice la toate cele de mai sus? Ei îşi bazează teoria pe două argumente destul de diferite:

Argumentul încrederii. Primul lor argument este că deficitele guvernamentale vor creşte dobânzile, împiedicând redresarea economică. După ei, austeritatea va avea exact efectul contrar, adică va creşte încrederea, încurajând, astfel, redresarea economiei.

Problema este că nu există absolut nicio dovadă în sprijinul acestui argument. În primul rând, în pofida unor deficite extrem de ridicate, în principalele ţări în care există o bancă centrală funcţională, ratele dobânzilor sunt neobişnuit de scăzute. Fapt valabil chiar şi pentru Japonia, unde datoria guvernamentală depăşeşte acum 200% din PIB; iar scăderile de rating practicate în trecut de agenţiile internaţionale n-au avut niciun efect asupra dobânzilor japoneze. Dobânzile sunt ridicate numai într-unele dintre ţările europene, pentru că BCE-ului nu i se permite să acţioneze ca “creditor de ultimă instanţă” al guvernelor. În alte părţi, în caz de nevoie, banca centrală poate oricând să finanţeze deficitul, ferind piaţa de obligaţiuni de orice efecte negative.

În plus, până în prezent, nu există nici măcar un singur exemplu relevant în care reducerile bugetare să fi generat o creştere reală a activităţii economice. În cele 173 de cazuri individuale de reduceri bugetare studiate de FMI, singurul rezultat constant a fost contracţia economică. În puţinele cazuri în care consolidarea fiscală a fost urmată de creştere, principala modalitate de producere a acesteia a fost o devalorizare a monedei, pe fondul unei pieţe mondiale puternice – condiţii inexistente în momentul de faţă. Lecţia pe care ne-o dă studiul FMI-ului este cât se poate de clară – tăierile bugetare întârzie redresarea economică. Şi exact asta se şi întâmplă acum  – ţările cu cele mai mari restrângeri bugetare au avut parte de cea mai mare scădere a producţiei.

După cum se poate vedea limepede acum, adevărul este că reducerile bugetare nu inspiră încrederea mediului de afaceri. Companiile nu investesc decât atunci când consideră că vor avea suficienţi clienţi cu bani de cheltuit. Austeritatea descurajează investiţiile.

Prin urmare, există dovezi covârşitoare împotriva argumentului încrederii; la o examinare mai atentă, toate aşa-zisele dovezi în favoarea lui s-au evaporat.

Argumentul structural. Un al doilea argument împotriva creşterii cererii susţine că producţia este determinată, de fapt, de ofertă – condiţionată fiind de nişte dezechilibre structurale. Cu toate acestea, dacă teoria ar fi corectă, măcar unele dintre segmentele economiei noastre ar trebui să funcţioneze la turaţie maximă, şi la fel şi unele dintre ocupaţii. Şi totuşi, în majoritatea ţărilor nu se întâmplă aşa. Toate marile sectoare ale economiilor noastre se zbat să se menţină pe linia de plutire, şi în toate meseriile se înregistrează un număr record de şomeri. Prin urmare, problema trebuie să fie un deficit general de cheltuire şi de cerere.

În anii ’30, acelaşi argument strucutural a fost utilizat şi împotriva politicilor proactive de cheltuire din Statele Unite. Cu toate-acestea, între 1940 şi 1942, pe măsura creşterii cheltuielilor, producţia a crescut şi ea cu 20%. Ca atare, şi în anii ’30, la fel ca şi-acum, problema era un deficit de cerere, nu unul de ofertă.

Ca urmare a ideilor lor eronate, mulţi lideri occidentali provoacă inimaginabile suferinţe popoarelor pe care le conduc. Ideile lor despre ce trebuie făcut într-o recesiune au fost respinse de aproape toţi economiştii după dezastrul din anii ’30 şi, pentru următorii aproape patruzeci de ani, Occidentul s-a bucurat de o perioadă de stabilitate economică fără precedent şi de cel mai scăzut nivel al şomajului din istoria sa. E tragic că vechile idei s-au reîmpământenit. Dar nu mai putem accepta o situaţie în care temerile nefondate cu privire la creşterea ratelor dobânzii cântăresc mai greu în mintea factorilor de decizie decât ororile şomajului în masă.

Pentru a fi mai bune, politicile alternative vor fi croite pe măsura fiecărei ţări în parte şi vor necesita dezbateri amănunţite. Dar vor trebui să se bazeze pe o analiză corectă a problemei. Ca atare, facem apel la toţi economiştii şi la toţi cei care sunt de acord cu ideile generale a acestui Manifest să-şi exprime adeziunea la adresa www.manifestoforeconomicsense.org, şi să susţină public cazul unei abordări mai raţionale a acestei crize. Întreaga lume are de suferit atunci când oamenii rămân muţi în faţa a ceea ce ştiu că e greşit.

Sursa si lista semnatarilor

Autori: Paul Krugman & Richard Layard

Traducere Alexandru Macovei

Articol preluat de pe: criticatac.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss