C O N T R A P R O P A G A N D Ă

La vreme de primejdie

criza-financiaraÎn septembrie 2008, odată cu prăbuşirea băncii Lehman Brothers, un gigant al domeniului (peste 26.000 de angajaţi, 46 de miliarde de dolari cifră de afaceri), criza financiară lua o dimensiune globală. Mai înainte se prăbuşiseră alte câteva bănci, printre care cele mai importante au fost Northern Rock (septembrie 2007) în Marea Britanie sau, începând din iunie 2007, banca de afaceri globală Bear Stearns (cu active de peste 350 de miliarde de dolari şi 15.500 de angajaţi), iar lumea financiară fusese ghiftuită cu produse derivate toxice (subprime imobiliare şi altele), fabricate în cantităţi înspăimântătoare mai ales pe Wall Street şi răspândite global.

Criza financiară s-a transformat rapid în criză economică mondială, cu şirul de nenorociri aferente, mai sofisticate şi mai puţin vizibile, poate mai puţin spectaculoase decât cele din anterioara Mare Criză economică mondială comparabilă (1929-1933). De această dată, bancherii şi speculanţii veroşi şi criminali de la New York, Londra, Tokyo, Frankfurt şi Paris nu s-au mai aruncat pe fereastră în grup de la etajele superioare ale noilor Turnuri Babel (pentru că au fost salvaţi cu banii contribuabililor, ai statelor), în schimb, vasele improvizate eşuate ritmic cu sute şi mii de vii şi morţi pe coastele Italiei, în apropierea insulei Lampedusa, s-au înmulţit terifiant. Cei mai atinşi de criza economică mondială au fost cei mai fragili, cei mai slabi, cei mai fără apărare, cu continentul african în frunte, în vreme ce cei mai bogaţi, puţini, sub 1% din populaţiile celor mai bogate ţări, au concentrat şi mai multe averi.

Etapa a treia a venit foarte repede, dacă nu chiar simultan, după criza financiară şi criza economică globală: a fost criza politică, o criză profundă şi generală a democraţiei, cu politicieni impostori, corupţi şi cinici, cu alegeri mistificate de prea mulţi bani (în Franţa, Sarkozy ar fi fost ales cu banii lui Muammar Gaddafi, care şi-a plantat la schimb cortul lângă Elysée), cu propagandă descreierată, capabilă să transforme negrul cel mai negru în alb strălucitor.

România a resimţit cu întârziere prima fază, criza financiară globală, pentru simplul motiv că nu prea mai are bănci. Declaraţiile politicienilor răspunzători – prim-ministrul, preşedintele – au fost în 2009-2010 pe măsura incompetenţei lor de care suferă încă de la „fabricaţie”. Măsurile sinistre de tăiere a pensiilor şi a salariilor, în fapt, diminuarea drastică a tuturor veniturilor, au fost luate de Traian Băsescu şi Emil Boc ca să-i facă plăcere cancelarului german Angela Merkel, care gestiona catastrofal criza din Grecia, Cipru şi din toată Europa sudică. Pentru că Traian Băsescu şi partidul său „popular”, PDL, îşi găsiseră un nou protector în Partidul Popular European, dominat de dreapta germană a Angelei Merkel. Un nou protector care să le permită jefuirea în linişte şi nelimitat a populaţiei pe care o constată azi parchetele şi tribunalele când arestează politicieni şi aşa-zişi oameni de afaceri în masă, aproape nişte arestări colective. Care, după toate informaţiile aflate în circulaţie, se vor şi înmulţi geometric în lunile următoare. Criza politică, criza democraţiei, a fost cu atât mai devastatoare în România, cu cât alipirea noastră la lumea democratică occidentală e foarte recentă, iar vechile structuri mafiote comuniste nu au fost nicicum eradicate.

Odată cu catastrofa aviatică de deasupra estului Ucrainei, criza globală intră în etapa a patra, care e şi cea mai periculoasă, criza militară, cu spectrul războiului la orizont. Aeronava civilă malaeziană, cu 298 de oameni la bord, a fost doborâtă de nişte militari, e singura certitudine deocamdată, fie că e vorba de o rachetă sol-aer rusească, fie că s-a tras dintr-un aparat de vânătoare ucrainean. În presa mondială a acestor zile a fost evocat incidentul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, cu asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand de Austria, Casa de Habsburg, presupus a fi scânteia care a declanşat prima conflagraţie mondială. În context se mai poate face o apropiere inedită. Vladimir Putin al Rusiei a fost de mai multe ori comparat, abuziv şi nepotrivit, cu Adolf Hitler. Comparaţia a fost făcută, între alţii, de doamna Hillary Clinton, posibilă viitoare candidată cu şanse la preşedinţia SUA (ea însăşi este comparată azi în America populară cu Nicolas Sarkozy…), sau de celebrul filosof şi jurnalist francez Bernard-Henri Lévy. O relectură la zi a vieţii şi operei lui Wilhelm al II-lea de Hohenzollern, kaiser-ul militarist al Germaniei între 1888 şi 1918, l-ar putea plasa pe Vladimir Putin, el însuşi un conducător foarte longeviv, într-o vecinătate mai plauzibilă. Şi, de altfel, epoca în care trăim pare să semene mult mai bine cu cea anterioară lui 1914 decât cu cea a ascensiunii lui Hitler şi cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.

În estul Ucrainei vorbesc azi armele. Războiul din Ucraina – pentru că, totuşi, aveam de-a face cu un război – e unul atipic, un război ciudat (un „drôle de guerre”, spuneau francezii la începutul Primului Război Mondial pentru că, deşi oficial începuse, întârzia să înceapă efectiv). E vorba de acte teroriste intermitente, dar la scară mare şi care durează, iar încetarea focului, pacificarea nu se întrevăd deloc. S-a vorbit mult în ultimii ani despre terorism, despre război împotriva terorismului. În Ucraina avem de-a face cu un război de tip nou, avem de-a face cu mult invocatul terorism şi cu un război asimetric. În războiul din Ucraina sunt implicate mai multe părţi, nu numai Rusia, cum încearcă şi aproape că reuşeşte să impună opiniei publice propaganda occidentală, mai ales cea americană. Războiul „terorist”, asimetric de la graniţa de răsărit a României şi a Moldovei româneşti vine după eşuata revoluţie portocalie şi după eşecul integrării Ucrainei în comunitatea europeană (vezi Vilnius). Şi nici ce se întâmplă tot în aceste zile în Fâşia Gaza nu mai seamănă cu precedentele campanii israeliene ca răspuns la intifadele palestiniene. După mai multe alegaţii şi speculaţii din presa mondială, în spatele războiului intern declanşat de premierul Netanyahu împotriva palestinienilor, a Hamasului, ar fi vorba, la fel ca în Ucraina, tot despre resurse (în cazul Ucrainei, în perspectivă cele ale Rusiei mai ales), despre gazele naturale şi petrolul din Bazinul Levant, împărţite între apele teritoriale ale Israelului, Siriei, Libanului, Ciprului şi ale Gazei. La fel şi cu reîmpărţirea în curs a Irakului, cu noul califat instalat în partea sunnită, cu noul stat kurd din nord – e tot urmarea unui terorism generalizat, a unor războaie asimetrice.

România e deja în campanie electorală şi va avea alegeri prezidenţiale cruciale în mai puţin de patru luni. De ce cruciale? Pentru că o alegere proastă poate fi fatală existenţei statului român. Cine va conduce ţara noastră în condiţiile neobişnuite, excepţionale de criză mondială (criză financiară, criză economică, criză a democraţiei, războiale locale asimetrice cu implicaţii globale)? PSD-ul neocomunist şi nereformat, cu tânărul ambiţios, dar cu totul nepregătit, apt doar de şmecherii mărunte, Victor Ponta, care au pus mâna pe mai toată puterea cu ajutorul panglicarului arivist Crin Antonescu şi controlează discreţionar un Parlament obez şi excesiv de corupt şi incompetent? Fostul prim-ministru liberal Călin Popescu Tăriceanu, avansat de grupul lui Ponta pe postul de preşedinte al Senatului şi care încearcă să-şi salveze partidul moştenit de la Brătieni? Sibianul Klaus Iohannis sau Vasile Blaga, care e împins de grupul său de interese să-şi anunţe candidatura? Mircea Geoană, care se propune singur cu insistenţă, deşi nu are susţinerea conducerii partidului său? Care dintre aceştia ne poate oferi un dram de certitudine, o minimă siguranţă într-un timp foarte dificil, un timp care se anunţă foarte periculos din toate părţile?

Autor: Petru Romosan

Sursa: Cotidianul

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss