C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Jâg, cum pupă credincioşii

Prin anii ’70 mă aflam la Mănăstirea Neamţului. Vară, turişti, înghesuială la intrare. Reuşisem să pătrund în pridvor în ritmul mulţimii, când am observat o cruce mare, cu un Hristos, din tablă sau placaj, pictat în mărime aproape naturală. Dinaintea crucii rândul încetinea. Oamenii se aplecau, pupând picioarele celui răstignit, undeva cam în dreptul pironului şi încercau să lipească monezi, prin simplă apăsare, pe gambele acestuia, cât mai sus. Monedele se lipeau bine în partea de jos, dar cădeau dacă tentativa se făcea spre genunchi. Cineva mi-a explicat în graiul locului: “La omu’ cu pacati multi, banu’ sî licheşte numa’ jos. Care-i mai curat la suflet poati sâ-l puie şî pi jinunchi, câ-i ramâni lichit acolo”. Un călugăr, auzind conversaţia, s-a oprit la mine –  aparent “occidentalul” cu vestă şi aparate fotografice – şi mi-a şoptit conspirativ la ureche: “Nu vă prostiţi!… E numai jâg! Jâg, cum pupă credincioşii”.

Jeg era, cu adevărat. De aproape am văzut bine amestecul cafeniu de salivă şi praf, gros în dreptul pironului, subţiindu-se spre coapsele şi şoldurile celui jertfit, unde cuvioşii nu îndrăzneau să pună gura şi saliva. După legi fizice elementare, “adezivul” era mai mult şi mai “proaspăt” în partea inferioară, unde monedele păcătoşilor străluceau indulgent, pe când celelalte cădeau cu zgomot acuzator. Călugărul îmi confirmase însă un lucru ştiut: pentru el lumea se împărţea în cei mulţi şi proşti şi cei puţini, “aleşi”, grup în care îmi făcuse onoarea să mă pună. Ceva dinăuntrul său – mă sfiesc să-l numesc conştiinţă – nu-l lăsase să treacă pe lângă mine, o aparentă victimă care nu merita să cadă în “plasa” unei practici stupide. Dar acel ceva nu fusese nici îndeajuns de tare spre a-l face pe monah să urle adevărul şi spre ceilalţi muritori. Omul se orientase după haine, după aparenţe, gândind să nu-şi cheltuiască vorbele pe cineva care ar avea nevoie de explicaţii sau, şi mai rău, care ar fi dezamăgit de deconspirarea “minunii”. Ştiu că în sinea mea, atunci, l-am condamnat pentru “bezna” în care lăsa mulţimea: eram tânăr, era vremea la care cu toţii construiam “societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Şi, Doamne, cum greşeam!

După mulţi ani, în deplina libertate de după ’89,  am primit vizita unor scriitori; unii dintre puţinii ale căror cărţi, necesare, au viaţă scurtă în librării. Şi, ce era mai potrivit decât un prânz la o mânăstire, aici în mult trâmbiţatul nord moldav, unde “totul e verdeaţă, moaşte sfinte, ospitalitate şi bouri înstelaţi”? Dar nu oriunde, ci la Mânăstirea Moldoviţa, cea cu “Mărul de aur” acordat de UNESCO.

Am vorbit cu fratele stareţei, cu măicuţa econoamă, totul era aranjat şi, la ceasul hotărât, am bătut la poarta aşezământului. Cu însufleţire, o măicuţă-ghid a prezentat musafirilor biserica, muzeul, “mărul”, invitându-ne apoi “peste drum, la gospodărie”. Şi am mers: o masă modestă, curat servită, “de dulce” ca pentru străini. Oaspeţii mei erau însă dintre cei care nu pre mâncau, nu beau, ţinând regim. Mai mult au pupat paharele şi mâncarea. Altcumva spus, nu făcuseră cine ştie ce “pagubă”. Măicuţa care ne servise însă, mărunţică, veselă, abia ieşită din adolescenţă îmi amintise, nu ştiu de ce, de versurile lui Topârceanu din Balada popii din Rudeni: “Iar hangiţa iese-n uşă/ Bucuroasă de câştig”.

Pe când invitaţii admirau trandafirii din curte, eu, rămânând în urmă, am întrebat-o pe călugăriţă, cuviincios, despre plata mesei. “Maica stareţă mi-a zis să vă iau minim trei sute de mii de persoană”, sună răspunsul femeii. Cu indulgenţă, de cel mult câteva sute de mii fusese întreaga consumaţie. Am plătit – era în anul 2003  – şi, iritat de abuz, am cerut o chitanţă. “Noi nu dăm aşa ceva. Dar puteţi să staţi de vorbă cu maica stareţă”. Am stat. Degeaba. E de prisos să adaug că, până în ziua de azi, pentru cele câteva milioane, n-am reuşit să capăt chitanţa fiscală cuvenită.

Călugărul de la Neamţ, cel ce îmi desluşise “jâgul” pupat de credincioşi, împărţind lumea în proşti şi deştepţi, mi s-a arătat atunci, brusc, într-o lumină nouă. Cu totul alt chip ar fi avut vizita noastră la Mânăstirea Moldoviţa, dacă acolo s-ar fi aflat acel om.

Vremurile s-au schimbat ireversibil, şi în România, ţară fără feed-back – şi, prin asta, ţară a exceselor -, popii, politicienii şi afaceriştii,  laolaltă – cu notabile şi rare excepţii – au pretenţia ca toată plebea  să pupe “jâg”. Smerită, fără crâcnire, cu poftă, făcându-şi cruce. De fapt pupă “jâg” cu toţii, de la preşedintele ţării la miniştri, parlamentari şi primari. De la patroni, până la ultimul angajat. Se sfinţesc automobile, vile, TAF-uri, gatere, veceuri publice, bordeluri, chioşcuri cu mici  şi ministere. Totul “se sfinţeşte”, pe măsură ce totul e luat  în stăpânire de “jâg”.

Autor: Nicolae R Dărămuş
sursa: jurnalul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss