C O N T R A P R O P A G A N D Ă

La malul surpat să nu te duci cu sacul!

Dacă suntem cu toţii de acord că România are nevoie de investiţii, nu ne este clar, în schimb, cine trebuie să le facă. Dacă investitorii nerezidenţi ne ocolesc într-o perioadă de după spargerea unui balon speculativ, iar capitalul autohton are dificultăţi în a se coagula, există tentaţia să credem că statul ar fi acela care ar trebui să îşi asume această sarcină. Din Extremul Orient în Japonia până în Occident, teorii din ce în ce mai rafinate derivate de la Keynes spun că doar cheltuielile asumate de Guvern pot compensa retragerea sectorului privat astfel încât să nu consemnăm o ajustare brutală a economiei.

Contestabile prin însăşi asumarea ideii că cererea este cea care determină producţia, aceste teorii se confruntă cu o constrângere nemijlocită, aceea a disponibilităţii resurselor, şi o chestiune de oportunitate: de unde ştim că investiţiile respective vor fi bune şi vor aduce valoare adăugată pe termen lung?
După întoarcerea brutală a economiei româneşti în 2008, a existat tentaţia pentru asumarea unei astfel de politici. Laolaltă politicieni fascinaţi la gândul de a fi ordonatori de credit peste miliarde de euro, antreprenori cu apa la gât prinşi pe picior greşit de recesiune şi reprezentanţi ai sectorului imobiliar au venit cu idei în această direcţie. Norocul nostru a fost acela că resursele au fost restrânse, finanţarea nu foarte generoasă şi politicienii şovăielnici, pentru că altminteri ne-am fi putut confrunta şi cu astfel de pacoste. Cu alte cuvinte, după ce că avem de digerat alocarea greşită a capitalului în timpul balonului creditării şi a curbei speculative din imobiliare, am fi avut peste toate şi alte investiţii greşite, asumate de stat în beneficiul unor contractori cu relaţii politice.

Într-o anume măsură aceste lucruri s-au aplicat, ceea ce explică majorarea datoriei publice la 60% din produsul intern brut, de la 30% din PIB în 2008. Miliarde de lei îngropate în autostrăzi nefinalizate şi drumuri reparate după devize umflate, o furie a “anvelopării” blocurilor pe banii administraţiilor publice locale, programe de dezvoltare a unor infrastructuri sportive cu destinaţie incertă s-au înscris oarecum în această linie a prăduirii banului cetăţeanului în numele dezvoltării şi creşterii economice.

Este incredibil cum România – o ţară care a avut atât de mult de tras în urma (supra)investiţiilor realizate de regimul Ceauşescu nu neapărat în cele mai nimerite zone ale economiei – este dispusă să o ia de la capăt! Alocarea greşită a capitalului este uneori mai răzbunătoare decât simpla decizie de a sta cu mâinile în sân şi a prezerva resursele pentru proiectele de care este cu adevărat nevoie.

Dacă am auzit politicienii (la nivel central şi local) clamând în ultimii ani importanţa investiţiilor publice trebuie să ne gândim şi la faptul că este vorba uneori de o înţelegere greşită a mecanismelor economiei de piaţă, atunci când nu este de fapt o îmbrăcare vinovată în vorbe frumoase a unor prădăciuni a banilor contribuabililor.

La sfârşitul anului trecut, preşedintele Consiliului Fiscal, Ionuţ Dumitru, observa că România este o campioană a investiţiilor publice prin prisma procentelor alocate în bugetul de stat. În vreme ce sistemele de sănătate şi învăţământ sunt subfinanţate, sume importante au fost direcţionate către investiţii ale căror rezultate nu se văd. “Este o mare lipsă de eficienţă, ca să nu spunem că ar fi vorba de hoţie”, spunea atunci Dumitru.

Zugrăvirea în paradigme cvasireligioase a fondurilor structurale europene ca o sursă de dezvoltare a României cade în aceeaşi categorie de pericole. Dacă procedurile europene cică ne-ar proteja ca aceste sume să fie drenate netransparent sau să ajungă pe mâna unei clientele politice, în schimb nimic nu garantează că nu vom avea aceeaşi pacoste a investiţiilor greşite. Dimpotrivă, direcţionate spre proiecte cu randamente mici în mod deliberat, fondurile europene par a fi reţeta care ne împinge sigur spre alocări greşite ale capitalului.

La cât de puţine sunt resursele de care dispunem, este cu atât mai îngrijorător că am putea trece la o folosire nejudicioasă a acestora. Pericolul este real! Aşa se face că din când în când ne bucură că mai găsim “eretici” care nu îşi asumă ortodoxia teoriilor keynesiene şi neokeynesiene a menţinerii pe creştere a economiei prin investiţiile publice.

Săptămâna trecută, chiar premierul Victor Ponta a venit cu o declaraţie în acest sens. “Vreau să oprim fetişizarea termenului de investiţie; nu orice investiţie din bani publici este neapărat o investiţie necesară şi utilă. Sunt investiţii nenecesare, sunt investiţii care nu aduc niciun profit şi niciun avantaj societăţii; este doar o cheltuire inutilă de resurse”, a spus primul-ministru la prezentarea unui raport privind “starea naţiunii”. Este de văzut dacă se va proceda chiar în acest fel în măsura în care am auzit că o clientelă flămândă din zona formaţiunii politice câştigătoare în alegeri dă târcoale Executivului.
Statul are responsabilităţi pe care trebuie să şi le asume fără îndoială, însă este de văzut dacă premierul Ponta va rămâne consecvent cu propriile declaraţii. “O investiţie publică trebuie să fie prioritizată (nu sunt niciodată bani pentru tot ceea ce se solicită) şi trebuie să fie eficientă, trebuie să aibă un sens, societatea să se dezvolte, să beneficieze în urma acelor investiţii”, afirma şeful Guvernului. Este foarte important ca la nivelul factorilor de decizie să se înţeleagă acest pericol al alocărilor greşite de capital, iar politicile publice să fie alcătuite în consecinţă.

Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss