Mai e loc de speranţă?

Întrebarea vă este adresată dumneavoastră, cititorii noştri. Nu pentru a vă abate din drumul pe care vă aflaţi; al gândurilor obosite de tristeţea vieţii, ce, la un moment dat, nu vă mai aparţine; nu ne mai aparţine. Dar pe care ne-o dorim, cu toţii, liniştită. Eliberată de prea multele şi apăsătoarele semne de întrebare, rămase, în general, fără răspuns. Fiindcă răspunsurile îşi refuză, esenţialmente, rostul. Dar, mai presus de orice, ne încarcă de mâhnire. Poate chiar de vinovăţia de a nu le putea depăşi limitele proptitudinii şi fermităţii.

Vine o vreme, însă, când realitatea trebuie tratată cu toată seriozitatea implicării. Aşadar, să revenim la întrebarea “mai e loc de speranţă?”. Nu vom răspunde în locul dumneavoastră. Dar, luând în calcul gravitatea împrejurărilor sociale, economice şi politice, a scandalurilor de tot felul, devastatoare pentru toţi oamenii lipsiţi de o protecţie minimă din partea statului, insistăm să aflăm de la cititorii noştri – indiferent de statutul lor social, de apartenenţa etnică, religioasă, de vârstă sau sex – spre ce ne îndreptăm.

Chiar dacă mulţi dintre dumneavoastră sau dintre noi au ajuns la marginea rezistenţei fizice, morale ori financiare. Chiar dacă vă este sau ne este încă bine. Vă propunem să-i lăsăm deoparte pe ai noştri politicieni, indiferent de coloratura în care se “drapează”, din patru în patru ani, iar câteodată chiar mai des. Şi să privim lucrurile aşa cum sunt. O ţară sărăcită, cu oameni bolnavi din cauza neajunsurilor şi, implicit, a bolilor. În plus, au ajuns să se apere singuri în faţa stihiilor naturii, a inundaţiilor şi dezastrelor care nu-i ocolesc, fiindcă autorităţile locale, dacă nu şi-au pierdut credibilitatea, şi-au înstrăinat conştiinţa; cei mai mulţi îmbuibându-se din comisioanele vânzărilor de terenuri (care au aparţinut statului) către companii sau persoane fizice din afara graniţelor ţării.

Ca o paranteză, pentru a face faţă costurilor vieţii, din ce în ce mai mulţi români au început să-şi vândă organele interne – rinichii, ficatul şi cine mai ştie ce. În niciun caz, creierul. Milioane de români şi-au părăsit ţara – nu cunoaştem cifra exactă, deoarece a fost blocat rezultatul ultimului recensământ al populaţiei (din 2011). Se ştie şi de ce. Grav este şi faptul că sute, poate chiar mii de tineri, specializaţi la mari universităţi europene sau din lume, sunt invitaţi, chemaţi, aşteptaţi să-şi folosească inteligenţa pe alte meridiane. Agricultura este în derivă. Aproape 800.000 de hectare de teren arabil au fost vândute străinilor. Suprafeţe uriaşe de păduri au fost şi sunt, în continuare, rase de pe faţa pământului. Industria este inexistentă: peste 1.200 de centrale industriale şi întreprinderi de mare importanţă naţională au “izbutit” să se facă nevăzute, graţie unui program special de anihilare.

Bogăţiile ţării sunt împărţite, pe ascuns, între jinduitorii de la noi sau de aiurea. Justiţia stă la răspântia marilor dileme. Istoria României începe să fie denaturată, supusă interpretărilor nedorite ale celor interesaţi să-şi facă loc în contextul favorabil al “marii împărţiri”. În timp ce politicienii României ne asigură, direct sau pe ocolite, că îşi doresc “stabilitate şi cât mai puţine dispute”. Ceea ce nu prea se vede. Iar noi continuăm să vă întrebăm dacă mai este loc de speranţă. Dacă mai e loc de a ne lăsa sufletul să plângă pentru starea socială a semenilor; pentru toţi oamenii năpăstuiţi, de la noi. Aşa cum s-ar cuveni să le sădim în inimi bucurie şi speranţă. Să-i ajutăm să înţeleagă şi să creadă că marile nedreptăţi, făcute tuturor, vor fi scoase la iveală; ca de altfel şi cauzele acestora. Că viaţa nu ne-a fost dată în bucăţi disparate; că nu poate să meargă mai departe prin “politica” dezechilibrelor; că deznădejdea nu este un ţel. Şi, mai ales, că e loc de optimism.

Imposibil să nu mai existe în “coliba de aur” a sufletelor dumneavoastră un motiv de bucurie; un loc pentru o rugăciune. Un sentiment de încredere că nu suntem singuri pe lume. Că împărăţia sfinţeniei, cea a bunului simţ şi a dreptăţii ne sunt în preajmă. Chiar dacă umbrite de atâtea fărădelegi. Important este că simţirea oamenilor şi sufletul lor seamănă primăverilor promiţătoare. De când e lumea şi pământul!

Autor: Veronica Marinescu

sursa: curierulnational.ro