Călin Hera: „Posomoreala românilor nu e doar o impresie. Ultimul eurobarometru a măsurat-o, sec. Pesimismul a devenit brand de ţară”.
Pe Whitney, o texană care tocmai şi-a încheiat studiile juridice la Houston, am cunoscut-o în urmă cu aproape două săptămâni. Venise pentru zece zile în România. Am aşteptat-o la aeroport.
Avea un zâmbet liniştit, deşi călătorise multicel. Ştiţi cum sunt americanii. Avea o poşetă pe umăr şi atât. Mi-a spus, simplu, că bagajele ei s-au pierdut pe la Londra. Avionul de la Dallas întârziase. Ea a avut timp să prindă legătura spre Bucureşti. Bagajele, nu. N-a lăsat jos zâmbetul nicio clipă, cât mi-a povestit tărăşenia.
Hai să mergem prin Bucureşti, să facem ce fac românii, în mod obişnuit, la ora asta, mi-a zis. Am plecat spre centru, în ambuteiaj, nu înainte de a vorbi cu o voce de la interfon, care, după ce i-am povestit despre bagaje, mi-a spus doar atât: „Vor sosi la miezul nopţii, spuneţi-mi o adresă unde să le aducem”. (Lucru care s-a întâmplat, deşi adresa era din Cluj-Napoca.)
La capătul celor zece zile petrecute în România (prin Ardeal şi prin Bucureşti), Whitney, îndrăgostită pe viaţă de papanaşi, mi-a spus, după câteva insistenţe din partea mea, ce părere şi-a făcut despre oamenii întâlniţi şi despre locurile prin care a trecut.
„Eu nu înţeleg de ce aproape toată lumea se plânge. Am văzut apartamente frumoase, maşini, mâncare bună, copii frumoşi, familii. De ce nu se bucură oamenii, de ce sunt încruntaţi mereu?”, a rezumat ea.
Pe vremea lui Ceauşescu credeam, cei mai mulţi dintre noi, că de aceea sunt feţe posomorâte pe stradă, fiindcă e vremea lui Ceauşescu. Realizam că regimul comunist e o chestie cenuşie, şi asta ni se părea o explicaţie bună. Dar nici în tranziţie feţele pleoştite nu s-au înseninat.
Posomoreala e ceva cu care am intrat inclusiv în Uniunea Europeană, deşi am sărbătorit evenimentul cu focuri de artificii. E ceva ce vine din trecut, din ADN, din aer, din frustrări, din trecerea timpului, din, poate, religia ortodoxă? Poporul român a avut rareori perioade îndelungate de relaxare, de bunăstare, de făcut planuri. Poate şi de aici cutele, vizibile pe feţele lor sau doar în statistici. Pentru că, da, posomoreala nu e doar o impresie. Ea e măsurată, sec, de studiile sociologice.
Pesimismul românesc a devenit brand de ţară. Potrivit ultimului eurobarometru, pesimismul şi îngrijorarea au crescut impresionant în anul de criză 2009. Câteva cifre: 29 la sută dintre români cred că anul care a început va fi mai prost decât cel care s-a încheiat (faţă de 23% de răspunsuri „pesimiste” date la sfârşitul anului 2008).
Spre comparaţie, media pesimismului european e de 15%. Doar 7% dintre români se declară mulţumiţi de calitatea vieţii pe care o au (media UE: 50%). La capitolul satisfacţie personală stăm ceva mai bine: 47% dintre români sunt mulţumiţi (în schimb, media UE e ca vârful Olimp faţă cu Ceahlăul: 78%!).
Tot aşa, 45% dintre români sunt pesimişti în privinţa situaţiei economice interne (media UE: 31%), 31% în privinţa situaţiei financiare a propriei gospodării (media UE: 19%), 21% în privinţa viitorului propriului loc de muncă (media UE: 11%).
Un om care nu prea zâmbeşte ar putea da impresia că gândeşte mult. Că pune ceva la cale. Că, măcar, are un plan. Ce te faci însă când, ca în gluma cu ardeleanul, doar stă, fără să cugete?
Călin Hera
sursa: evz.ro
Adauga comentariu