C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Integrarea europeană ca ideologie de stat şi maladie colectivă

48 (1)Aşadar, preţ de două decenii Republica Moldova continuă să fie dominată de cel mai în vogă discurs public de după destrămarea URSS, cel de integrare europeană.

Anume această dominantă ţine loc de idee naţională atât pentru alianţa care a uzurpat puterea în ţară încă din 2009, cât şi pentru grupurile politice şi civice care contestă puterea. Criticii guvernării dinspre ceea ce poate fi numit convenţional dreapta liberală contestă actuala putere nu pentru cursul ei pe plan extern, ci doar pentru eşecurile acesteia pe cale integrării în UE. Tot aici este supusă criticii nereuşita în promovarea reformelor, acestea fiind văzute ca agendă a politicii tuturor instituţiilor statului inspirată pe de-a-ntregul din directivele UE, ale FMI şi Băncii Mondiale. Iar diplomaţii occidentali, în special ambasadorii UE, ai Germaniei şi ai SUA, emit cu regularitate sugestii publice axate pe aceeaşi idee a integrării europene văzută ca staţie terminus pentru „povestea de succes” a Republicii Moldova.

Învăţământul public din ţară impune elevilor şi studenţilor lecţii obligatorii despre aceeaşi integrare europeană. Există până şi specializări în învăţământul superior care pregătesc pe bandă rulantă deţinători de diplome în acest domeniu. Mii de tinerii fac masterate şi doctorate, dedicate cu aceiaşi râvnă integrării în UE.

Mainstreamul media este şi el suprasaturat de discursul pro-UE, acesta fiind alimentat zilnic de cohorta de experţi şi analişti de serviciu, instruiţi şi alimentaţi financiar de Fundaţia Soros şi alte fonduri europene şi americane, care sprijină „dezvoltarea democraţiei” în ţări ca Republica Moldova. Anume duzina de comentatori profesionişti unşi cu toate alifiile occidentale se prezintă ca deţinătoare a adevărului în ultimă instanţă. Ei sunt cei care dau note la purtare tuturor actorilor politici, apărând pe post de clerici ai noului cult al democraţiei şi drepturilor omului. Evident, un ingredient obligatoriu al acestei ideologii este demonizarea Rusiei şi sacralizarea Occidentului (SUA, UE, FMI, BM, OMC).

Paradigma liberală, numită în mod plastic şi „virus liberal”, a devenit o adevărată ideologie de stat. Şi asta în pofida faptului că Articolul 5 (2) al Constituţiei stabileşte că „Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”. Astfel, societatea moldovenească a intrat întro fundătură conceptuală. Iar întreg dinamismul social nu e decât o batere a pasului pe loc sau o mişcare în cerc asemenea unei veveriţe în roată.

Euroentuziaştii, fascinaţi de noua religie ai cărei practicanţi fervenţi au devenit, nu se mai obosesc să facă cel puţin nişte comparaţii corecte. Adică, să vadă ce se întâmplă în ţările ex-comuniste în domeniul economic şi social, în cultură, în domeniul educaţional etc. Să pătrundă adevăratele cauze ale crizei economice din Grecia, Spania, Portugalia etc. Să înţeleagă amploarea şi consecinţele pe termen mediu şi lung ale valului de imigranţi asupra Uniunii Europene.

Teoria războaielor non-militare, aplicată cu maximă eficienţă în ţări ca Republica Moldova, ţinteşte prin întreaga maşinărie propagandistică, prin cultura de masă şi prin inocularea consumismului paralizarea oricărui spirit critic, a capacităţii de a raţiona logic şi chiar a celei de a discerne relaţia cauză-efect. Spălarea pe creieri ca instrument de control asupra societăţii n-a fost doar apanajul regimului comunist. Ea este aplicată cu şi mai multă eficienţă sub regimurile zis democratice.

Urmărind aceste realităţi triste, este potrivit să adresăm societăţii un salut prin de amărăciune: „Bine aţi revenit în URSS!”. Marşul triumfal al Puterii Sovietice şi mersul cadenţat spre viitorul luminos al comunismului a fost substituit cu uşurinţă de ceea ce noua nomenclatură de stat şi de partid numeşte „parcursul european”. Dogma comunistă a fost înlocuită de cea (neo)liberală, iar idolatrizarea trioului Marx-Engels-Lenin — cu divinizarea comisarilor europeni şi ai emisarilor FMI. Religia drepturilor omului în accepţia perversă a apostaţilor occidentali a devenit cultul obligatoriu şi sistemul de referinţă pentru întreaga societate, în special pentru pătura căreia i se atribuie impropriu calificativul de „elită naţională”.

Ca element de bază al noilor convertiţi la această religie este prezent laicismul sau anticlericalismul. Atitudinea manifest ostilă faţă de Biserică se mai diminuează doar cu prilejul Paştelui şi a Crăciunului, momente în care nomenclatura de stat şi de partid pozează invariabil în catedrala din centrul capitalei cu lumânări cât coada de hârleţ în faţa camerelor de luat vederi, simulând stângaci o „evlavie de vulpe”. Aceste victime tardive ale Revoluţiei Franceze, ca şi în egală măsură ale loviturii de stat bolşevice, care afişează zgomotos un anticomunism de paradă, ar fi bine să cerceteze şi mai ales să înţeleagă de ce în 1918 clica lui Vladimir Ulianov (Lenin) şi Lev Troţki a emis decretul de tristă faimă despre separarea Bisericii de Stat şi a Şcolii de Biserică. Tot aici ar fi cazul să încerce a pătrunde semnificaţia spirituală, mistică, cea care trece dincolo de factologie, a terorii şi genocidului contra creştinilor, declanşate de revoluţionarii francezi şi repetate în proporţii infinit mai mari de grupul conspiraţionist care a uzurpat puterea în Rusia în 1917.

În sălile de clasă din şcoli şi în cele de lectură din bibliotecile Republicii Moldova preţ de o jumătate de secol locul icoanelor a fost ocupat de portretele lui Lenin. Însă după căderea comunismului chipul lui nu a fost înlocuit cu icoane, ci cu imaginea unor scriitori mai mult sau mai puţin valoroşi, ceea ce reprezintă o altă formă de idolatrie. Este vorba despre conflictul vechi de când Modernitatea dintre cultură şi cult sau, altfel zis, de laicizarea culturii, de alunecarea ei în mrejele antropocentrismului. Noi, cei educaţi sub  regimul sovietic, ca şi cei formaţi în perioada post-sovietică, atunci când încercăm să argumentăm ceva, de regulă apelăm la citate din clasicii literaturii naţionale sau străine. Puţini sunt cei care ştiu pe dinafară Tatăl Nostru, citesc Biblia sau literatura patristică. Acest vid spiritual şi orbire religioasă reprezintă cea mai gravă maladie colectivă a societăţii noastre, care, din păcate, nu este o excepţie, ci se înşiruieşte în lunga listă a ţărilor căzute din modelul comunist în cel liberal.

Interpretarea realităţilor economice  este şi ea victima paradigmei liberale. Întregul set al miturilor capitalismului în versiunea lui neoliberală a şcolii de la Chicago, dereglementarea, „small government” (atribuţii restrânse pentru guvern), „mâna invizibilă a pieţei”, liberul schimb (libera circulaţie a mărfurilor, finanţelor şi serviciilor), globalizarea, înlăturarea barierelor vamale, subordonarea politicilor bugetare şi fiscale directivelor FMI, privatizarea în masă, inclusiv trecerea întreprinderilor de stat rentabile, deseori de importanţă strategică, în sectorul privat, toate acestea fac parte din aceeaşi religie, împărtăşită cu obedienţă şi veneraţie de „sclavii fericiţi”  de la noi şi de aiurea. Economia văzută ca ştiinţă exactă, „obiectivă”, cu reguli imuabile este modelul sacrosant ce domină atât minţile clasei politice, cât şi sistemul de învăţământ.

Relaţia dintre ideologie şi economie (ultima derivând din prima) practic nu este conştientizată. Nici măcar tabăra care afişează un discurs patriotic zgomotos, făcând apel la istorie şi cultura naţională, n-a reuşit să se dumirească ce ar însemna un adevărat proiect naţional de dezvoltare economică, cum ar arăta elaborarea şi aplicarea la scară naţională a unui model axat pe suveranitatea economică, pe patriotismul economic, numit pe bună dreptate şi naţionalism economic. Oare nu e de-a dreptul dezolant să urmăreşti cum patrioţii locali luptă cu înverşunare cu un imperiul demult dispărut, cel sovietic, şi capitulează în totală inconştienţă în faţa singurului imperiu global în plină forţă, cel american, cu tot cu vasalul său în persoana Uniunii Europene? Oare nu e un prilej de tristeţe faptul că cei care pretind că apără interesele naţionale,  de fapt contribuie în mod activ şi inconştient la procesul de vasalizare, de aservire, de desuveranizare a ţării?  Câţi dintre aceştia reuşesc să descifreze esenţa noilor realităţi geopolitice întro lume când statele naţionale ca actori ai dreptului internaţional sunt subminate şi subjugate de corporaţiile transnaţionale, de rechinii capitalismului speculativ, care devastează regiuni întrei ale globului, înrobesc şi sărăcesc ţări şi popoare ajunse victime neputincioase în faţa acestui nou tip de colonialism? Prea puţini, din păcate.

În timp ce în ţările Uniunii Europene şi în SUA apar mii de lucrări academice, există o multitudine de platforme media de alternativă şi se înregistrează o ascensiune din ce în ce mai puternică a partidelor antisistem, toate acestea formulând critici fundamentate solid, atât dinspre stânga, cât şi dinspre dreapta, în Republica Moldova practic întregul establishment continuă să rătăcească în labirintul paradigmei liberale.

În Republica Moldova efortul colectiv de emancipare naţională şi de asumare a unui destin onorabil nu poate să înceapă cu adevărat decât din momentul când cei care se revendică a fi intelectuali vor începe să-şi revină din extazul gândirii comune, vor depăşi clişeele de interpretare a realităţii, în sfârşit, vor renunţa la ochelarii de cai şi vor privi lumea din jur în toată complexitatea şi dramatismul ei.

Renunţarea la propriile prejudecăţi este cel mai dificil efort pe care trebuie să îl facă orice om creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, înzestrat cu raţiune, dar şi cu credinţă în rostul transcendental, transistoric, mistic al fiinţei umane. Fiindcă fără acest efort, asumat în mod conştient şi responsabil, orice succesiune la guvernare nu va reprezenta decât o schimbare de decor şi o alunecare din ce în ce mai vertiginoasă în eşecuri politice, economice şi spirituale.

Sursa: Estica.eu

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss