C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Mai multă sau mai puțină Europă?

brexit1-400x257A fi sau a nu fi UE? Mai multă sau mai puțină Europă? La fel sau deloc? Aceasta-i întrebarea.

În 1939, așadar în pragul izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial, fostul ministru de externe român Grigore Gafencu, într-un splendid discurs ținut în Parlamentul României – discurs publicat cu înțeles ieri, în ziua Consiliului European dedicat Brexitului, pe blogul său, de fostul prim ministru Adrian Năstase – spunea că “Europa nu poate trăi dacă nu găsim cu toții mijlocul de a trăi laolaltă” cu toate diferențele noastre, iar “dacă se prăbușește ne va acoperi pe toți sub dărâmăturile ei”.

Ceea ce a urmat se știe. Națiunile europene au considerat că sunt prea diferite pentru a trăi împreună concepând și construind un viitor comun. De aceea, partajarea suveranității a apărut a fi nu doar inutilă ci și inadmisibilă. Suveranitățile exclusive s-au ciocnit într-o conflagrație care a ucis milioane de oameni, a mutilat fizic și moral alte milioane, a distrus imense valori materiale, unele irecuperabile. Îngroziți, inamicii și-au spus că o asemenea tragedie nu mai trebuie repetată. Sub efectul acestei șocului, inadmisibilul a devenit inevitabil. Așa s-a renunțat la suveranitatea absolută și s-a născut ceea ce astăzi se numește Uniunea Europeană. Ca o uniune a fricii.

O frică uitată pe măsură ce generația în inima căreia a fost sădită cu sabia, a dispărut. Uitarea fricii a permis resuscitarea egoismelor naționale și astfel UE a devenit o istorie de succes adusă la limitele ei istorice.

Ce urmează acum? Ce este de făcut? Europa (UE) încotro? Națiunile europene încotro?

La Consiliul European, premierul maghiar Viktor Orban, care numai de lipsa sentimentului național și a fermității în afirmarea lui nu poate fi bănuit, a declarat că Ungaria nu dorește să părăsească UE sau ca UE să se destrame, ci urmărește recalibrarea acesteia în funcție de obiectivele comune pe care statele membre pot conveni să și le propună. Astfel, a exemplificat el, dacă se dorește apărarea comună a granițelor exterioare ale UE pentru a controla fuxurile migratorii, Ungaria va cere “mai multă Europă”. Dacă se vizează repartizarea valului de imigranți intrat pe teritoriul UE prin găurile unei frontiere europene fără apărare, între statele membre, dintre care unele cu greu pot asigura o viață decentă propriilor cetățeni, Ungaria va fi pentru “mai puțină Europă”. Ne place sau nu domnul Orban, această poziție este de o logică și un bun simț impecabile.

Mergând pe o atare linie, se poate adăuga că dacă România dorește o rețea de infrastructuri care să lege capitalele și celelate mari orașe ale fiecărei națiuni europene între ele, precum și pe cetățenii europeni între ei, făcând efectivă exercitarea dreptului la libera circulație, ea are nevoie de mai multă iar nu de mai puțină Europă.

Dacă România are nevoie de fonduri nerambursabile și de credite ieftinite prin sindicalizarea datoriilor suverane la nivel european, pentru a se reindustrializa și a-și reface și consolida capitalul național, reducând decalajele de dezvoltare economică și calitate a vieții față de statele occidentale, ea are nevoie de mai multă Europă.

Dacă România urmărește să dispună de o piață mare pe care să își poată vinde produsele și serviciile furnizate de o economie revigorată, inclusiv prin cererea solvabilă europeană, substanțial mai mare decât cea națională, sporindu-și astfel avuția națională, ea are nevoie de mai multă Europă.

Dacă România aspiră la a asigura cetățenilor ei un nivel de protecție socială (în special în domeniul sănătății) comparabil cu cel oferit de, să zicem, Germania sau Suedia cetățenilor lor, fapt care presupune armonizarea fiscalității la nivel continental, simultan cu transferul de fonduri comunitare destinate coeziunii sociale a tuturor națiunilor europene, ea are nevoie de mai multă Europă.

Dacă România ambiționează să dețină mai multă putere pentru a negocia un aranjament durabil de securitate, ca fundament al unei relații pașnice, cu Rusia, precum și pentru a câștiga războiul cu fundamentalismul islamic care amenință ordinea europeană și mondială, ea are nevoie de mai multă Europă.

Desigur, prețul atingerii acestor obiective nu poate consta în renunțarea la libertate (acceptarea unui statut colonial), la demnitate sau la identitate. Fără acestea securitatea și bunăstarea nu au nici sens nici viață lungă.

Prețul acceptabil constă în efortul de a defini în context european interesele naționale precum cele exemplificate mai sus, ca și în exprimarea solidarității efective cu celelalte națiuni membre ale UE, pentru satisfacerea unor interese similare. De solidaritatea acestor interese, precum și de capacitatea susținerii lor în comun, depinde profunzimea integrării europene. Națiunile europene trebuie să se federalizeze în măsura în care obiectivele naționale pot fi atinse prin proiecte comune. Succesul unor asemenea proiecte va justifica înmulțirea lor și va conduce la formarea unei conștiințe de sine comune, ca bază a unei națiuni cosmopolite europene.

Ceea ce nu se poate realiza în comun – pentru că nu există interes comun sau mijloace adecvate, ori pentru că realizarea la nivel național sau local este mai rapidă, mai eficace sau mai ieftină – nu are a intra in preocuparile UE. Dacă, totuși, intră, pentru ele trebuie mai puțină Europă. Cu alte cuvinte, mai bine mai puțin dar mai federal.

De aici trebuie pornit în regândirea tratatelor (așa cum solicită Polonia) și reproiectarea instituțiilor. În acest context, creșterea rolului Consiliului European, ca gardian al intereselor naționale (în contrast cu Comisia, care ar fi gardianul intereselor comune), poate fi foarte bine concepută (așa cum tot Polonia o dorește), cu două condiții. Pe de o parte, cu condiția ca acesta sa fie tot o instituție comunitară, în sensul că membrii săi, reprezentanți ai statelor naționale, asemenea acționarilor unei societăți comerciale, lucrează pentru mărirea profitului fiecăruia prin mărirea profitului comun al întreprinderii (ceea ce reclamă un afectio societatis și presupune un animus cooperandi) iar nu pentru creșterea câștigului unuia pe seama celorlalți. Pe de altă parte, cu condiția ca între instituțiile uniunii să se realizeze acel echilibru care este garanția principală a democrației și paza cea mai eficientă împotriva abuzurilor.

Acestea fiind spuse, din perspectivă romanească cel puțin, două concluzii ar trebui excluse. Putem alege între o reformă care să ne furnizeze mai multă Europă sau una care să ne furnizeze mai puțină Europă dar nu putem nici rămâne la nivelul hibridului actual cu trăsături neo-imperiale sau orice formulă echivalentă care ne menține la statutul de membru de mâna a doua al UE, practic o colonie, nici rămâne singuri între blocurile de putere europene, luptându-ne cu ele, ori striviți sub dărâmăturile actualei UE. Faptul îmi pare atât de evident încât nu mai trebuie demonstrat. Vorba lui Einstein, “nu știu de ce este așa dar mi-o spune degetul meu mic”.

A nu rămâne singur și izolat, mai ales atunci când relațiile cu vecinii nu sunt tradițional amicale, este un principiu fundamental de politică externă. În același timp, când ești relativ mic și cu multe probleme, preferabilă este asocierea cu parteneri mai puternici, împreună cu care poți scoate căruța din șanț, iar nu însoțirea cu alte nevoi împreună cu care, oricât de compatibil ai fi, nu poți decât să îți plângi de milă, în râsul lumii. Totul este ca instituțiile și procedurile în cadrul alianțelor asimetrice să fie concepute astfel încât să le facă imposibilă celor cu capacități și tentații dominatoare, transformarea din aliați în stăpâni.

Iată lucrurile pe care ar fi trebuit să le negocieze (de preferință alături de „coloniile” de la Viszegrad, precum și de alții având sensibilități similare, ca Spania sau Estonia, Bulgaria sau Grecia) “sfinxul din Hermannstadt” cu statele care rămân în UE și caută calea salvării, respectiv reformării acesteia. El a optat, însă, pentru a discuta cu cei care, victimă a nefericitei combinații între propria prostie și propria duplicitate, părăsesc UE, despre soarta românilor rămași în spatele frontului european în retragere dincoace de Canalul englez. Astfel a obținut asigurări verbale din partea unui premier demisionar care nu mai poate oferi nici o garanție și care poate accepta orice întrucât nu mai răspunde de nimic. Asta în timp ce Guvernul tehnocrat de la București era absorbit de lupta pentru eradicarea muncii intelectuale din închisori. Sărmana Românie! Sărmana Europă!

Autor: Adrian Severin

Sursa: Adrian Severin Blog

Related Posts

One Response “Mai multă sau mai puțină Europă?”

  1. Catalina says:

    Noica spunea ca o intrebare BINE pusa, contine o jumatate de raspuns. Intrebarea BINE pusa este: SE DEMOCRATIZEAZA UE, SAU NU VA FI DELOC?

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss