În orice societate există, de regulă, cîte două jumătăți aproximativ egale, cu valori clar distincte, de multe ori antagonice. Aceste două jumătăți tot de regulă, în situații de democrație, se cristalizează în opțiuni politice adverse.
Ai liberalii și democrații în America. Ai laburiștii și conservatorii în Anglia. Ai popularii și social-democrații în Franța. Tot de cele mai multe ori această împărțire vorbește despre tensiunea dintre schimbare și status quo, dintre cei care au și cei care nu au, fie resurse materiale, fie resurse simbolice.
De multe ori eticheta se pun pe unii “progresiști”, pe alții “conservatori”, deși lucrurile nu sînt atît de simple, dar nouă ne place să gîndim simplu, în alb și negru, de-aia stereotipurile sînt puternice pe lumea asta în capul creierului nostru.
De mult timp avem aceeași tensiune valorică și politică și în România. Zilele astea s-a acutizat din nou. Avem mii de oameni în stradă. Chiar zeci de mii.
A fost Roșia Montană acum 2 ani. A fost alegerea lui Iohannis anul trecut. Acum este pretenția să se schimbe totul, de la zero, că au murit niște oameni și ne-am săturat de moaca lui Ponta, a lui Oprea, a lui Piedone, a lui Daniel, a tuturor celor care întrupează valorile de viață ale celorlalți.
Tabere politice diferite, patimi valorice și dihonii vocale. Deocamdată nu și violente. Să sperăm că rămîn la acest nivel.
Ce se uită însă e că ei reprezintă doar o jumătate de Românie. În momentul de față, e o mișcare de protest clar focalizată în jurul celor care au. Dețin complexitate, în felurite feluri.
Au resursa simbolică: au educație (studii superioare) sau acum și-o construiesc (elevi, studenți).
Au resursa ocupațională și de venit: profesii în general bine plătite. Ca să nu mai spunem că au un loc de muncă, de-aia de regulă vin spre seară, după terminarea orelor de program. Strigătul “vin cei de la IMGB“ a fost înlocuit cu “vin cei din nord, de la multinaționale”. Pînă la 17:00 nu puteau să vină, că aveau de lucru la Excel.
Au resursa biologică: au vîrsta potrivită, de regulă sub 40-45 de ani. Nu prea vezi păr alb, nu prea vezi pensionari pe acolo, printre ei. Lumea vine pe bicicletă, lumea plimbă cîinii în lesă, știu de la manifestațiile trecute din cei care veneau cu skateboardul. Nu vezi oameni în baston.
Au resursa rezidențială: sînt cei din urbanul mare, locul concentrării complexității și resurselor, centre de interacțiune intensă, centre universitare, centre de pregătire a plus valorii (centre universitare), de creare a plus-valorii (centre de producție) și de distribuție și redistribuție a plus-valorii (centre comerciale, centre administrative).
Este clar o nemulțumire a celor care au ceva, pe baza percepției de disfuncționalitate și a solicitării de mecanisme de administrare a societății mai eficiente. Mai competente, mai puțin corupte, mai responsive.
Solicitările lor sînt ușor de înțeles. Dar ce facem cu ceilalți? Ceilalți care nu ies în stradă?
Ce se uită foarte ușor este că o altă jumătate de Românie nu e de acord cu cei din stradă. Cei care nu au studii. Cei care nu au locuri de muncă bine plătite sau nu au locuri de muncă deloc. Cei care nu au privilegiul de a fi tineri și frumoși și în puterea mașinăriei biologice, ci bătrîni și bolnavi și dezamăgiți și tociți de viață.
Cei care nu locuiesc în București sau în Cluj sau în Constanța sau în Iași sau în Ploiești, ci în celelalte mii de locuri unde nu există nici club, nici multinaționale, nici prea mare lucru de făcut, în afară de supraviețuit.
Cu ăștia ce facem? Vrem ca și ei să aibă speranță, să trăiască mai bine, cum spunea un ilustru născător de dihonii în țara asta plină de dihonii?
Le asigurăm pensiile sau îi împușcăm, să nu se mai chinuie, că oricum ei nu mai ies în stradă? Le dăm locuri de muncă sau îi trimitem în străinătate, cum propunea ilustrul fost președinte al României? Le tratăm bolile sau închidem spitalele? Îi ajutăm să sape și să are și să curețe cartofii de pămînt, sau îi împușcăm și pe ăștia, să nu se mai chinuie în soare și în ploaie și cu spinarea aplecată la pămînt?
Cu cei care nu găsesc altă compasiune pe lumea asta decît în Dumnezeu și în credință, fie că altminteri nu știu, fie că altminteri n-ar suporta chinul vieții, cu ăștia ce facem? Le dărîmăm bisericile și-i trimitem și pe ei pe lumea ailaltă, că tot se pregătesc pentru ea, îi facem pachet alături de Prea Eficientul Daniel?
Ce facem cu ei, cu ăștia toți? Că și așa ăștia nu prea ies în stradă, deci nu dărîmă guverne, nu sînt fancy și cool și nu sînt creativi și frumoși și tineri și nu plimbă cîinii în lesă și nu fac sloganuri deștepte și nu stîrnesc aprecierea opiniei publice internaționale, care aude și vede doar vocea lor?
Acum nu se aude vocea lor. Probabil nu se va auzi nici peste o lună, nici peste un an. Așa cum o fac cei care acum ies în stradă. Dar asta nu înseamnă că nu au nevoie de salarii mai bune, profesorii și doctorii. Și acum le au, mai mari, datorită acestui guvern picat recent.
Dar asta nu înseamnă că nu au nevoie de compasiune și de pensii și de medicamente mai ieftine. Tot guvernul ăsta le-a dat, ăsta care a picat ieri, la presiunea celeilalte jumătăți de Românii, nemulțumită că nu au scăpat de Ponta încă de anul trecut. Asta nu înseamnă că nu au nevoie de locuri de muncă. Și astea tot în timpul guvernului recent picat s-au creat.
Cînd s-au închis spitale n-ați ieșit în stradă, că sînteți tineri și sănătoși și în putere. Cînd s-au tăiat salariile n-ați ieșit în stradă, că aveați treabă la Excel. Cînd s-au făcut terenuri de joacă în pantă la țară n-ați ieșit în stradă, că nu s-a întîmplat în București sau în Cluj sau la Craiova. Cînd președintele țării trimitea doctorii la muncă în străinătate n-ați ieșit în stradă. Cînd un copil a murit sfîșiat de cîini, n-ați ieșit, că nu era nici copilul vostru, nici ONG-ul dușmanilor voștri.
E bine că ieșiți acum. Ieșind, veți schimba lumea și viața și Universul. Și mai ales veți învăța pe propria voastră piele, așa cum și generația noastră a învățat la vremea ei, în anii 90, cînd și noi am ieșit în stradă mînați de aceleași nobile idealuri.
Veți învăța îndeosebi din înțelepciunea poporului chinez frate și prieten, cum se spunea pe vremuri: ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se întîmple.
În rest, numai de bine. România e singurul lucru care contează, de fapt.
Autor: Mirel Palada
Sursa: Turambarr
Adauga comentariu