C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Izgonirea negustorilor din templu

File dintr-un jurnal vechi
Tânărul Ionel P. din Paşcani este meşter popular şi pictează icoane pe materiale neconvenţionale: piatră clivată, piatră de râu, pictează în interiorul ouălor de struţ, de gâscă şi pe lemn. Este proprietar şi administrator al unei firme legal constituite, prin care, sub ochii turiştilor, produce şi vinde autorizat în spaţii publice, amintitele produse, mai mult sau mai puţin artistice. Vorbeşte binişor franţuzeşte, englezeşte şi, deşi e bine făcut şi are 1,90 m, nu se bate, în general.

Prin mai 2005, sărbătoarea Înălţării Domnului l-a găsit pe Ionel în rând cu alţi meşteri – care însă plătiseră taxa de protecţie monahală! – în apropierea Mănăstirii Humor. Tocmai îi admira meşteşugul un olandez, gata să cumpere un ou de struţ împodobit cu “Cina cea de Taină”, când artistul s-a pomenit interpelat: “Cine ţi-a permis să expui aici? Ia să-ţi văd autorizaţia!” Orice român cu bun simţ ar fi scos hârtiile cerute, aflându-se dinaintea supremei şi necondiţionatei instanţe bucovinene: o călugăriţă puternică, cu mâini vânjoase şi priviri scăpărătoare. Călugăriţa nu părea să fie însă nici din Poliţie şi nici din Garda Financiară, drept care, naiv, tânărul a refuzat legitimarea.

Cum în Bucovina nimeni nu îşi poate permite să refuze o călugăriţă – fie că e vorba despre împroprietărire cu păduri, cu terenuri agricole, sau cu automobile 4×4 -, maica şi-a suflecat poalele şi, înşfăcând masa artistului, a lăţit pe asfaltul fierbinte o uriaşă omletă, în care chipuri ciobite de sfinţi se amestecau, resemnate, cu pensule şi culori de ulei, într-o paletă renascentist-impresionistă. Paguba: 2 ouă de struţ şi 10 de gâscă, toate pictate, însumând, la vremea aceea, 21 500 000 lei.

Mai apoi, păgubitul a aflat de la un “organ” că, graţie înaltei funcţii monahale, luptătoarea mânăstirească de K1 poate bate fără a fi cercetată. Motivul? În caz de plângere penală, cu siguranţă că se va găsi vreun medic psihiatru care, pentru nişte arginţi, va atesta, cu parafă şi ştampilă rotundă, că, sărbătorind în acea săptămână Înălţarea Domnului, preafurioasei maici, trecător, i-a luat Dumnezeu minţile.

Joi, 16 iunie 2005, TVR 1 a prezentat un film ce elogia călugării. Un reporter slab din fire se extazia dinaintea inspiraţiei unor “părinţi” îmbrăcaţi în dulămi soioase, care ctitoriseră la început schituri, clădind apoi “ca printr-o dumnezeiască minune”, cu preţul unor serioase defrişări, mănăstiri.

Unul dintre “părinţii” care stârniseră admiraţia imberbului jurnalist, fusese miner. Până într-o zi, când “a simţit”. Atât: a simţit. S-a dus la muierea sa, ţinută cu acte în regulă şi cununie religioasă, şi a întrebat-o dacă mai vrea copii. Femeia nu mai voia, fiindcă aveau deja doi. Atunci i-a zis: “Putem de acum încolo să trăim ca fraţii?” Femeia a spus că nu, fiindcă de data asta mai voia… “Atunci am lăsat totul şi am plecat de acasă”, declara părintele-miner reporterului năucit de atâta har. Şi adăuga că îi pare rău că n-a părăsit familia mai demult. Pesemne câtă vreme copiii erau mai mici. Schitul se chema Schimbarea la Faţă, fiinţând, în Gorj, tot în pădure. Dar minerul nu-mi păruse deloc schimbat. Nici la faţă, nici la minte. Vorba altui mi-ner, intervievat la comemorarea victimelor mineriadelor din ’90: “Mineru’ are minte de muncit, nu de gândit. Capul, nu-i încotro: îl avem pe inventar”.

Mănăstirea Voroneţ, sfântă zi de marţi, 9 august 2005. În jurul orelor 13, un băiat de vreo 13-14 ani îşi lasă bicicleta în parcarea mănăstirii şi, sfios, păşeşte în incinta ce inspiră pace fără timp, trecând pe sub turnul din care, în zile alese – spune legenda -, pentru cei care ştiu să audă, clopotul rosteşte cadenţat: “Şte-fan, Şte-fan, Şte-fan…”

Băiatul intră în mânăstire şi, oprindu-se în naos, prinde să se roage. Pe lângă el se strecoară o umbră undeva la dreapta, spre stranele barate cu şnururi de mătase. Tăbliile lor, acoperite cu perniţe de pluş, roase, aşteaptă credincioşii într-o tăcere pioasă şi veche. Băiatul se întoarce şi o recunoaşte pe măicuţa E.: bătrână, cu figura ei mereu posacă şi privire piezişă. Crede că va îngenunchea şi ea pentru rugăciune. La o strană anume, ştiută, mâna călugăriţei se strecoară sigură sub o perniţă. Prinde ceva şi trage afară, ca pe cel mai firesc lucru cu putinţă, ultimul catalog METRO, învelit în folie, lăsat acolo pesemne la înţelegere de alt creştin. Pleacă apoi, la fel de discretă, pe lângă măruntul credincios care tocmai rosteşte: “Şi nu ne duce pe noi în ispită”. Şi băiatul îşi aminteşte de Iisus care alungase negustorii din templu.

Autor: Nicolae R Dărămuş
sursa: jurnalul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss