C O N T R A P R O P A G A N D Ă

“Mai multe adevăruri, înseamnă niciun adevăr. Adevărul nu poate fi decât unic.”

TUTEA_portretOmul nu are decât un singur adevăr: Dumnezeu! Adică, pardon, două adevăruri: Dumnezeu şi el. Adevărul care nu este revelat e fructul unei căutări, e un trouvaille, o găselniţă. Toate găselniţele noastre, nu sunt de fapt adevăruri. Dacă n-ai conştiinţa existenţei metafizice, bătrâneţea e o ofensă.

Omul nu se poate autodefini. El se defineşte prin semeni. Constatăm actul individualităţii, dar nu ne dăm seama individual de incapacitatea autodefinirii.

Când Charles Maurras a spus  “la politique d’abord” (“politică mai întâi”), a spus un mare adevăr. Fără politică suntem pierduţi. Adică ne împungem ca berbecii unii pe alţii. Un mare om politic e un om care are har. El face posibilă existenţa comună a oamenilor împreună, prin spiritul lui de organizator şi legiuitor. Cred că şi dumneavoastră înţelegeţi lucrul ăsta ca şi mine: omul n-a descoperit niciun adevăr. Fiindcă ”mai multe adevăruri, înseamnă niciun adevăr”. Adevărul nu poate fi decât unic. Dumnezeu poate fi adevărul unic, dar nu credem toţi în El. Eu sunt ros de îndoială. Această dramă subiectivă o trăieşte toată lumea. Nu ştiu cine a spus, un sceptic, “Cum poţi să-l afirmi pe Dumnezeu, care nu se vede?” şi s-a răspuns: ”Cum poţi crede în idei care, nici ele, nu se văd?” Camil Petrescu a spus odată că “a văzut idei”. Şi eu era să mor de râs.

Dar Dumnezeu este altceva decât o idee.

Dumnezeu este! El e verbul este. Nu se conjugă. Dumnezeu e nepredicativ. Când apare predicaţia, începi să-L demonstrezi şi să-L pulverizezi. Toate lucrurile le putem demonstra noi, oamenii, în afară de Realul care este; nu se demonstrează.

Despre om nu putem spune acelaşi lucru? Că este? Când adăugăm predicate îl împuţinăm.

Când adăugăm predicate, nu-l mai înţelegem şi începem să-l ierarhizăm. E filosof, e om de ştiinţă, e tehnician, e negustor, e ţăran, e burghez, e român, e neamţ…

Au fost însă oameni mari şi înainte de Hristos.

Au fost chiar religioşi. Păi în afara omului religios, omul nu este. E o arătare gânditoare şi atât. Ştiinţa actuală e biruitoare, nu? Mergem în cosmos. Chirurgia care m-a operat pe mine grandios… Şi nu mori de râs decât dacă eşti nesănătos. Altfel mori de râs. Toate astea nu înseamnă nimic. Între omul actual, ştiinţific şi omul primitiv diferenţa este de existenţă în timp. Sub raportul adevărului absolut sunt veri primari. Dar şi înaintea lui Dumnezeu tot nimic e.

El l-a făcut pe om. Noi nu repetăm, în familie, creaţia? Am ajuns noi înapoi în punctul în care a apărut omul în istorie? Toate cercetările retroactive ne-au dus până la originile omului? Cică omul se trage din maimuţă. Când am fost în delegaţia României la Moscova ne-au dus la un muzeu şi acolo o ovreică cică ne-a demonstrat toată evoluţia speciei de la maimuţă la om. Era foarte încântată. Am ascultat-o, că eram invitat şi eram în delegaţie. Nu este aşa, ei vroiau să ne arate ce expert gândesc ei. La ieşire, la uşă, doamna spune: “Vă mulţumim pentru bucuria pe care ne-aţi făcut-o şi pentru atenţia pe care ne-aţi acordat-o”. Şi mi-a spus Gafencu – singurul teoretician din delegație – că am fost foarte dur atunci. M-a întrebat doamna: ”Ce credeţi despre muzeul ăsta al evoluţiei?” “Nu, cred nimic”  “De ce?” ”Fiindcă nu mi-a oferit nicio dovadă asupra ipotezelor care l-au clădit. Ipotezele care au plăsmuit acest muzeu nu m-au convins deloc”. Eminescu spune că “Ochiul te minte şi mintea te înşeală”. Asta e cea mai glorioasă afirmaţie. Am văzut muzeul, şi? Ce dacă? Păi, vede şi vaca, vede şi boul… Eu, dacă văd un tren, vorbesc, şi un bou mugeşte, dar îl vede şi el. Drama omului este dualismul existenţei lui: e alcătuit din corp şi suflet. Corpul nu e etern iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Omul joacă între corp şi suflet la infinit. Eu când vorbesc cu dumneavoastră, vorbeşte creierul meu pe care l-a făcut mama, el vorbeşte, nu eu.

Credeţi că omul trăieşte în “lipsă”, din moment ce are în permanenţă nevoie de consolare?

Are neapărată nevoie de consolare.

Ce-i lipseşte?

– Îi lipseşte absolutul persoanei sale. Şi se întregeşte prin semenul său şi prin Dumnezeu. Dumnezeu şi semenul său îl scapă de neliniştile limitării în timp şi spaţiu. Omul trăieşte iluzia nemuririi şi a salvării lui prin Biserică – prin religie şi prin social – prin semenii săi.

convorbire cu Lucian Despa

Sursa: Vremuri vechi si noi

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss