Introducere în gândirea lui Giuseppe Mazzini

La începutul secolului al XIX-lea, existenţa celor trei imperii multi-etnice (Habsburgic, Ţarist şi Otoman) coraborată cu monarhismul autoritar, reprezenta o piedică în calea dorinţei de schimbare insuflată europenilor de ecoul Revoluţiei Franceze. Congresul de la Viena (1814-1815) a instaurat o nouă „ordine europeană” care a reafirmat principiul monarhic şi cel al echilibrului politic dintre marile puteri în dauna dezideratelor naţional-democratice a popoarelor Europei. În aceste condiţii, pe scena politică europeană şi-au făcut aparaţia ceea ce Pierre Renouvin înţelegea prin conceptul de „forţe profunde de disoluţie” a status-quoului de la 1815; aceste „forţe de disoluţie” vor prinde vigoare în deceniilor următoare Congresului de la Viena prin idea de naţionalism şi de liberalism, până la 1848 aceste „forţe” făcutându-se simţite cel mai intens pe calea revoluţiilor.

Principalul inspirator şi conspirator în spiritul naţional şi liberal al epocii a fost, cel puţin până la momentul 1848-1849, italianul Giuseppe Mazzini (1805-1872). Nu numai că Mazzini dorea emanciparea popoarelor europene de sub „ordinea monarhică” instaurată la 1815, dar acesta propunea şi fondarea unei uniuni de naţiuni libere asociate prin intermediul democraţiei. Constanţa prezenţei ideii de asociere a popoarelor legitimează reconsiderarea europeismului unui personaj a cărui nume este identificat ca unul de primă referinţă printre anticipatorii conceptului de Europa unită. De europeismul italianului, realizator în Elveţia, la 15 aprilie 1834, prin „Actul de înfrăţire”, al unui prim organism european supranaţional („Giovine Europa”), a reamintit într-un congres la Viena, în 1927, pionerul mişcării paneuropene, Richard Coudenhove-Kalergi, care îl va stimula pe Aristide Briand să propună Ligii Naţiunilor un proiect de uniune federală europeană prin „Memorandumul” de la 1930.

Astăzi când se vehiculează tot mai des ideea „Statelor Unite ale Europei”, vizionarismul lui Mazzini instigă la a aprofunda crezul care a stat la baza gândirii italianului. Astfel, în programul Comitetului Central Democratic European (CCDE), fondat de Mazzini la Londra în 1850, acesta afirma: „Viaţa naţiunilor e dublă: internă şi externă, proprie şi de relaţie. Universalităţii oamenilor care compun fiecare Naţiune îi revine organitarea propriei vieţi; Congresului Naţiunilor, organizarea vieţii de relaţie. Noi credem să realizăm nu o Europă, ci Statele Unite ale Europei”.

Italianul născut la Genova în anul 1805, a fost privit de anumite cercuri revoluţionare drept „evanghelizatorul” noii epoci, un veritabil apostol al celor oprimaţi şi un lider a cărui apel la „înfrăţirea în gând” a popoarelor europene trebuia să mobilizeze „acei bărbaţi care-şi simt inima liberă şi braţul puternic” împotriva păcii impuse la 1815 de „învingătorii lui Napoleon” conform unor principii anacronice cu spiritului secolului naţionalităţilor.

În ceea ce priveşte Principatele Române şi, în general, Europa Orientală, influentţa lui Mazzini s-a limitat mai mult la ideologie şi la idealităţi, acţiuni de ordin politic sau militar neavând concretizare practică.

Mesajul mazzinian a fost modificat de către popoarele din estul Europei în funcţie de exigenţele locale, numeroasele mişcări resurecţionare fiind condiţionate de numeroşi factori specifici acestei părţi a continentului. Echilibrul dintre marile puteri, diplomaţia şi interesele economice au avut o influenţă superioară asupra evenimentelor politice din aria carpato-danubiano-pontică faţă de principiile mazziniene, inclusiv faţă de principiul naţionalităţilor. Putem observa, în mod paradoxal, că în Europa Orientală, ideea de naţionalitate face parte din repertoriul ideologic al celui mai conservator suveran de pe continent, şi anume ţarul rus: conceptul de „narodnost” a fost unul din punctele programului ideologic conceput de ministrul Uvorov pentru ţarul Nicolae I.

Pentru Mazzini solidaritatea dintre indivizi este cheia spre o societate mai bună: „Suntem cu toţii legaţi unii de ceilalţi. Cu toţii trăim pentru ceilalţi: individul pentru propria familie, familia pentru propria ţară, ţara pentru propria Omenire. (…) În această necesitate trăieşte legitimitatea Democraţiei, a aspiraţiilor ei către emancipare, ameliorare, cooperarea tuturor: şi în aceasta se află taina inevitabilului succes.”

Însă, naţionalitatea trebuie să fie piatra de temelie pe care să se fundameneze societatea viitorului, căci, afirmă Mazzini, „popoarele sunt indivizii umanităţii. Naţionalitatea e semnul individualităţii lor şi garantul libertăţii lor. E sacră.”

Într-un manifest al Comitetului Naţional Italian din 8 septembrie 1850 ideea este întărită: „Italia vrea să fie NAŢIUNE; pentru sine şi pentru ceilalţi: drept de viaţă colectivă, de educaţie colectivă, de crescândă prosperitate colectivă: datorie faţă de omenire, în care are o misiune de împlinit, adevăruri de promulgat, idei de răspândit.

Italia vrea să fie Naţiune una: nu prin unitate napoleonică (…)

Şi pentru ca să fie naţiune, e necesar să cucerească, prin acţiune şi sacrificiu, conştiinţa datoriilor şi a drepturilor sale.”

Studiind operele genovezului se poate observa că „Risorgimento” sau renaştere naţională implica şi conceptul de „nation-building”, adica construcţia naţiunii. Pentru aceasta trebuie să se plece de la factori pre-existenţi precum limba, obiceiurile şi tradiţiile comune, şi apartenenţa la aceeaşi rasă. Mazzini propune redescoperirea naţiunii şi întoarcerea la rădăcini, elitele trebuind să strângă legăturile cu ţăranii cultivatori, însă spre deosebire de populiştii ruşi din secolul XIX care doreau doar instruirea maselor, Mazzini considera primordială şi întărirea conştiinţei naţionale.

Dar naţiunea etnică imaginată de Mazzini ar fi trebuit să includă şi alte elemente în afară de cele etnice; legăturile comune pe care istoria le creează, convingerile democratice şi regulile decise la comun prin intermediul sufragiului universal ar fi trebuit să fie liantul naţiunii etnice.

Fiecare naţiune este chemată spre a-şi îndeplini misiunea faţă de umanitate. Concepte precum „credinţă”, „mântuire”, „martiriu”, „sacrificiu”, „datorie”, „misiune” sau „lege” fac parte din vocabularul  revoluţionariului italian, principiile definitorii ale gândirii lui Mazzini fiind caracterizate de complementaritatea dintre „patrie” şi „umanitate”. „Nu vă îndoiţi de victorie; nu spuneţi: suntem slabi; când Dumnezeu încredinţează o misiune, el adaugă şi forţele necesare spre a o îndeplini”.

Iar misiunea tuturor popoarelor europene era să „distrugă” ordinea impusă sau confirmată după Congresul de la Viena prin declanşarea unei cruciade contra Europei monarhilor. Astfel revoluţionarii democraţi din toată Europa ar fi trebuit să îşi coordoneze acţiunea pentru a avea o şansa mai mare de reuşită şi pentru a se înţelege mai bine asupra reorganizării continentului după reuşita revoluţiei europene.

Deşi Mazzini va reveni de multe ori asupra viitoarei organizări constituţional-administrative, de realizat sub auspiciile libertăţii şi naţionalităţii, termenii utilizaţi pentru a denumi viitoarea entitate asociativă de instituit, oscilează: alianţă,asociaţie, federaţie, frăţie, înţelegere, ligă, pact; de cele mai multe ori aceşti termeni sunt însoţiţi de atribute precum:alianţă a popoarelor, sfântă alianţă a popoarelor, sfântă alianţă fraternă, federaţie de naţionalităţi, federaţie republicană de asociaţii naţionale, ligă fraternă, ligă a popoarelor libere, pact european, pact de naţiuni.

Europeismul său derivă înainte de toate din sentimuntul unei profunde unităţi morale europene; la baza propunerii politice a lui Mazzini stă o concepţie culturală, acesta vorbind de o cultură europeană care se fonda pe unitatea morală a Europei prin care se putea ajunge la o politică continentală coerentă, trebuind precizat că italianul nu a tradus niciodată în construcţii structurale elaborate proiectul său europeist.

Mazzini nu poate însă fi considerat un „arhitect” al unui Stat Federal European, deşi trebuie să fie considerat unul dintre precursorii unităţii europene pentru că în gândirea sa găsim toate elementele care stau la baza Europei moderne. Italianul nu poate fi considerat un „federalist european” ci doar „europeist”. Importanţa viziunii mazziniene asupra Europei stă în faptul că acesta propunea o interdependenţă între unificarea politică şi integrarea economică, prin existenţa unei alianţe de state echilibrate economic, unde circulaţia mărfurilor, a ştiinţei şi a tehnicei să nu fie monopolul celor puţini, ci să fie accesibile cât mai multor europeni.

Unitatea italiană, la fel ca cea poloneză sau germană, nu erau văzute de Mazzini ca obiectiv de sine stătător, ci doar ca o etapă spre unitatea europeană bazată nu pe hegemonia unei singure naţiuni ci pe participarea egală a tuturor naţiunilor europene.

Mazzini este astăzi considerat, mai ales, principalul inspirator şi instigator politic al Risorgimentului italian. Dar acesta nu a fost doar un patriotnaţionalist italian căci influenţa gândirii sale a depăşit graniţele continentului european şi limitile secolului XIX. Mazzini a inspirat mai multe generaţii de lideri politci şi de intelectuali: revoluţionari ai secolului XIX, naţionalişti şisau liberali.

Ideile italianului şi-au găsit adepţi şi printre personalităţi politice sau culturale din spaţiul românesc, în mod special protagoniştii epopeii paşoptiste. Astfel influenţa gândirii mazziniene asupra liderilor generaţiei paşoptiste este demonstrată nu numai prin participarea românilor la activitatea CCDE, dar şi prin profunda impresie pe care italianul a lăsat-o asupra unora dintre paşoptiştii români marcanţi; astfel pentru Nicolae Bălcescu, Mazzini este „cel mai mare revoluţionar al Europei”, pentru Dimitrie Brătianu „omul secolului”, iar pentru Eliade Rădulescu „personificarea întregii gândiri italiene”.

Autor: Remus Tanasă