C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Mâini curate: CIA, precedentul italian şi România de după

mani-puliteOperaţiunea de curăţire a clasei politice pe care o execută DNA ne stârneşte o asemenea satisfacţie, încât există riscul ca noi, publicul neimplicat, să nu mai gândim pe termen mediu şi lung. Părem să uităm că această campanie va avea, cum e firesc, şi o curbă descendentă şi că “în spatele uşilor închise” se scriu, dacă nu s-au scris deja, scenarii pentru vremurile de după.

Altitudinea acestei operaţiuni (cât de sus a ajuns), amploarea (numărul dosarelor deschise, frecvenţa arestărilor şi trimiterilor în judecată), precum şi amplitudinea sa (perioada retroactivă pe care o acoperă, dubla componentă – locală şi naţională, laolaltă cu diversitatea domeniilor – de la fotbal la retrocedări, trecând prin mass-media şi crimă organizată) ne arată că trăim un moment istoric, a cărui importanţă este comparabilă, în anii recenţi, cu revoluţia din 1989.

Statul român şi, prin extensie, România se vor schimba radical după această campanie anticorupţie. De aceea, trebuie să o înţelegem privind-o, pe cât posibil, din afară. Şi mai trebuie să-i prognozăm, cu naivităţile aferente, principalele efecte politice, pentru ca viitorul să nu ne găsească încântaţi şi abulici.

*

Există vreun model cunoscut cu care seamănă operaţiunea DNA? Asta e întrebarea de la care a pornit acest text. Pot găsi vreun precedent pe baza căruia să schiţez o posibilă urmare? Răspunsul pe care vi-l propun este afirmativ şi, după cum veţi vedea, are nesperat de multe puncte comune cu situaţia noastră.

Mani Pulite. Mâini curate. Aţi auzit, cu siguranţă, de uriaşa investigaţie derulată în Italia anilor ’90. Am vrut să-i aflu rezultatele şi, din link în link, am descoperit o poveste de o relevanţă uimitoare pentru România de azi. Mai întâi, câteva numere, ca să puteţi compara: de-a lungul acestei campanii judiciare au fost citaţi ca suspecţi peste 5000 de cetăţeni, au fost dizolvate consiliile locale a circa 400 de oraşe şi orăşele, iar, la un moment dat, mai bine de jumătate dintre membrii Parlamentului de la Roma erau puşi sub acuzare pentru fapte de corupţie.

Mani Pulite a debutat la Milano, în februarie 1992, când judecătorul Antonio di Pietro (care avea să devină imaginea operaţiunii) a dispus arestarea lui Mario Chiesa, membru al Partidului Socialist Italian (PSI), care primise mită de la o firmă de curăţenie (sic!). Şefia partidului, însuşi fostul premier Bettino Craxi, s-a lepădat de Chiesa, iar acesta, dezamăgit, s-a apucat să spună ce ştia.

Au urmat, pe scurt, arestarea şi condamnarea a numeroase personalităţi din zona politică şi de business, ceea ce a dus, nici mai mult, nici mai puţin decât la dispariţia celor două mari partide italiene, socialiştii lui Craxi şi Democrazia Cristiana (centru-dreapta), condus de legendarul Giulio Andreotti (Il divo, pentru cinefili ) – de şapte ori preşedinte al Consiliului de Miniştri, care se afla în fruntea guvernului inclusiv la momentul declanşării campaniei anticorupţie.

Atât de puternic a fost cutremurul din justiţie, încât a determinat sfârşitul Primei Republici italiene. De atunci încoace, istoricii şi presa se referă la sistemul politic de la Roma ca fiind A Doua Republică, catalizatorul acestei transformări structurale fiind Mani Pulite (cunoscută şi ca scandalul “Tangentopoli”, de la cuvântul tangente, care s-ar traduce prin “parandărăt”).

 *

Care sunt, în această fază, primele conexiuni cu România? Faptul că operaţiunea de curăţare a clasei politice a fost realizată prin intermediul justiţiei (establishment-ul nu are cum să se primenească din imbold interior) şi nevoia unui personaj independent pe care publicul să-l poată asocia cu acest proces salutar (în cazul nostru, procurorul-şef al DNA, Laura Codruţa Kövesi).

Avantajul acestei comparaţii, pentru noi, este că de la apogeul Mani Pulite au trecut mai bine de 20 de ani şi, între timp, au apărut suficiente detalii privind dedesubturile şi contextul poveştii. Încerc să fiu cât mai succint.

În iulie 2012, ştiind ca mai are puţin de trăit din cauza cancerului, americanul Reginald Bartholomew – ambasador la Roma din 1993 până în 1997 – i se confesează din proprie iniţiativă lui Maurizio Molinari, corespondentul la New York al cotidianului italian de centru La Stampa (textul, aici). Bartholomew declară, printre altele, că, în 1992, predecesorul său permisese Consulatului american din Milano să menţină o legătură directă cu echipa care coordona operaţiunea Mani Pulite şi că el ar fi oprit această practică, cerând ca totul să treacă pe la Roma. Îi mai spune lui Molinari că, din dorinţa de a combate corupţia agresivă, magistraţii din Milano “violaseră sistematic dreptul la apărare al acuzaţilor, lucru inacceptabil într-o democraţie ca Italia”.

Articolul rezultat din discuţia lor apare în La Stampa din 29 august 2012, după moartea lui Bartholomew. Elementul care suscită cele mai multe dezbateri în presa italiană este afirmaţia fostului ambasador că un rol-cheie în lansarea anchetei conduse de Antonio Di Pietro l-a avut Peter Semler, consulul american la Milano. Profesionist, ziaristul publică a doua zi, 30 august 2012, un interviu cu Semler (textul, aici).

Consulul recunoaşte că s-a întâlnit cu Di Pietro, la cererea acestuia, în noiembrie 1991 (cu trei luni înainte de startul Mani Pulite!). Semler susţine că judecătorul l-ar fi anunţat că îl va aresta pe Chiesa şi că, mai mult, lui Di Pietro “îi era clar”încă de atunci că investigaţiile urmau să ducă atât la liderul socialist Craxi, cât şi la partidul rival, Democrazia Cristiana.

Campania pe această temă a ziarului La Stampa continuă în zilele următoare. În 1 septembrie 2012, fostul ministru de Externe socialist Gianni de Michelis, care fusese condamnat şi el pentru corupţie la mijlocul anilor ’90, declară că, după ce a citit interviurile cu Bartholomew şi Semler, nu mai are niciun dubiu că operaţiunea ”s-a bazat în mare parte pe arestări preventive, ca mijloc de a obţine denunţuri” (textul, aici). În 2 septembrie 2012, un alt fost ministru din Prima Republică, de data asta creştin-democratul Paolo Cirino Pomicino, pune şi el paie pe focul diplomatic, spunând că, la începutul anilor ’90, CIA primise ordin să strângă informaţii despre “Europa coruptă” şi că, după părerea sa, agenţia americană a furnizat astfel de informaţii magistraţilor din Milano care au dirijatMani Pulite.

“Faptul că în Italia a funcţionat un sistem ilegal de finanţare a partidelor era cunoscut şi atunci, cum e cunoscut şi astăzi”, mărturiseşte fostul demnitar în materialul din La Stampa (îl găsiţi aici).

Stop. Respirăm.

*

Ce avem noi aici? Câteva piese cu care putem reconstitui un modus operandi.După căderea comunismului – nu uitaţi, Mani Pulite începe la doar câteva luni de la desfiinţarea Uniunii Sovietice! -, SUA îşi reevaluează aliaţii europeni şi purcede la intervenţii acolo unde interesele strategice îi sunt puse sub semnul întrebării.

Cu câţiva ani înainte, Bettino Craxi se ciocnise frontal cu preşedintele Ronald Reagan în afacerea Sigonella, refuzând să-i extrădeze pe teroriştii palestinieni care sechestraseră vasul Achille Lauro. Atât Craxi, cât şi celălalt “dinozaur” al politicii italiene, Andreotti, erau consideraţi prea apropiaţi – sau prea îngăduitori – faţă de interesele arabe din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord. Amândoi aveau să fie condamnaţi, iar partidele lor – sortite imploziei.

A fost Mani Pulite o operaţiune susţinută de CIA pentru a rade întreaga clasă politică din Peninsulă? Nu ştim. Dar, din cele de mai sus, puse cap la cap, reiese că americanii au contribuit decisiv la startul anchetei şi, ulterior – cel puţin până la instalarea, în 1993, a ambasadorului Bartholomew -, au fost în contact direct cu echipa de coordonare a magistraţilor italieni.

Care sunt asemănările cu starea de fapt din România de azi?

1. Corupţia generalizată, ca realitate intolerabilă.

2. Falimentul moral al politicienilor.

3. Finanţarea ilegală a partidelor, cu vârfuri în campaniile electorale, rezolvată prin contracte publice atribuite reţelei de clienţi.

4. Un catalizator extern: modificarea relaţiilor strategice din Europa şi din lume, odată cu anexarea Crimeei şi intervenţia Rusiei în estul Ucrainei.

Care sunt potenţialele efecte maximale ale campaniei DNA?

1. Prăbuşirea întregii clase politice româneşti, adică a celor două mari partide, PSD şi (noul) PNL.

Una dintre condiţii este ca anchetele DNA să ducă până la nivelul unu, la şefii acestor partide (ca un făcut, asta se întâmplă în ultimele zile ). În acest caz, din lipsă acută a alternativelor de leadership, structurile de putere centrală pot intra în colaps.

2. Impunerea unor partide şi figuri noi, aparent curate, însă docile în relaţia cu marele aliat.

(În acelaşi interviu, ambasadorul Bartholomew îşi aroga meritul de a fi “identificat” în Berlusconi şi D’Alema pe viitorii conducători italieni care s-au dovedit importanţi în protejarea intereselor americane din Mediterană. Comentatorii din Peninsulă spun despre D’Alema şi despre Gianfranco Fini, fost lider naţionalist, că au fost susţinuţi de SUA după dispariţia Primei Republici pentru că erau nişte“zoppi” (şchiopi), adică manevrabili din cauza trecutului lor.)

3. Transformarea completă a relaţiei dintre mediul politic şi mediul de afaceri din România.

Constatare: România este total nepregătită pentru o asemenea revoluţie pe toate nivelurile. În interiorul partidelor nu există eşaloane sau personalităţi capabile să preia conducerea, formaţiunile neparlamentare sunt minuscule pentru a-şi asuma guvernarea, iar cele foarte noi (precum al Monicăi Macovei) abia inhalează odorurile politicii româneşti.

E probabil că în serviciile secrete există oameni sau grupuri care s-au gândit la aceste perspective, de aceea devine interesant să vedem ce feţe noi vor apărea tot mai des la televiziunile de ştiri. De asemenea, e de aşteptat ca partidele să înceapă să curteze personalităţi de succes din business, dar şi lideri de opinie din cultură sau presă, invitându-i să ocupe poziţii eligibile sau propunându-le funcţii direct în structurile superioare.

A propos de presă: dacă e să ne luăm după precedentul italian, proprietarii de mass-media care nu vor fi condamnaţi în această campanie au undă verde să joace un rol important în “viitoarea republică” de la Bucureşti. Cu ajutorul lor vor fi “făuriţi” noii lideri, deci vom putea deduce uşor cine şi cui şi-a oferit serviciile.

*

Ziceam la început că am fost curios să aflu rezultatele în timp ale operaţiunii italienilor. Şi am dat peste un studiu numai bun al profesorului de ştiinţe politice Alberto Vannucci, de la Universitatea din Pisa, intitulat “Controversata moştenire a Mani Pulite: o analiză critică a corupţiei italiene şi a politicilor anticorupţie” (îl aveţi aici, în engleză). Concluziile acestui studiu sunt o încheiere cum nu se poate mai potrivită pentru acest text şi un avertisment pentru cei îndrituiţi:

a) investigaţiile n-au avut decât un impact pe termen scurt asupra corupţiei din ţară;

b) accentul prea puternic pus pe rolul magistraţilor, cărora societatea civilă le-a delegat sarcina de a purifica întregul sistem, s-a dovedit un bumerang, pentru că:

– pe plan politic, tensiunile dintre putere şi justiţie au escaladat;

– social, s-a instaurat un adânc pesimism cu privire la integritatea elitelor şi s-a constatat o delegitimare a instituţiilor;

– economic, s-au estompat graniţele dintre piaţă şi stat, s-au înmulţit aranjamentele dintre sectorul public şi cel privat, şi s-au multiplicat conflictele de interese, cauzate de carierele politice ale antreprenorilor şi de vocaţia antreprenorială a politicienilor.

Putem face mai bine? Putem fi altfel?

Autor: Mihnea Maruta

Sursa: Mihnea Maruta

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss