C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Legătura dintre democrație și datorii.

Câtă putere de decizie au în realitate cetățenii cu drept de vot asupra economiei.

Aproape jumătate din populația lumii trăiește astăzi într-un stat democrat, conform calculelor Economist Intelligence Unit. De la Al Doilea Război Mondial și până acum, numărul democrațiilor a crescut constant. Să ne amintim, chiar și așa, că majoritatea țărilor nu au o experiență îndelungată a statului de drept, și că, pentru o bună bucată de timp, filosofia politică a considerat „democrația“ un cuvânt tabu, de nepronunțat.

Marii gânditori se temeau, în primul rând, că principiile democrației vor duce la regresul societății. Platon avertiza că, într-un asemenea sistem, liderii „le vor lua bogățiile celor înstăriți, își vor pune deoparte cât vor putea, iar restul îl vor împărți poporului.“ James Madison, unul dintre părinții fondatori ai Americii, se temea că democrația va duce la „tipărirea masivă de bancnote, ștergerea datoriilor, diviziunea egală a proprietăților sau orice alte proiecte mârșave de acest fel.“ Și John Adams, cel de-al doilea președinte din istoria SUA, era îngrijorat că supremația maselor ar presupune împovărarea celor avuți cu impozite uriașe, totul în numele echității sociale. Și că, prin urmare, „oameni leneși, malefici, nechibzuiți vor începe să trăiască în desfrâu, să facă cheltuieli extravagante și să-și vândă tot ce au, pentru ca apoi să-și ceară partea din diviziunea bunurilor pe care le-au vândut.“

Poate fi dictatura o soluție?

Democrația este departe de a fi perfectă, însă nici sistemele alternative nu s-au dovedit mai sănătoase. Regimurile totalitare încearcă să obțină sprijinul popular cedând în anumite părți (de exemplu, prin acordarea de combustibili ieftini); în paralel, pentru a-și asigura statornicia, investesc masiv în poliție și armată. Așa se explică de ce monarhiile absolutiste din Franța și Spania au fost pe punctul de a se prăbuși sub povara crizelor fiscale din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, colaps abia așteptat de Marea Britanie sau Olanda, țări care, deși nu deveniseră încă democrații în adevăratul sens al cuvântului, nu permiseseră acapararea puterii de către un grup restrâns de oameni. Mai târziu, Uniunea Sovietică a fost doborâtă tot de problemele financiare.

Și totuși, privind cum se scufundă actuala lume democratică în mlaștina crizei datoriilor, nu ai cum să nu te întrebi dacă temerile lui Madison și Adams nu s-au confirmat. Este adevărat că, ținând cont de explozia discrepanțelor din societățile occidentale de-a lungul ultimelor trei decenii, este greu de susținut în continuare că democrația coincide cu confiscarea capitalului privat. Dimpotrivă: politicienii americani contemporani ori au nevoie să fie bogați, ori au nevoie de sprijinul financiar al bogătașilor.

Doar că problema este mai profundă de atât. Guvernele moderne se implică mult mai mult în economie decât și-ar fi imaginat grecii antici sau părinții fondatori. Actualii lideri politici au o clientelă imensă, care exercită influență pe toate nivelurile, indiferent că este vorba de contracte de business, beneficii sociale, slujbe sau scutiri de taxe. Așa cum spunea teoreticianul politic Mancur Olson, aceste prerogative cântăresc mult pentru beneficiari, iar pe cetățeanul de rând îl costă prea puțin ca să ia atitudine. Astfel încât beneficiarii vor avea tot interesul să lupte pentru păstrarea acestor beneficii, iar populația nu va fi motivată să riposteze. Cu timpul, economia va fi tot mai îngreunată de aceste costuri, ca o corabie de lemnul căreia se prind tot mai multe scoici. Economia greacă este exemplificarea perfectă a acestei teorii.

Gata cu desfrâul

O soluție ar fi ca politicile fiscale să fie scoase din aria de influență a lideilor aleși, așa cum s-a întâmplat și cu politicile monetare, acum aflate exclusiv în mâna băncilor centrale. Până la un anumit punct, această distincție s-a făcut deja. Grecia a fost condusă, o scurtă perioadă de timp, de Lucas Papademos, fost guvernator al băncii naționale, iar Italia este condusă în continuare de un fost comisar european, Mario Monti. Cel puțin teoretic, tehnocrații sunt mai dispuși să ia decizii nepopulare decât politicienii sadea.

O altă abordare, cu care America a mai cochetat din când în când, este să transfere responsabilitățile unei comisii bipartite (soluție care s-ar putea dovedi cea mai bună în condițiile apropierii așa-zisului „vârf fiscal“, în 2013). Cum deciziile unui asemenea organism, ca și cele ale tehnocraților din Grecia și Italia, sunt în continuare supuse votului parlamentar, putem spune că principiile democrației nu ar fi complet abandonate.

O bună perioadă de timp, sistemele democrate au putut, practic, să se împrumute la nesfârșit. Creditorii au fost dintotdeauna mai răbdători cu guvernele democrate decât cu alte regimuri politice, probabil datorită riscurilor mici privind o eventuală schimbare radicală a politicilor de stat. Doar că, în loc să elimine posibilitatea crizei, nu a făcut decât s-o amâne, permițând unor democrații solide să acumuleze datorii imense, mult mai mari decât ale unor state instabile din regiunile emergente.

Așa cum sugera Madison, guvernele pot confisca averea creditorilor interni prin taxe, inflație sau falimentare. Însă, indiferent de câte ori își vor exercita dreptul de vot, democrațiile nu-i mai pot convinge pe creditorii externi să le mai împrumute. Un adevăr crud, pe care abia acum încep să-l conștientizeze. (THE ECONOMIST // capital.ro)

Am devenit sclavi: cat suntem de indatorati in cifre absolute

Cel de-al șaptelea președinte al Statelor Unite a rostit la un moment dat niște cuvinte care au devenit extrem de celebre și dacă ne uităm la ce se întâmplă în Grecia, tindem să credem că sunt și extrem de adevărate: “Când te îndatorezi devii sclav”.

Datoria publică globală la ora actuală este o lungă înșiruire de cifre care este tot mai mare. Mai precis, aproape 49 de mii de miliarde. Din acești bani, peste 11 mii de miliarde de dolari sunt numai datoria americanilor. Alte 12 mii de miliarde reprezintă datoria Japoniei. Așadar, aceste două state dețin aproape jumătate din datoria totală a lumii, confotm cifrelor The Economist.

În urmă cu 10 ani, datoria publică globală era de aproape 20 de mii de miliarde, iar în urmă cu 5 ani era de aproape 30 de mii de miliarde de dolari.

Estimările arată că în 2013, datoria publică globală va depăși pragul de 50 de mii de miliarde de dolari, din care peste 12 mii de miliarde de dolari vor constitui datorie aparținând Statelor Unite.

România, o țară tot mai băgată în datorii

În anul 2002, România avea o datorie de 11,8 miliarde de dolari, la o populație de aproape 22 de milioane de locuitori. Acest lucru însemna o datorie publică pe cap de locuitor de 542 de dolari. Ca pondere în PIB, datoria publică reprezenta în urmă cu 10 ani 27,8%, conform The Economist.

Cum arată cifrele în 2012?

Datoria publică a României a ajuns la 57 de miliarde de dolari, ceea ce înseamnă că a crescut de 5 ori în ultimii 10 ani.

The Economist raportează datoria la o populație de 21,4 milioane de locuitori, ceea ce înseamnă peste 2.600 de dolari pe cap de locuitori. Suntem de aproape 5 ori mai datori ca acum 10 ani.

Ca pondere în PIB, datoria publică a ajuns la 32,9%, conform The Economist.

În 2013, The Economist vede o datorie de 35,4% din Produsul Intern Brut al României, raportat la o populație tot de peste 21 de milioane de locuitori, care nu este totuși în concordanță cu ultimele date de la INS publicate în urma Recensământului realizat anul trecut.

Datoria publică a României va depăși în 2013 pragul de 61 de miliarde de dolari, iar pe cap de locuitor va fi de peste 2.800 de dolari.

De ce bulgarii pot și noi nu?

Dacă ne uităm la modul în care au evoluat bulgarii, ne întristăm. De ce ei pot și noi nu?

În 2002, bulgarii aveau o datorie de 56,6% din PIB, iar pe cap de locuitor suma era de 1.100 de dolari.

În 2012, vecinii de la sud de noi, au o datorie de doar 15,7% din PIB și de 1.46 de dolari pe cap de locuitori, scăderea în cifre absolute fiind de aproximativ un miliard de dolari în 10 ani. The Economist se așteaptă ca datoria bulgarilor să crească la anul și să depășească pragul de 8 miliarde de dolari.

Cu toate astea, să nu ne plângem prea tare. Deși avem un ritm de creștere a datoriei destul de mare (10,1%), există state care au mari probleme cu datoria publică. Așa cum spuneam, dacă ne uităm la greci, observăm că cifrele sunt de-a dreptul înfricoșătoare.

Fiecare grec are în spate o datorie de peste 37.000 de dolari, deși în 2002 aceasta era de 14.000 de dolari, iar ponderea în PIB de 102,3%.

Singura veste bună pentru Grecia este că în 2013 datoria publică, atât cea pe cap de locuitor cât și cea ca pondere în PIB va scădea: 32.000 de dolari, respectiv 155% de la 159%.

Mai interesant este că în 2013, în termeni de datorie publică pe cap de locuitor, un american va fi mai îndatorat decât un grec, însă nimeni pe lume nu se poate compara cu un japonez care are o povară de 100.000 de dolari.

Autor: Valentin Vioreanu
sursa: capital.ro

Related Posts

One Response “Legătura dintre democrație și datorii.”

  1. vasile corlatan says:

    Lipsa responsabilitatii este veriga slaba care au facut ca democratiile sa ajunga in pragul colapsului economic . Aceasta lipsa este o problema atat a clasei politice care sub presiunea intereselor divergente si a perpetuarii sistemului clientelar renunta la o perspectiva sanatoasa a economiei , cat si a marei mase electorale tembelizata de propaganda oficiala si incapabila de initiativa , multuminduse cu micile concesii dinaintea alegerilor fara sa poata vedea gaura inspre care se afunde in fiecare zi ce trece.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss