C O N T R A P R O P A G A N D Ă

La minister, nu prea demult

“Domnule, vă sun de la nivel de secretar de stat… Petru Lificiu mă numesc. Eu nu mă joc. Am primit scrisoarea. Proiectul e bun şi se înscrie în politica UE. Vreau să deveniţi omul nostru, acolo, în nord. Eu plec în străinătate acum. Mă căutaţi peste trei săptămâni.” Glasul de la capătul firului fusese ferm, convingător, drept care, nu fără emoţie, mi-am spus: în sfârşit cineva “sus” înţelege şi vrea. Ce făcusem de fapt? Trimisesem la Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului propunerea de ecologizare prin voluntariat a cursului superior al Bistriţei Aurii, un râu superb, dar amarnic asuprit de satele riverane, care, inundate de “deşeurile progresului”, l-au transformat într-o pubelă curgătoare.

În scurt timp ale politicii, valuri aveau să-l propulseze pe secretarul de stat de la capătul firului chiar în fotoliul de ministru plin. Iată, mi-am spus, orizontul e promiţător, dovadă că, nu peste multă vreme, noul ministru al Mediului vorbea la un post tv despre voluntariatul de mediu, ca unul care “aşteaptă provincia”. După înţelegere, am telefonat o dată, de două ori, de… unsprezece ori. De fiecare dată ministrul era ocupat. Se impunea un drum la Bucureşti, doar nu era să vină “muntele la Mahomed”. Tren de noapte, Gara de Nord, hotel, alte telefoane. Ministrul e tot ocupat: o delegaţie olandeză, şedinţă de guvern, alte primiri, dar şeful de cabinet e amabil: “Vă ştiu din celelalte legis-laturi, dom’ doctor, că tot aşa veneaţi…”. Mă va primi el, să-mi afle păsul şi mă va introduce “printre picături” la ministru.

Iată-mă la pomul lăudat. Stau în fotoliu, telefoanele sună fără întrerupere, eu însă am timp, sunt răbdător, asemenea ţăranului Niculae Tabără din Proştii lui Rebreanu, care, ajuns la gară prea devreme, se liniştise dintr-o dată, dobândind parcă nemurirea, spunându-şi (despre tren): “De-acu poa’ să vină oricând”. Şeful de cabinet vorbeşte mereu şi glasurile din receptor se aud până la mine. Aranjamente, aranjamente… De undeva, din Bucureşti, sună chiar ministrul, iar şeful de cabinet îi spune că-l aştept. Ministrul îmi transmite scuze, e ocupat, dar dă “undă verde” problemei mele. Voi fi dat pe mâna domnului director H., care ştie ce are de făcut: “El e cu finanţările externe, cu Europa” – îmi explică şeful de cabinet, conducându-mă la parter.

Sunt lăsat în faţa unei uşi pe care se lăfăie drapelul UE. Dintr-o dată -– să fi fost al şaselea simţ? – steluţele galbene îmi par nişte amărâte picături de mămăligă pripită, căzute pe un ştergar albastru. Intru şi întreb. Domnul director H. se ridică: proaspăt ras, îngrijit, costum impecabil. Mă invită să şed, însă şi aici telefonul îşi face de cap. Stau iar ca ţăranul din Maieru, dar, asemenea unui dirijor, directorul îmi dă intrarea: “Vă ascult”. E vioi şi interesat. Încep istoria primei discuţii cu ministrul. “Aaa, deci domnul ministru ştie de dumneavoastră” – se luminează gazda, tocmai când “mobilul” ţârâie revendicativ. Este ministrul. Domnul H. îl informează că sunt acolo şi aud încurajarea sa: “Vezi, stai de vorbă. E un tânăr entuziast!”. Aşadar, la aproape cincizeci de ani, pentru domnul ministru, care nu m-a văzut niciodată, sunt “un tânăr entuziast”. Reiau povestea cu Bistriţa Aurie şi deşeurile, ajungând pe la Cârlibaba, când “mobilul” dă glas. “Scuzaţi, aşa-i la noi”, îmi explică directorul, vorbeşte, apoi ştiutul “Da, vă ascult”. Mai cobor câţiva kilometri de râu, însă ochii omului alunecă pe lângă mine: “Rodico – se adresează el unei dudui înalte – dacă ieşi, ia-mi şi mie doi covrigi. Da’ mai săraţi, ştii tu… Vă ascult, dom’ doctor, poftiţi”.
Vorbele mele curg asemenea Bistriţei, dar ochii interlocutorului mă părăsesc: “Mă scuzaţi… Rodico, vezi înăuntru, în buzunarul paltonului. Am ceva mărunţiş… Aaaaşa, acolo, bine. Dom’ doctor, vă ascult”. Trag aer degeaba, fiindcă Rodica s-a şi întors şi directorul sare: “Păi aşa te-am rugat? Am zis, săraţi!… Mă rog, dacă i-ai adus, lasă-i aici!”. “Vai, dom’ director – se tânguie vinovata –, vă aduc alţii. Ăştia-i ţin eu pe mai târziu. Mai bine v-aduc o plăcintă.” Simt că explodez, însă directorul formează un număr de telefon: “Vino până la mine. Am un cetăţean care caută surse de finanţare”. Apoi, către mine: “Eu sunt nou aici, dar vine colegul”. Uşa se deschide: individul e gras, calm, iar chipul său degajă aerul prosper al unui şoarece căzut la pace cu pisica, între munţi de caşcaval. Strâng o mână moale şi veştedă. Omul mă roagă să-l urmez. Pătrundem într-alt birou şi grăsunul bate tastatura unui computer. Scrie ceva pe un bileţel şi mi-l întinde: “Căutaţi la adresele astea pe internet. Ei se ocupă cu finanţările. Au formulare, le imprimaţi, le completaţi”.

Autor: NICOLAE R DĂRĂMUŞ
sursa: jurnalul.ro

Related Posts

One Response “La minister, nu prea demult”

  1. Lidia Ureche says:

    Când e vorba de finantarea unui proiect, cam peste tot se întâmpla la fel. Daca perseverati, proiectul se va realiza. Va doresc succes.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss