C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Legionarii lipsei de logică

[P1000991.JPG]1. Un preambul teoretic (contemplativ)

Înainte de a fi spus, adevărul trebuie recunoscut. În alţii sau în noi înşine. În lucruri sau în oameni. În trecut sau în prezent. Comunismul şi fascismul, ca regimuri politice, au fost tocmai apogee ale oportunismului, ale minciunii planificate, ale idioţeniei metodice şi ale compromiterii viitorului prin falsificarea trecutului de dragul manipulării prezentului. Oameni, idei, legi şi instituţii, totul e, într-un regim falsificator – şi cine îşi propune să mintă sistematic pentru a obţine şi păstra puterea e silit să îşi susţină minciunile prin aplicarea forţei, cel puţin până ce poporul a fost complet lobotomizat sau pavlovizat –, cumva oblu. Linia dreaptă e, cumva, într-o dungă. Oamenii regimului parcă nu au umbră, atât de mlădioşi din şale sunt. Iar ideile nu sunt niciodată gânduri – atitudini interioare -, ci lozinci, şabloane, jetoane vocale [1] Cu valoare variabilă, stabilită la bursa politică a zilei.

Regimurile totalitare sunt produsul spiritelor falsificatoare şi al complicităţii populare cu spiritele falsificatoare. Sunt, am putea spune, contrafaceri în serie ale realităţii: trecute, prezente şi viitoare. Manualul falsifică trecutul, buletinul de ştiri falsifică prezentul şi planul cincinal sau proiecţiile statistice falsifică viitorul. Urbanismul totalitar („sistematizarea” urbană sau rurală, urbanizarea forţată, arhitectura faraonică) falsifică geografia, locul, topografia adevărului existenţei noastre ş.a.m.d..

Pentru a recunoaşte adevărul – şi apoi a-l rosti, adică a-l face bun public, teren comun nu de dezbatere, ci de viaţă – trebuie să fim atenţi la detalii. Şi, în ciuda miturilor întreţinute de unii sofişti, recunoaşterea unei stări de lucruri, a unui om sau a unei idei în toată complexitatea sa nu predispune la şi nici nu e favorizată de oportunism. Oportuniştii sunt oameni care judecă totul din prisma unui singur aspect: propria lor bunăstare. Nu e nimic care să tensioneze acest pol. De vreme ce au un singur pol, oportuniştii sunt oameni plaţi. Şi lumea văzută de ei e plată. Din contra, oamenii care recunosc adevărul în toată complexitatea lui, sau care măcar încearcă să facă acest lucru – şi simpla încercare de a face acest lucru deja constituie un adevăr existenţial – sunt, de obicei, paradoxali. Tensiunea dintre orizontala şi verticala lor ţine, dacă nu lumea, măcar societatea, dreaptă.

2. O aplicaţie practică (activă): creştinismul sionist

Mă gândeam la toate aceste lucruri văzând maniera în care un website dedicat apoplexiei politice l-a recrutat pe Gala Galaction în folosul cauzei pe care websitul cu pricina o susţine, nu ştiu cât de sincer, dar cu siguranţă contraproductiv şi stângaci, astăzi. Websitul e dedicat susţinerii lui Băsescu şi „economiei de piaţă” (sau poate că ar trebui să scriu: susţinerii lui „Băsescu” şi „economiei de piaţă”) pe bază de istericale rasiste agrementate de vehemente declaraţii pro-sioniste şi de traduceri din vreo doi autori conservatori occidentali respectabili.

Cum Gala Galaction nu-l mai poate susţine pe Băsescu – deşi a susţinut cum a putut Republica Populară în care au fermentat toate musculiţele beţive ale regimului Popular European care conduce România de aproape două EU.RO-cincinale -, websitul în cestiune s-a gândit că poate utiliza măcar pro-sionismul, real, al lui Galaction. Şi a purces la publicarea unei compilaţii de declaraţii filo-sioniste ale marelui scriitor.

Lucrul e bun, doar că e făcut pe jumătate. Pentru că Gala Galaction era filo-sionist pentru că era creştin. Nu creştin politic, adică persoană care apreciază „misiunea civlizatoare a Bisericii”, „valorile” morale, arta şi cramele Bisericii, ci om care crede în Învierea lui Hristos. Sigur, există oameni care sunt creştini, dar nu sunt filo-sionişti. Există oameni care sunt filo-sionişti, dar nu sunt creştini. Există creştini anti-sionişti şi sionişti anti-creştini. Există oameni care nu au nimic de a face nici cu sionismul, nici cu creştinismul. Există, prin anumite colţuri ale lumii civilizate, oameni care sunt şi creştini şi filo-sionişti şi care aşteaptă a doua venire a lui Mesia în chip de Elvis.

Nu şi Gala Galaction. Care era filo-sionist pentru că era creştin: „Convingerea apostolică: „Christos a înviat” implică mormântul gol. În mormânt nu mai este nimeni. Aşadar, fapt istoric este că mormântul a rămas gol, s-a dovedit gol. Niciodată credinţa în Învieerea Domnului n-ar fi fost ce-a fost, dacă mormântul are fi rămas pecetluit şi intact […] Din fericita certitudine anastasiologică a apostolilor, am dedus – irefragabil – adevărul istoric: mormântul era gol. „The empty tomb”, „Das leere grab” – este o cetate istorică inexpugnabilă” (Jurnal 1947-1952, ed. Teodor Vârgolici, Bucureşti: Vestala, 2007, 249-50). Creştinismul lui Galaction era fundamentat pe faptul istoric al Învierii: „Aceşti oameni [ucenicii lui Hristos] erau încredinţaţi că au văzut pe Cel Înviat – aceasta este un fapt istoric. S-ar fi putut, oare, ca această convingere a ucenicilor lui Iisus să crească şi să prospereze deasupra unui mormânt în care Crucificatul ar fi rămas neclintit? […] Weizsacker şi alţii strau de strajă la mormânt şi nu permit să se întâmple aici nici un eveniment. Ei pretind că Iisus apare ucenicilor săi întâi în Galileea, şi la mormânt nu se întâmplase nimic. Atunci trebuie să completăm şi să spunem că după ce ucenicii au văzut pe Iisus viu, în Galileea, au pornit toţi, care cum a putut şi (unii singuratici, alţii întovărăşiţi) au alergat la Ierusalim, la mormânt, ca să-şi… verifice viziunea! Şi mormântul era păzit de Carl Weizsacker şi de toţi legionarii lipsei de logică! Dacă aceşti oameni [ucenicii lui Hristos] erau încredinţaţi că au văzut pe Iisus Înviat, însemnează că aveau brutala experienţă a mormântului gol! Şi dacă au rămas încredinţaţi până la moarte de minunea Învierii este pentru că nici o umbră de fraudă sau de cunoştinţă despre vreo fraudă n-a atins vreo clipă cugetul lor. Priun urmare, la temelia convingerii despre Învierea Domnului stă mormântul cel gol, golit prin minune cu alte cuvinte, în totală şi fericită absenţă de orice bănuială, de orice viclenie, de orice intrigă subterană” (Jurnal 1947-1952, 173-74).

Credinţa lui Galaction ar putea fi descrisă drept „fundamentalism”, în sensul dat de filosoful catolic – conservator – Frederick D. Wilhelmsen acestui termen: „Fundamentalist e orice creştin care îşi ancorează credinţa în lucruri şi fapte care s-au întâmplat în istorie, mai ales în ce s-a întâmplat în acea primă duminică de Paşti”.[2] Nu întâmplător simpatiza Galaction lumea religioasă anglo-saxonă, acolo unde cultura biblică a dat naştere unui filo-iudaism şi filo-sionism creştin care stă şi astăzi la baza alianţei politice dintre fundamentaliştii „Evangelicals” din S.U.A. şi partidele, figurile politice sau mişcările filo-sioniste. Galaction avea în comun cu neoprotestanţii fundamentalişti de ieri şi de azi un orizont milenarist conform căruia filo-sionismul e calea cea mai sigură de înscriere pe drumul celei de a doua veniri a lui Mesia şi a convertirii poporului evreu la creştinism.

Într-un articol scris în vara lui 1912, la Mănăstirea Neamţ, Galaction condiţiona „împământenirea” evreilor de creştinarea lor. Textul nu e lipsit de accente care amintesc de prefaţa lui Nae Ionescu la cartea De două mii de ani a lui Mihail Sebastian. Totuşi, concepţia lui Galaction asupra naţiunii era una culturală, nu rasială. Galaction avea să citească textul şi socialistului poporanist C. Stere, care a fost atât de impresionat de el încât s-a oferit să îl publice în revista Viaţa Românească, al cărei director era. În 1949, Galaction a copiat textul integral în jurnal şi l-a trimis unei prietene din Paşcani („frumoasă fiică a lui Israel trecută la creştinism şi soţie de creştin”). Citez din articolul respectiv pe larg, pentru a vedea unde se afla Galaction, şi care erau limitele filo-sionismului din România, la acel moment. Nu în ultimul rând, aş vrea să atrag atenţia asupra pericolelor filo-semitismului esenţialist, ale stereotipiilor care pot alimenta la fel de bine atât discursul iubirii, cât şi pe cel al urii oarbe:

„Către evreii noştri pământeni

Uniunea Evreilor Pământeni face azi, printre oamenii politici, intelectualii şi scriitorii români, o anchetă, cu întrebarea: Credeţi că a venit vremea ca se se dea cestiunii evreieşti o dezlegare favorabilă, şi anume în ce sens? Uniunea a găsit cu cale să mi se adreseze şi mie. Îmi face multă onoare. Nu ascund şi n-am ascuns niciodată că sunt un prieten al lui Israel. Duşmănia faţă de acest popor unic în lume mi se pare de prisos şi neînţeleaptă […] Evreii născuţi în România sunt sătui de această soartă splendidă şi groaznică. Evreii noştri pământeni vor odihnă, vor uitare, vor şi ei destinul nostru tihnit şi trecător. Se poate îndeplini dorinţa aceasta? […] O, eu unu aş dori-o din toată inima! Odihnească-se Israel! Loc pentru oasele lui frânte de cinci mii de ani de viaţă şi de tragedie! […] Sunt creştin şi teolog. Am învăţat să preţuiesc pe Israel citindu-i istoria într-o carte sacrosanctă pentru creştini şi teologi […] Cine crede în Iisus Christos, cununa Legii şi izbânditorul profeţiilor, promisul lui Israel şi os din osul lui David, nu poate să urască pe evrei. Dar iarăşi, cine mărturiseşte pe Iisus Christos drept Domnul cugetului său nu poate să aibă pentru evrei decât o vecinic tristă simpatie, deci în totul, sentimentele Sf. Pavel. Soarta poporului evreu în lume mi se pare tot ce istoria omenirii cuprinde mai interesant. Literatura lui religioasă este pâinea mea zilnică. Marii născuţi ai lui Israel, şi mai vechi şi mai noi, au adânca şi admirativa mea luare-aminte. Fii lui Abraham, oricât de mici şi de umili, mă impresionează şi mă interesează într-un chip deosebit […] Între minunile şi enigmele existenţei, pentru mine, unul, e în primul rând şi poporul ales. Dar toate acestea nu fac decât să ridice în sufletul meu cu o putere proporţională nestinsa cestiune: Pentru ce Israel, de aproape două mii de ani, umblă razna de la chemarea lui?
Dacă evreii sunt sătui şi zdrobiţi de atâta drum pustiu, iată Biserica Creştină, de la sânul căreia au fugit acum două milenii, iat-o gata să le deschidă braţele cu iubirea transportată, descrisă de Sf. Pavel […] Dacă evreii noştri pământeni vor să intre între noi, să împartă cu noi nevoile, bucuriile şi pâinea noastră, să împărtăşească soarta noastră mediocră, apoi lepede blestemul de pe umeri, lepede Legea lui Moise, lepede desaga jidovului rătăcitor! Iubiţi evrei, veniţi la Iisus Christos, veniţi la Evanghelie şi la Botez!
Trebuie să spunem lucrurile cu înaltă sinceritate. Ar fi o crimă să înşelăm pe cineva în această cestiune, fie pe noi şi pe ai noştri, fie pe Israel. Atâta timp cât evreii sunt şi rămân subt jugul lui Moise, fideli mozaismului, ei sunt şi rămân străini de noi, precum focul e străin de apă. Fără voia lor şi fără voia noastră, legea mozaică sapă între ei, mozaicii, şi noi, creştinii, o prăpastie eternă. Intrând între noi, cu Legea lui Moise şi cu crâncenul separatism mozaic, evreii rămân falangă, ajung stat în stat. Primind botezul, abjurând pe Moise, evreul se contopeşte cu noi, copiii lui vor fi români ca şi noi. Prin botez, evreii intră în fericita ordine comună, blestemul se curmă, repaosul începe.
Ce vreţi! Legea mozaică a intrat atât de mult în sângele şi în oasele lui Israel, făcându-l să se simtă separat, duşmănit şi exclus de lumea cealaltă, că oricât l-ai decreta pe evreu concetăţean, dacă rămâne tot mozaic, el se va simţi, subt Legea lui, etern străin şi circumcis şi, la fel cu argintul viu, se va trage spre evreu şi va închega lac cu el. Atâta numai că răul acestei noi situaţiuni îl vor simţi concetăţenii lui creştini, amarnic păcăliţi.
Prin urmare, eu unul, care sunt creştin şi cred că Noul Testament desăvârşeşte Vechiul Testament, că Iisus Christos ne-a adus o lege mult superioară celei mozaice, nu aş fi creştin dacă nu aş cere evreilor doritori să ajungă cetăţeni români, mai întâi de orice lepădarea de Moise şi creştinarea. Această condiţie o pun cu atât mai mult, dar şi cu mai multă putere, cu cât îmi dau seama, ca toată lumea de altfel, că evreii turnaţi în poporul nostru fără de botez rămân corp insolubil, inasimilabil şi primejdios. Numai prin botez ei ajung solubili, asimilabili, folositori. Pilda vie o am în familia mea, care numără între membrii ei cei buni şi un fost mozaic.
Ce îi opreşte pe evreii pământeni – născuţi, crescuţi între noi şi în bună parte slab legaţi de sinagogă – ca să primească pe Christos? Mi se pare că în primul rând o falsă ruşine. Un amic al meu evreu, un scriitor, îmi spunea că mândria singură îl opreşte să treacă între creştini. Sunt gata să intru în legătură, să dau sfaturi, să conduc pe orice evreu care vrea să vie în Casa Domnului meu. Sunt gata să predau elementele catehismului creştin oricărui evreu doritor de Christos. Sunt gata, plin de iubire, să ajut pe evreii noştri să găsească repaosul dorit, înfrăţirea cu noi şi pacea cu Iisus Christos!” (Jurnal 1947-1952, 148-151).

Revenind în 1949 asupra acestui text, Galaction comenta cu sporit realism creştin: „Este de prisos să analizez azi naivităţile şi confuziunile inimoasei mele întâmpinări. Mai târziu, tot notând în acest caiet […], voi sublinia şi slăbiciunea postulatului meu (un botez pentru raţiuni politice şi raţionale) şi eternitatea dorinţei mele să văd pe Iisus Christos înviind în orice conştiinţă evreiască […] Doresc ca întregul Israel să recunoască pe Mântuitorul meu drept Mesia, adevăratul şi aşteptatul Mesia al lui Israel, şi să-l preamărească întru Învierea lui din morţi şi slava lui dumnezeiască. Dar orice condiţie dură, orice constrângere, orice alt mijloc de persuasiune afară de dragostea Sf. Pavel, trebuiesc înlăturate. Iubiţi pe Israel! Şi toate vor veni, cu vremea, şi din insondabila pronie a lui Dumnezeu!” (Jurnal 1947-1952, 151).

Consecvent teologic, Galaction refuza validitatea convertirilor politice la creştinism şi punea accentul pe realitatea istorică a Învierii: „Mihail Wieder, fost rabin maramureşean, a trecut la creştinism şi a fost botezat de profesorul şi preotul Ion Mihălcescu mai nainte de arhierie. Mihail Wieder este un aventurier religios. Nu ştim cât de temeinică şi cât de convinsă era teologia lui talmudică, odată ce a putut s-o renege, dar credinţa lui creştină este un miragiu şi poate o socoteală crâncen dezamăgită. Mi s-a părut, acum câţiva ani, că într-adevăr crede în Învierea Domnului. Azi, examenul este dezastruos! Mihail Wieder s-a botezat în zadar. El nu mai ştie că Domnul a înviat. I-am spus cu un accent care l-a izbit: „Dacă Christos n-a înviat, deşartă este atunci predica noastră, deşartă este şi credinţa voastră!” Ciudat suflet are omul acesta! Dacă ne-o da vreodată dovadă că este un mare scriitor, multe îi vor fi iertate. Dacă rămâne, cum este azi, un fanfaron şi un parazit, păcat de ebraica lui şi de inteligenţa lui!” (Jurnal 1947-1952, 27).

3. O aplicaţie nepractică (dubitativă): creştinismul socialist

Dacă pe Wider îl privea cu suspiciune, Galaction îşi aminteşte cu mare plăcere de unicul lui coleg evreu de şcoală primară, Golştain Marcu, pasionat de romanele cu haiduci (oare ale Bucurei Dumbravă, cele pe care le citea – sărmană ironie a istoriei – şi Corneliu-Zelea Codreanu?): „Dar aferim coleg! Frumos, inimos şi mare cititor de haiduci” (Jurnal 1947-1952, 146).

Creştinismul lui Galaction a rodit politic în două direcţii: sionismul şi socialismul. Ele nu pot fi separate pentru că au rădăcină comună în poporanismul creştin al lui Galaction, în grija lui tolstoievskiană pentru năpăstuiţi, în dragostea haiducească pentru popor şi pentru nedreptăţiţi, printre care Galaction îi socotea şi pe evrei. E adevărat că, după 1945, Galaction s-a declarat dezamăgit uneori de ambele cauze. În privinţa sionismului, în 1946 Galaction deplângea faptul că e văzut de „Israel” doar ca prieten de vreme rea: „Israel îşi aduce aminte de mine atunci când e trist şi bolnav. Sunt un fel de infirmier al lui. Când e sănătos şi vesel, nu mai are nevoie de mine.” Galaction încheie însă acest pasaj pe un ton de iertare creştină: „Israele, fii pururea fericit şi deasupra tuturor nevoilor”.

Dacă, în privinţa sionismului, Galaction manifestă doar rare şi lipsite de consecinţă căderi emoţionale, în privinţa socialismului, dezacordul lui Galaction cu vremurile noi era fundamental şi avea în vedere pervertirea socialismului de către sovietici: „Când, la douăzeci de ani, am înecat libertinismul meu de cugetare în dulcea fântână a Siloamului, am mutat opoziţia mea de pe malul socialist pe malul Sfintei Evanghelii. Am fost protivnicul burgheziei, luminat şi justificat de credinţa mea creştină. Biserica nu este mantaua de ploaie a bogaţilor nemilostivi. Am continuat visul meu de revoltat şi am profeţit marile transformări cari erau să ne aducă mai multă dreptate, mai multă iubire de oameni şi mai multă pâine pentru toată lumea. Socialismul meu a rămas evanghelic şi nouros. Pentru dragostea Mântuitorului am iubit pe nedreptăţitul, prigonitul şi mult suferitorul Israel. Şi iată revoluţia, iată pereţii dărâmaţi, iată reconstruiri peste noapte şi într-o noapte… Dar totul ne vine din afară… Este revoluţia rusească, este demonul sovietic care vrea să facă cu noi o faptă de curată magie: să ne toarne comunişti în doi, trei ani, când treizeci de ani n-au fost de-ajuns pentru sovietizarea Rusiei” (Jurnal 1947-1952, 123).

În ambele cazuri, Galaction îşi rectifică ancorarea în veac cu ajutorul busolei creştine. Creştinismul îl face pe Galaction să renunţe la asperităţile tonului cu care cerea convertirea politică la creştinism a evreilor. Şi tot creştinismul îl face să vadă limitele şi naivităţile socialismului. Dar tot creştinismul îl face să rămână în continuare un creştin filo-sionist care se ruga pentru convertirea evreilor şi un creştin preocupat de dreptatea socială şi de soarta omuluiu de rând în faţa barbariei civilizate pe care o denunţă în cuvinte profetice care amintesc de Georges Bernanos (un alt creştin conservator, anti-capitalist şi anti-fascist): „Azi este pentru toată lumea un ceas greu. Două concepţii de viaţă, două şuvoaie de popoare, de interese, de persuasiune şi de reclamă asurzitoare înfăşură pământul, falsifică adevărul, corup conştiinţele şi, poate, pregătesc viitoare calamităţi. America vrea să ne fericească după ultimele modele americane; Sovieţia vrea să ne vâre în paradisul sovietic, cu ultimele ei încântări teoretice şi economice. Englezii şi americanii au asudat de moarte trăgând de urechi pe ursul sovietic la prisaca dintre Rin, Balcani şi Vistula. I-au rupt urechile trăgându-l la prisacă. Şi iată, acum tot ei fac operaţia contrarie, tocmai ca în fabulă. Englezii şi americanii îşi scuipă sufletul trăgând pe urs de coadă, ca să-l dea înapoi dintre stupii Europei Centrale!” (Jurnal 1947-1952, 21).

Realismul creştin îl face pe Galaction să refuze falsa dilemă S.U.A.-U.R.S.S.. Cele două mari puteri nu sunt, din punctul de vedere al lui Galaction, interesate de om, de politica la scară umană, ci de încolonare propagandistică: „1 aprilie 1949 (vineri). Aici, la noi, după congresul scriitorilor a urmat congresul intelectualilor – indigeni şi streini. Au fost mari demonstraţii, de steaguri şi de convocări, de saluturi şi de congratulaţii, de declaraţii şi de conferinţe. Solii streini au suspinat laolaltă cu crainicii comunişti de limba românească. Păcat! Tema era şi ramâne înalt dezirabilă, dar culisele rămân întunecoase şi malefice. Să ridicăm zidul păcii, ca, în dosul lui, să continuie exterminările sociale, prigoanele, închisorile şi deportările, asasinatul în mic şi în masă. Nu sunt mai mulţi îngeri nici dincolo de ocean. Nici salvatorii americani nu sunt bolnavi de prea multă iubire de oameni. Ceasul e cumplit. Apocalipsa este în marş. Doamne, strigat-am către tine! Auzi-mă Doamne, când strig catre tine!” (Jurnal 1947-1952, 132-33)

Astăzi putem spune că, dacă sovietii au ridicat „zidul păcii”, americanii au lucrat decenii la rând la ridicarea „zidului libertăţii” şi al „pieţei/democraţiei globale”. Într-adevăr, soarta României ca rezervaţie neoliberală nu e mult diferită de soarta României ca satrapie bolşevică, descrisă de Galaction astfel: “Ce vreţi! Luptă de exterminare. Trebuie să golim ţara românească de toţi oamenii vrednici, gospodari, vigilenţi, pricepuţi să agonisească, să economisească, să-şi crească gospodăria, copiii şi trăinicia căminului. Trebuie să-i facem pe toţi românii golani, bezmetici, bolnavi de frigurile revoluţiei, brute în grajdul comunist şi anexabili într-o noapte la raiul sovietic” (Jurnal 1947-1952, 121).

Instalarea comunismului în România l-a scuturat de Galaction de multe din iluziile tinereţii, dar i-a adâncit creştinismul în direcţia unei teologii a istoriei extrem de lucide. Invitat să vorbească la Academia Română unde tocmai fusese primit membru în locul lui Nichifor Crainic, epurat, Galaction rosteşte în plen, la 28 mai 1947, o profesiune de credinţă creştină care îl aşază în rândul oamenilor liberi. Discursul începe astfel: „M-aţi cinstit cu cinstea cea mai mare pe care puteaţi să mi-o daţi: m-aţi chemat lângă Domniile Voastre şi m-aţi făcut membru al Academiei Române. Ca să răspund cu vrednicie la această chemare şi să dau gratitudinii mele timbrul sărbătoresc pe care-l vreau, îngăduiţi-mă să stau în faţa Dv. ca preot al Bisericii Creştine Ortodoxe şi ca rob al lui Iisus Christos. Unde aiurea dacă nu în faţa acestui înalt for al intelectualităţii româneşti, unde aiurea dacă nu în faţa Dv. – vistiernici ai comorilor noastre sufleteşti – aş putea să depun taina inimii şi a literaturii mele?” [3]

Dacă ne-ar fi fost contemporan, probabil că ancorarea lui într-un creştinism metapolitic şi refuzul idolatriilor facile de genul celor practicate astăzi de închinătorii la un sistem capitalist şi la un catehism neoliberal care nu are nimic cu ideala „economie de piaţă” ar fi dus la denunţarea lui Galaction ca „stângist”, „comunist mistic”, reprezentant al „barocului fascisto-comunist”, „uslaş slinos”, „dughinist” şi aşa mai departe. Dar asta ar face-o doar cei care îşi închipuie că pot merge în linie dreapta fiind, de fapt, într-o dungă.

Galaction ne oferă astăzi exemplul, din ce în ce mai rar, al unui om care era onest măcar cu sine însuşi, în forul său interior. Măcar când se privea nu în oglindă nu minţea. Sofiştii de astăzi au falsificat până şi oglinzile, s-au distrus pe ei – şi chipul, şi asemănarea – pentru a-i putea minţi mai cu spor pe alţii. Cinstea interioară a lui Galaction răbufnea uneori şi în afară. Vidul şi minciuna publice din România legionarilor lipsei de logică de astăzi răzbat din ce în ce mai des înăuntru. Înlăuntrul tuturor celor care cască gura la sofişti scumpi şi la saltimbanci ieftini.

Note
[1] Vezi, pentru conceptul de „jeton”, T. E. Hulme, Opere filosofice şi poetice, trad. Mircea Platon, Iaşi: Ed. Timpul, 2007. O versiune electronică a cărţii poate fi descărcată gratuit de aici: http://archive.org/details/OpereFilosoficeSiPoetice.
[2] Frederick D. Wilhelmsen, Christianity and Political Philosophy, Athens: University of Georgia Press, 1978, p. 207.
[3] Şi continuă:
„Pe cine ati primit lânga Dv.? Ce spun eu despre mine însumi, azi, când îmi deschideti bratele colegialitatii Dv.? Sunt, în literatura noastra actuala, un visator evanghelist, un searbad ucenic al Sf. Apostol Pavel si un biet fluture orbit de lumina dragostei crestine. Scriam, acum o jumatate de veac, închinându-ma cu naivitate sufletului genialei copile a marelui Bogdan Petriceicu Hasdeu: „Iulie Hasdeu, virgina si poeta, ramâi suava, în cadrul artei mele, purtând, pe fiecare tâmpla, un trio de crini, în numele Prea Sfintei Treimi!”
Scriam în Bisericuta din Razoare (pe care ati distins-o cu premiul „Eliade Radulescu” acum 35 de ani): „Pe sfânta masa, un sfesnic, o cruce, o carte si Sfântul Chivot. Domnul Euharistic odihnea odihna-i sfânta în tronul de împarat. Am venit înapoi la pragul pridvorului. Capul mi-a cazut pe prag. Si am dormit un ceas de somn necunoscut celor vii, cum n-am mai dormit de atunci, niciodata, cum nu voi mai dormi decât dupa Ultima Euharistie, la umbra pridvoarelor eterne.”
Scriam în Clopotele din Mânastirea Neamtu: „De prisos ti se pare tot ce-ai lasat în urma; neroade si de o zi framântarile, dezbinarile si luptele la cari esti partas, jalnica si de dispretuit viata ta întreaga, cu toate legaturile si foloasele ei. Iar a doua zi, daca trebuie sa pleci, daca zilele rele si zbuciumul zadarniciei n-au împlinit înca masura ta, ridica-te si pleaca! Vei lasa, suspinând, la pragul sfântului lacas, unde-ti faci crucea de plecare, ca pe un diamant al inimii, ca pe un zalog, dupa care va trebui sa te înapoiezi: dorul ca Clopotele din Mânastirea Neamtu sa sune mereu, peste mormântul tau, pâna la venirea Celui mult asteptat.”
Aceste preocupari, aceste accente, aceasta stare sufleteasca persevereaza, în literatura mea, de când am început sa scriu. Am intrat, în anul 1922, în preotia crestina, îndeplinind, aproape aidoma, porunca din nuveleta mea Trandafirii: „Eram pe drum spre casa si tineam cu o mâna galesa buchetul daruit. La o raspântie, era o troita subt o palarie de sindrila veche. In fiecare zi, la picioarele Divinelor Dureri, ardeau lumânarile celor saraci si mâini cucernice atârnau flori culese dimineata. – Aici sa depui florile tale!, am auzit clar, în mintea mea.” Voi tâlcui azi: adica numele tau de scriitor, laurii pe cari începi sa-i culegi si toata stradania ta, de aci înainte: aici la altarul lui Iisus Christos!
Dumnezeu a avut mila de jertfa sa. De la 1920 si pâna la 1938, întâi singur si apoi cu neuitatul si robustul carturar, care a fost colegul meu, profesorul de limba ebraica Vasile Radu, am talmacit din ebraica si din elina întreaga Sfânta Scriptura a celor doua Testamente.
Am voit, pururea, sa aduc la altarul Domnului, tot ce am putut sa culeg din gradina mea, chiar daca n-am nimerit totdeauna florile cele mai cuviincioase. Dar as fi plecat, din lumea aceasta, cu inima grea, daca Stapânul meu din ceruri nu mi-ar fi daruit puteri si miraculoase împletiri de împrejurari ca sa talmacesc si sa tiparesc Sfânta Scriptura. Literatura mea ar fi ramas ca un soclu fara statua deasupra. Stradaniile mele de trei decenii, studiile mele teologice, limba mea româneasca asa cum o stiu si cum am scris-o, dorul meu nestins dupa o jertfa regeasca, adusa la Curtile Templului, toate treceau si se iroseau, ca materialul adunat pentru cladirea unei case, pe care stapânul n-a avut binecuvântare s-o vada ridicata.
O, Domnilor Colegi, ma gasesc, în fata Dv., în acea situatie gingasa în care se gaseste Sf. Apostol Pavel, constrâns sa vorbeasca despre sine neofitilor din Biserica Corintului – asa precum citim în Epistola a doua catre Corinteni, capitolele 10 pâna la 13.
Dar a trebuit sa spun, în aceasta zi exceptionala, cine sunt si ce-am lucrat, cu alte cuvinte sa caut temeiuri si lamuriri faptului chemarii mele în mijlocul Dv. Sunt departe de a crede ca justificativele mele au puterea argumentelor marelui Apostol, dar, cu tot dinadinsul, adopt, dintre cuvintele lui, pe acesta pe care îl adresez Dv.: „Faca-se sa rabdati, de la mine, un dram de nerozie!”(2 Corinteni 11, 1).
Domnilor Colegi, ma primiti între Dv. într-un ceas de grea importanta sociala si istorica. Intelepciunea si seninatatea Dv. – areopagiti ai culturii românesti – observa cu luare-aminte si cu patrundere, framântarile, discutiile si proclamatiile din agora. Deschizând usile Academiei Române umilului preot care sunt, stiti prea bine ca le deschideti unui membru din Camera Deputatilor Români din anul 1947. Ati chemat lânga Dv. un fervent admirator al lui Vasilie cel Mare, mitropolitul Chesariei Capadociei, parintele saracilor si tribunul poporului. Dati voie preotului deputat, primit azi în areopagul Academiei Române, sa repete declaratia lui, facuta în parlamentul tarii, în ziua de 16 decembrie 1946: „Cred în eterna primavara democratica a Bisericii lui Iisus Christos!”

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss