Incendiul din Colectiv – o mărturie şi o datorie. III: Profitorii.

Cea mai bună lecţie de manipulare am primit-o la o emisiune televizată, unde am fost invitat în calitate de martor direct al evenimentelor şi lăsat să vorbesc foarte puţin. Printre alţii, în studio se afla Cătălin Tolontan. Cătălin Tolontan ştie foarte bine cum se poate “îmbrăca” o ştire astfel încât să pară că spune adevărul, dar să inducă o percepţie gata făcută. Şi exact de această ştiinţă s-a folosit, atunci când a spus că “Biserica a făcut declaraţii inacceptabile”. Când i-am atras atenţia că nu e vorba despre Biserică, ci despre anumiţi preoţi, a reformulat: “Biserica, prin anumiţi reprezentanţi ai ei…”

Cel care m-a dus cu maşina la înmormântarea lui Vlad Ţelea este un bun prieten din vremea liceului şi are o firmă de PR. Se întâmplă adesea ca viziunile noastre asupra realităţii să difere, însă trebuie să recunosc că are un fler bun pentru campaniile media, făţişe sau – mai ales! – mascate. Când m-a sunat sâmbătă dimineaţa, abia dezmeticiţi amândoi, mi-a spus că deja momentul încearcă să fie confiscat în scopuri propagandistice. “Mă aşteptam”, i-am răspuns. Însă amploarea şi perfidia manevrei m-au surprins.

În momentele de furie disperată şi neputincioasă pe care le naşte o tragedie de genul acesta, una dintre tendinţe e să cauţi ţapi ispăşitori, pe cineva sau ceva pe care să te descarci. E o pornire de moment, dar care poate fi speculată de oameni abili şi fără scrupule.

Eu însumi am avut două impulsuri cărora, slavă Domnului, le-am rezistat. În momentul episodului povestit zilele acestea de presă, când Adrian Despot a răcnit la un operator TV să lase camera şi să care oameni, eram lângă el. Furios, şocat, neputincios. M-am gândit să-i dau o palmă omului care filma tragedia, apoi mi-am dat seama că nu aş face decât să adaug un strop de amărăciune tristeţii deja existente. Mai târziu, la spitalul de urgenţă Floreasca, un alt cameraman m-a bruscat. M-am uitat lung şi urât la el, dar până la urmă nu am reacţionat nici măcar verbal. Anumiţi “formatori de opinie” – care nu au fost acolo în noaptea dramatică, dar au găsit cu cale să profite – a încercat să confişte momentul şi să canalizeze furia către Biserică.

Indiferent de convingerile fiecăruia, din minim respect, nu era cazul ca încă de a doua zi să se agite teme politice fără nicio legătură cu cele întâmplate. Remus Cernea promova de zor un “articol curajos” care relua eterna temă a numărului de biserici şi spitale, într-un moment în care nu se punea problema – nu s-a pus în niciun moment al desfăşurării evenimentelor de după Colectiv – lipsei de locuri în spitale. “Curajoase” nu văd de ce ar fi asemenea articole, de vreme ce sunt răspândite peste tot, mainstream-ul hipsteresc al zilei. Nu intru acum în miezul disputei. Subliniez doar că nu era momentul potrivit. Şi nu mă refer aici la puştii care au agitat o pancartă la marşul tăcerii de duminică – singurii filmaţi şi răs-difuzaţi de media, desigur. Aceia au făcut-o din convingere naivă şi indusă, pentru că au acces mai ales la platforme media care-i îndeamnă la asemenea acţiuni. Poate că la vârsta lor aş fi făcut la fel. Dar tema aceasta este fluturată şi promovată de manipulatori abili.

Cea mai bună lecţie de manipulare am primit-o la o emisiune televizată, unde am fost invitat în calitate de martor direct al evenimentelor şi lăsat să vorbesc foarte puţin. Printre alţii, în studio se afla Cătălin Tolontan. Cătălin Tolontan ştie foarte bine cum se poate “îmbrăca” o ştire astfel încât să pară că spune adevărul, dar să inducă o percepţie gata făcută. Şi exact de această ştiinţă s-a folosit, atunci când a spus că “Biserica a făcut declaraţii inacceptabile”. Când i-am atras atenţia că nu e vorba despre Biserică, ci despre anumiţi preoţi, a reformulat: “Biserica, prin anumiţi reprezentanţi ai ei…” Dar la fel de bine se putea spune că, prin alţi reprezentanţi, a făcut mult bine. Numai că sămânţa era deja sădită. Ca o comparaţie, e ca şi cum aş spune “presa, prin anumiţi reprezentanţi ai ei, ia şpagă”; sau “România, prin anumiţi reprezentanţi ai ei, cerşeşte în Londra”; sau, iarăşi, “rockerii, prin anumiţi reprezentanţi ai lor, iau heroină”. Asta dincolo de faptul, neînţeles de mulţi şi ignorat cu bună ştiinţă de alţii, că Biserica nu înseamnă doar ierarhia, ci înseamnă corpul credincioşilor, fie ei ierarhi, preoţi sau mireni. Dar pentru anumite cercuri de opinie, indiferent de ce se întâmplă, Biserica e de vină. Dacă iese în public, “încalcă neutralitatea”. Dacă nu iese, “nu-şi manifestă compasiunea”. Şi aşa se face că o tragedie pe care Biserica nu a influenţat-o cu nimic ajunge să-i fie pusă în cârcă. Şi că afirmaţiile eronate ale unora – dintre care mulţi nu sunt preoţi sau ierarhi, cu atât mai puţin reprezentanţi oficiali ai Bisericii – sunt puse pe seama ei, în timp ce acţiunile nobile ale multor preoţi şi credincioşi, de pildă cei pe care i-am dat ca exemplu în postarea anterioară, sunt luate în calcul individual. Părintele Mihai-Andrei Aldea, cel care-i apără pe rockerii de la Colectiv de acuzaţia de satanism şi socoteşte minunat mesajul cântecului “The Way We Die” sintetizează şi aici bine lucrurile: “Eu am aflat, direct şi indirect, cât de nepriceput şi chiar ticălos sunt! De ce? Păi pentru că sunt preot, de exemplu. Este adevărat că parohia din Bucureşti în care am slujit 14 ani a sprijinit mai mulţi bolnavi decât au văzut în viaţa lor ateiştii de serviciu din mass-media. Este adevărat că noi am ajutat secţii de spital şi clinici, că am ajutat bolnavi şi familii de bolnavi, că am fost implicaţi în acţiuni pentru persoane cu handicap, în cele pentru oamenii cu sindrom Down sau cu autism şi în multe altele asemenea. Este adevărat că în vreme ce ‘eroii’ gândirii ateiste făceau spume la gură împotriva Bisericii, între o bere şi un whisky, noi mergeam pe câmp în arşiţă sau crivăţ, ducând mâncare, haine, scutece, lapte praf, medicamente şi alte ajutoare celor care locuiau între cartoane şi grămezi de vreascuri. Dar sunt preot, deci sunt de vină pentru că nu sunt spitale şi medici în România. Eu. Nu politicienii! Nu cei care spuneau acum câţiva ani că ‘ţinem degeaba 200 de spitale’ şi le-au desfiinţat!”

Dintre oamenii Bisericii – repet, Biserica este corpul credincioşilor, mireni şi ierarhi – unii au vorbit cu discernământ despre tragedia de la Colectiv, alţii fără, unii au greşit din rea-voinţă, alţii pur şi simplu s-au înşelat. Dar acea compasiune despre care vorbeşte toată lumea a existat şi s-a manifestat, spiritual şi material. Se întâmplă să fiu “insider” atât în comunitatea rock cât şi în viaţa Bisericii, deci ştiu aceste lucruri direct de la sursă. În parohia mea, preotul a citit rugăciuni pentru cei vii – pe cei pe care-i cunoşteam eu i-a pomenit cu numele la Liturghie – şi pentru morţi. Şi aşa s-a întâmplat în toată ţara. “Şi? Parcă foloseşte la ceva?” mi-a aruncat un prieten ateu. Unii cred că foloseşte, alţii că nu, însă discuţia e alta: asta face în primul rând Biserica. Se roagă. Şi faptul că s-a rugat public pentru cei care au trecut prin focul din clubul bucureştean arată că, în domeniul ei de activitate, s-a implicat. A-i reproşa acest lucru e ca şi cum i-ai reproşa unei trupe că scrie o piesă în amintirea celor dispăruţi, doar pentru că ţie nu-ţi place muzica. “Mai bine dădea bani!” a continuat respectivul. Ei bine, a dat şi bani. Ştiind că am legături cu lumea rock-ului, preotul meu duhovnic m-a întrebat şi pe mine dacă e nevoie de ceva anume, pentru ca Biserica să poată da. S-au făcut centre bisericeşti de donat sânge, s-au strâns haine, produse şi bani care s-au împărţit, există în continuare îndemnul de la cel mai înalt nivel ierarhic să fie ajutaţi bolnavii cu orice ar avea nevoie. Nu aţi văzut asta nicăieri? Sigur că nu aţi văzut-o, pentru că, după cum spuneam, campania de presă e bine concertată. Aşa ceva nu se dă decât, eventual, într-o notă de subsol. Marţi seara am fost printre organizatorii unei slujbe de pomenire care a avut loc în faţă la Club Colectiv, odată cu sfinţirea unei troiţe pentru cei morţi în incendiu. Slujba a avut aprobarea directă a patriarhului, acuzat, printre altele, că nu şi-ar lăsa “subalternii” să se roage în public pentru cei morţi pentru că ar fi satanişti. Această minciună ticluită de tot felul de publicaţii – şi preluată, din păcate, şi de unii dintre noi pe Facebook –   nu a fost dezminţită nici până azi, iar ştirea cu slujba de pomenire a primit un spaţiu mărunt şi invizibil pe paginile Realitatea şi TVR, în timp ce alte organe de presă nici nu au pomenit de ea. Şi astfel atenţia e deturnată de la diferiţi vinovaţi reali şi îndreptată spre Biserica Ortodoxă.

Este evident, au existat şi erori de comunicare. În plus, nimeni nu poate fi obligat să-i iubească pe toţi înalţii ierarhi, însă trebuie să înţeleagă că Biserica nu se rezumă la ei. Cei care nu vor să ştie de ea nu au de ce s-o atace în constituţia ei internă, pentru că declară deschis că nu vor să aibă de-a face cu ea. Iar cei cu credinţă sunt chemaţi să o consolideze pornind de la ei înşişi – şi ajungând şi la condamnarea anumitor greşeli, dacă e nevoie, dar în spirit eclezial. Însă în aceste zile în care cerem respect pentru cei morţi şi răniţi, dat fiind faptul că multe familii lovite de tragedia din Colectiv primesc alinare – spirituală, prin slujbe de înmormântare ca cea plină de compasiune oficiată la căpătâiul lui Vlad Ţelea, şi rugăciuni pentru bolnavi, şi materială, acolo unde este nevoie – nu este cazul să alimentăm un conflict care nu are, repet, absolut nicio legătură cu ce s-a întâmplat vineri, 30 octombrie. Suferinţa prin care trece ţara este şi a Bisericii, care trebuie să şi-o asume deplin, în timp ce agitatorii politici, indiferent de raţiunile lor, ar da dovadă de respect dacă, măcar acum, nu ar crea noi motive de dezbinare. Lacrimile părintelui Visarion Alexa, care a slujit marţi seara alături de ceilalţi la Colectiv, curg împreună cu ale părinţilor, fraţilor, prietenilor, soţilor şi soţiilor celor morţi sau suferinzi. Şi la durere se răspunde cu compasiune, nu cu judecăţi sau poziţii politice.

Autor: Paul Slayer Grigoriu

Sursa: Thoughts/Cugetari