C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Ionel Cârstea, amintiri despre epoca de aur: ”În timpul orelor, învăţătoarea era Dumnezeu, mamă şi dascăl. Nimeni nu crâcnea în faţa ei, respectul pentru orele de clasă, pentru profesori, era unul dumnezeiesc.”

646x404În anul în care m-am născut, primăvara a venit pe neaşteptate, era într-o zi de vineri pe la unu fără un sfert, tata împreună cu mama tocmai mâncau nişte prune afumate cu urme de orez, deodată, o rază de Soare pătrunde pe fereastră, tata s-a luminat la faţă şi a zis mamei: „femeie, am scăpat, nu mai murim de foame, a venit primăvara”! Aşa era atunci, urzicile, ştevia, ştirul, loboda, ceapa verde, hameiul, lăptucile, erau mâncăruri de bază.

În acea perioadă, ruşii erau stăpâni în Ţara noastră, eram la 6 ani de la încetarea războiului, Ţara era în reconstrucţie. Dar despre asta puţin mai târziu.
Am venit pe lume în sâmbăta Sf. Paşte, era 28 aprilie 1951. Mama tocmai frământase coca pentru cozonaci, în timp ce coca era lăsată să crească, eu mi-am cerut dreptul de a veni pe lume. Mama a înţeles că nu mai poate amâna venirea mea, a lăsat o vecină să coacă cozonacii, iar ea m-a născut. Ar fi vrut să termine ea treaba, numai că vecina nu a putut naşte în locul ei.

Şase ani mai târziu am plecat la şcoală, nu frecventasem grădiniţă, nu avusesem pregătiri preşcolare, deşi se mergea la şcoală la vârsta de şapte ani, din lipsă de elevi am mers la şase ani. Domnu’ Băilă, învăţătorul satului, a zis părinţilor să mă lase să merg la şcoală mai devreme, poate voi ajunge premiant ca mama. Aşa s-a făcut că în ziua de 15 septembrie 1957, am luat ghiozdanul în care se afla un caiet, un creion şi o feliuţă de pâine învelită într-o foaie de ziar şi am pornit spre şcoală. Eram mândru cu ghiozdanul meu pe care îl pusesem în spate, majoritatea aveau traiste ţesute-n casă. Păşeam ţanţoş, încălţat cu tenişi (până la căderea brumei nu aveam să-i mai încalţ, am mers desculţ, tenişii îi încălţam numai duminica), prin colbul adânc al drumului. Rar mă întâlneam cu câte o căruţă, maşinile nu circulau prin satul nostru, decât în ocazii cu totul nedorite.

Cu respect salutam toţi oamenii pe care îi întâlneam (dacă aflau părinţii mei că am trecut pe lângă o persoană mai în vârstă şi nu i-am dat „bună ziua” mă omorau cu bătaia), eram singur, fără flori şi fără părinţi. Eram mare de acum, mergeam la şcoală. Priveam casele aflate de o parte şi alta a drumului, parcă erau altfel, casele erau în general la fel, scunde, cu ferestre mici. Ele erau aşezate cu faţa spre sud şi erau formate dintr-o prispă, un fel de verandă cam de un metru şi jumătate lată şi lungă cât ţinea casa, de aici se intra într-o tindă, un fel de hol cam de 2 metri lăţime, din tindă prin două uşi opuse se intra în camera de zi şi în camera de „dincolo”.Camera de zi era pe timp de iarnă bucătărie şi dormitor pentru toate sufletele casei. Aici erau, de regulă, două paturi cu saltele de paie, destul de încăpătoare, să cuprindă toţi membrii familiei. În camera de „dincolo” erau ţinute lucrurile bune ale familiei, zestrea pentru fete, hainele de sărbătoare. Peste tot mirosea a busuioc, tavanul era o podină cu grinzi interioare, aici la grindă era prins busuiocul. Învelitoarea caselor era din stuf, coceni de porumb, paie, ţiglă, sau şindrilă. Rar câte o casă învelită cu tablă, trebuia să fie prea bogat proprietarul. Zidul era din paiantă cu cărămidă, în satul nostru erau foarte mulţi cărămidari şi vărari, de aceea nu erau case în laţi cu pământ bătut între ei.

Pe jos în toate camerele era pământ, în fiecare zi când se mătura camera, întâi se stropea cu apă, pentru a nu se ridica praful. De două ori pe an, la paşte şi toamna târziu se făcea curăţenie generală, asta consta în văruitul pereţilor şi lipit cu pământ pe jos ( se făcea o clisă din pământ galben amestecat cu balegă de cal, se dădea într-un strat subţire). Atât varul cât şi pământul aduceau un miros de proaspăt. Peste pământ nu se punea nimic, în casă se umbla încălţaţi. Aşa cum am mai spus timp de iarnă se strîngeau toţi într-o cameră, vara era bine, dormeau pe prispă, în fânărie, fiecare pe unde putea.

Nu era familie să nu aibă cel puţin o vacă, câteva oi, un cal. Majoritatea, cred că proporţia era undeva la 85%, erau agricultori, puţini aveau serviciu. Pământ nu era suficient, de aceea cei care aveau braţe pentru muncă luau în „parte” pământ de la cei care nu-l puteau munci, toamna produsele se împărţeau în două, o parte proprietarului, o parte celui ce îl muncise.

La acea vreme banul era scump, oamenii trăiau din ce produceau în propria gospodărie, banul puţin care era îl ţinea pentru a cumpăra 1kg de zahăr la Paşte, alt kg la Crăciun, orez, gaz lampant, lumânări, chibrituri, alte delicatese nu îşi permiteau. Dacă vroiau peşte, luau hălăul şi plecau la Ialomiţa, de aici se întorceau cu un castron de fofigai, numai bun pentru o ciorbă acră cu zarzăre, ori zeamă de varză, o parte era prăjit cu mălai. Făceau o mămăligă mare, vârtoasă, pe care o răsturna pe masa rotundă joasă, ne aşezam toţi în jurul mesei, apoi femeia cea mai vârstnică, mama, bunica dacă locuia acolo, împărţea mâncarea la toţi. Cum o „legumeam” aşa o aveam. Mămăliga, de regulă, era la discreţie. Cei mai în vârstă ne îndemnau să nu mai mâncăm goală carnea, brânza, peştele (când le aveam), să mâncăm mămăligă mai multă, că aia ne satură.

Nu era curent electric în sat, ştirile le auzeam din gură-n gură, ajungeau greu la noi şi atunci distorsionate. Începuse „întovărăşirile”şi prin zona noastră, în Dobrogea încă din ’49 se formase prima Gospodărie Agricolă Colectivă (GAC). Oamenii nu credeau că se va ajunge şi la noi cu colectivizarea. Deşi săraci, priveau cu îngrijorare spre posibilitatea colectivizării pământului. De fapt cea mai mare teamă era din necunoaşterea fenomenului, ei gândeau aşa :”vor veni ăştia ne iau pământul, caii, căruţele, uneltele agricole, apoi vor face o cantină mare în centrul satului, dă la fiecare câte o gamelă şi vom mânca de la cazan”.

Să continui cu şcoala, ajuns la şcoală aici s-a format un careu cu toţi copiii. Şcoala era pentru primele 4 clase primare, cei care vroiau să înveţe 7 clase mergeau în comuna vecină, Bucşani. Abia din 1958 învăţământul devine obligatoriu pentru 7 clase, din acel an se va forma şi în comuna noastră şcoală generală de 7 ani.

Revin, după careu am fost împărţiţi pe clase, am intrat cu emoţie prin uşa mare din lemn masiv vopsită maro, la deschiderea uşii m-a izbit un miros puternic de la motorina folosită pentru ştergerea duşumelei. Pe peretele dinspre nord erau portretele lui Marx, Engels, Lenin, Gh.Gh.-Dej, Chivu Stoica, Petru Groza. Ăştia erau dumnezeii la care trebuia să se închine poporul. Pe peretele dinspre sud erau ghivece cu flori, îmbrăcate în hârtie creponată. Catedra era aşezată undeva pe un piedestal înalt, pentru a sugera diferenţa dintre învăţător şi elev. Băncile din lemn erau lungi, încăpeau 4 elevi fără a se incomoda.

Aşa a început aventura mea şcolară, mai vreau să precizez că până în 1961 cărţile erau cumpărate de părinţi, apoi au fost gratuite.

În timpul orelor, învăţătoarea era Dumnezeu, mama, şi dascăl. Nimeni nu crâcnea în faţa ei, în clasă era o linişte mormântală, se auzea numai vocea ei, ori a elevului pus să răspundă.

Dacă mergeam cu tema nefăcută la şcoală, pe lângă faptul că eram bătut de învăţătoare, eram oprit şi la „arest”. Asta însemna că, după terminarea orelor obligatorii, elevii care veniseră cu lecţia neînvăţată erau opriţi în clasă până scriau şi tema avută. Venirea de la şcoală mai târziu, îngrijora părinţii, după un interogatoriu scurt aflau motivul întârzierii, plata era bătaia. Doamne şi ce bătaie! Mama era o femeie perfecţionistă, aşa că şi bătaia se încadra în acelaşi norme temeinice.

Pe parcursul celor 8 ani de şcoală, din 1964 învăţământul obligatoriu a fost ridicat la 8 ani, respectul pentru orele de clasă, pentru profesori, era unul dumnezeiesc. Atât părinţii cât şi profesorii ne obligau să salutăm persoanele mai în vârstă decât noi, dacă trebuia să ne urcăm într-un mijloc de transport, dădeam întâietate, bătrânilor, femeilor, bolnavilor, iar în autobuz luam loc numai dacă, nu era o altă persoană, din cele enumerate, în picioare.

Cât timp am fost elev am avut şi alte activităţi domestice, una din ele era păscutul vacii. Când învăţam după amiaza mergea de dimineaţă cu vaca, dacă învăţam dimineaţa mergeam după amiaza.

Şi într-un caz şi în celălalt îmi luam cărţile cu mine, iar la venirea acasă trebuia ca vaca să fie sătulă, iar lecţiile învăţate. Nu exista rabat.

Am fost unul din elevii buni la învăţătură, mai ales în ciclul gimnazial.

În clasa a 5-a am luat doi la lecturi suplimentare, nu citisem poveştile date la lecturi în afara clasei. Pentru că eram un elev ce promitea, profesoara de limba română m-a luat acasă şi mi-a dat cărţi de citit pentru vârsta mea. De atunci am citit continuu, fie că eram în tren, în autobuz spre locul de muncă, acasă în pauză, oricând am avut timp liber am citit. Timp de 45 de ani la fiecare salariu câştigat am cumpărat cărţi. Astea au devenit hrana mea spirituală.

Pentru că în sat nu aveam curent electric, electrificarea s-a efectuat în sat abia în 1963-1964, a fost întrodusă radioficarea , dintr-o dată viaţa s-a schimbat, aveam acces la informaţie, erau destule emisiuni cu caracter cultural, de departe cea mai importantă era „teatrul la microfon”. Aici am făcut cunoştinţă cu marii dramaturgi români şi contemporani. Priveam la difuzoare ca la marile minuni ale lumii. Am avut noroc să am o mamă destupată la minte, în nopţile lungi de iarnă mama lucra la războiul de ţesut şi asculta la difuzor piesele de teatru, aşa am ajuns să mă îndrăgostesc de această emisiune. Difuzoarele pe lângă emisiunile culturale aveau şi foarte multe emisiuni de manipulare, de ideologizare a maselor. Prin emisiunea „vorbeşte Moscova”, sau „ora Moscovei”, se arătau măreţele realizări ale URSS-ului şi binefacerile muncii în comun a pământului prin colhozuri şi solhozuri. De asemeni erau redate la difuzor încercările chiaburilor de a submina potenţialul agricol al Ţării prin nedeclarea adevăratelor cantităţi de cereale obţinute la ha. Pentru a slăbi puterea chiaburilor, ţărani avuţi cu mult pământ şi unelte agricole, au fost înfiinţate cotele. Din orice recoltă obţinută ţăranul era nevoit să dea statului o cotă parte, care nu era mică deloc, asta pe lângă impozitul agricol. Îmi amintesc că bunicul meu avea un pogon de vie, 0,5 ha, când culegeam strugurii, o căruţă, cu înălţătoare la cutie, o umplea cu struguri şi o ducea la centrul de colectare. Aici, struguri erau cântăriţi, verificate actele şi bifată achitarea de obligaţie.

Oamenii se obişnuiseră şi cu cotele, declarau că au pământ mai puţin pentru a scăpa de obligaţia dărilor.

Prin 56-57 au apărut întovărăşirile, puţini au fost cei care au acceptat să intre în astfel de asociaţii agrare. Asta a fost o fază pregătitoare, urma colectivizarea. Procesul colectivizării începuse, aşa cum am mai scris, încă din ’49, primul GAC a fost în Dobrogea, apoi au mai luat fiinţă câte unul, era undeva la relanti activitatea de colectivizare. După 1960 a început colectivizarea accelerată, procesul colectivizării a fost subordonat generalului-maior Nicolae Ceauşescu care, în decurs de 2 ani, a reuşit colectivizarea întregii Ţări. Acest proces s-a făcut prin schingiuiri, arestări, şantajări. Spre exemplu : tatăl meu avea serviciu, dar deţinea şi 1 ha de teren arabil, pentru că nu vroia să se înscrie în colectiv, era ameninţat cu pierderea serviciului. Sigur că 1ha de teren nu aducea venituri egale cu salariile tatei. Aşa că a fost nevoit să semneze cererea de a înscrie pământul în GAC.

În 1962 Gh. Gh.-Dej a declarat: „În Republica Populară Română socialismul a învins la oraşe şi sate”. Principalele mijloace de producţie trecuseră în mâinile clasei muncitoare, conform documentelor PMR.

În sate veniseră instructori ai Partidului Muncitoresc Român, aceştia vegheau ca sarcinile transmise de partid să fie întocmai duse la îndeplinire, iar acolo unde existau sabotaje, ori delăsare, securitatea era cea care impulsiona. Maşinile negre, ale securităţii, noaptea vizitau pe cei vizaţi de instructori ca fiind duşmani ai poporului. Erau ridicaţi de acasă şi duşi în beciurile securităţii, aici erau prelucraţi zi şi noapte, unii ajungeau după ani de arest să fie condamnaţi, alţii erau eliberaţi fără să fi fost condamnaţi. Familiile aflau, despre locul în care se aflau cei arestaţi, după mult timp. Tulburi erau acele vremuri, duşmanul de clasă era indentificat de activiştii de partid în toţi aceea care se abăteau din indicaţiile partidului. Şi nu erau puţini, mulţi nu declarau veniturile agricole şi piteau din recoltă, ăsta era un motiv de arestare şi de declare a celui vinovat drept duşman al poporului.

Va urma

Autor: Ionel Cârstea

Sursa: Ionel Cârstea Blog

Related Posts

2 Responses “Ionel Cârstea, amintiri despre epoca de aur: ”În timpul orelor, învăţătoarea era Dumnezeu, mamă şi dascăl. Nimeni nu crâcnea în faţa ei, respectul pentru orele de clasă, pentru profesori, era unul dumnezeiesc.””

  1. Hap Ciu says:

    “Ionel Cârstea, amintiri despre epoca de aur: ”În timpul orelor, învăţătoarea era Dumnezeu, mamă şi dascăl. Nimeni nu crâcnea în faţa ei, respectul pentru orele de clasă, pentru profesori, era unul dumnezeiesc.””

    exact acesta este motivul pentru care acum este tara plina de idioti si de hoti. Nimeni nu stie cum sa gandeasca, si nimeni nu isi contrazice vre-odata seful.

  2. ionel says:

    Multumesc dle Ionel Cârstea.In descrierea de mai sus mi-am retrait copilaria.Realitati ce nu pot fi negate.Cel din comentariu(hap ciu)se pare ca a trait in alt spatiu.Astfel de specimene nu vad ordinea,disciplina,bunul simt,munca cinstita ca realitati traite de generatia noastra,pentru ei,manelizarea,anarhia,imbecilizarea noii generatii este viitorul stralucitor.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss