C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Înapoi în România. Şanse noi

44590015_640Într-o emisiune la RRA, am afirmat că România se află într-un proces accelerat de periferizare. Acest proces a început imediat după 1989 şi lui i s-a opus un proiect cu sens contrar: integrarea în UE. Criza economică, izbucnită în 2008, a încetinit procesul de integrare, accentuând din nou condiţia României de ţară periferică.

Domnul Daniel Dăianu, care a avut o intervenţie telefonică, a extins discuţia, arătând că această condiţie periferică datează, în realitate, de mai mult timp, de fapt, dintotdeauna. Şi înainte de 1989, România era, în cadrul blocului sovietic, o ţară periferică, şi în perioada interbelică era considerată astfel etc. Sunt de acord cu această interpretare a domnului Dăianu.
Trebuie să precizez însă că analiza mea, de fapt analiza Grupului de Consolidare Instituţională (GCI), ale cărui concluzii le prezentam, avea în vedere o unitate de timp limitată la perioada postcomunistă. Dacă extindem cadrul, atunci, într-adevăr, constatăm perpetuarea statutului de periferie al României de-a lungul întregii sale modernităţi. În acelaşi timp, cred că teza privind accelerarea periferizării în postcomunism rămâne în picioare. Tocmai în procesul de integrare a României în UE, mai precis în ceea ce a urmat după momentul aderării, din 2007, trebuie să vedem, după părerea mea, semnul acestei periferizări şi, mă gândesc acum, al unei posibile repoziţionări.

Interpretez integrarea europeană a României ca finalul unui proces istoric început în secolul al XIX-lea cu primele eforturi de europenizare ale paşoptiştilor. Acest proces avea două dimensiuni majore: unitatea naţională, realizată, după Al Doilea Război Mondial, prin unirea mare, şi modernizarea ţării, asumarea participării la civilizaţia occidentală. Integrarea europeană a României a fost realizată în mai multe etape, cunoscând şi perioade de regres. Aderarea la UE nu este astfel decât momentul unei legitimări instituţionale (UE este instituţia politică reprezentativă pentru civilizaţia europeană occidentală), finalul acestui proces, – şi ceea ce, în plus, solicită asumarea unui nou început.

Aderarea la UE este finalul unui proces, dar integrarea nu a avut, propriu-zis, loc. România a aderat la UE în condiţii care i-au slăbit, încă de la început, statutul de ţară membră. Înainte de a se putea afirma în cadrul UE, România trebuia să-şi rezolve probleme interne foarte importante, cum ar fi independenţa Justiţiei, dar şi multe alte probleme, de la agricultură la educaţie. Mai mult decât atât, criza economică globală, izbucnită în 2008, a încetinit procesul de integrare (la nivel european, procesul de extindere). Nu există, în acest moment, pentru România, o perspectivă privind adoptarea monedei europene, aderarea la spaţiul Schengen este amânată sine die, liberalizarea accesului cetăţenilor români la piaţa europeană a muncii este limitată în mai multe state europene etc. Aplicarea Pactului de Stabilitate, impus de Germania, ar obliga România la respectarea unor condiţii de control bugetar ce-i va limita posibilităţile de dezvoltare. Acestui cadru i se adaugă, desigur, acordul de finanţare cu FMI, BM şi UE, acord care a avut ca efect adoptarea celor mai dure măsuri anti-criză din UE. Şi acest acord va limita, pe termen mediu, posibilităţile de dezvoltare ale României, ba chiar şi libertatea de decizie a Guvernului.

Ceea ce vreau să spun este că, în contextul creat după aderarea la UE şi definit, apoi, dramatic, de criza economică, România s-a văzut din nou „periferizată”, dar, de această dată, „periferizarea” ameninţa întregul proiect al modernităţii. Ameninţări asemănătoare au mai existat în trecut. Cele două războaie mondiale sau dictatura comunistă sunt momente de deturnare sau, cel puţin, de risc major asupra proiectului de modernizare al României. Chiar dacă, în raport cu aceste evenimente, situaţia actuală pare stabilă, ba chiar favorabilă, avem de-a face, în realitate, cu o problemă foarte complexă.

Aderarea României la UE este finalul unui proces istoric naţional, dar şi al unui proces european de extindere. Chiar dacă alte state europene vor mai adera la UE, ceea ce a fost mai important, anume extinderea către Est, s-a întâmplat. Evident, criza economică europeană a ridicat semne de întrebare serioase asupra oportunităţii procesului de extindere. Nervozitatea statelor occidentale s-a manifestat în mod direct asupra României, ca şi cum România ar fi fost, în contextul crizei, o parte a problemei. Însă, după cum s-a putut constata de-a lungul anilor de criză, România a fost o parte a problemei numai în măsura în care această problemă a fost generată chiar de către statele din Vest. E-adevărat că România nu era pregătită de aderare şi că, din acest motiv, efectele crizei au fost şi mai mari decât în alte state. La fel de adevărat este însă că, în noul context, România a luat măsuri extrem de dure cu scopul de a se menţine pe linia de plutire şi de a nu crea o criză suplimentară în UE. Nu se poate spune că, în tot acest timp, România s-a comportat perfect, dar faptul că s-a menţinut pe linia de plutire şi că nu a devenit o nouă Grecie, este remarcabil. Rezistenţa României atestă oportunitatea extinderii UE către Estul Europei şi, din punctul de vedere al României, ea înseamnă o şansă de afirmare în cadrul UE. Criza economică a ameninţat şi încă ameninţă statutul României în cadrul UE, dar cred că este cazul să sperăm că, pe termen mediu, acest statut se va întări totuşi. Dacă, acum doi-trei ani, marele proiect naţional al modernizării părea să fi eşuat în marea criză europeană, astăzi a reapărut speranţa că el se va realiza până la urmă şi că România va deveni o ţară stabilă.

În ce măsură însă civilizaţia occidentală şi, în primul rând, Europa, vor rămâne în continuare ceea ce au fost până la declanşarea crizei? Iată o întrebare care complică din nou lucrurile şi la care, evident, nu se poate da încă un răspuns clar. Viitorul este mai incert ca oricând, iar România este prinsă în acest viitor. Încetinierea procesului de extindere europeană este o modalitate de reacţie a ţărilor occidentale faţă de partenerii lor estici, care priveşte însă mai mult aceste ţări occidentale decât pe partenerii lor. Este vorba despre o reacţie de închidere, cauzată de efectele crizei. Faţă de asemenea reacţii, România va răspunde în continuare printr-o atitudine pro-europeană. Va milita, desigur, în continuare, pentru aderarea la spaţiul Schengen şi, cu un entuziasm prefăcut, şi pentru adoptarea monedei europene. Cât priveşte liberalizarea pieţei muncii, situaţia este imponderabilă, din cauza problemelor economice, mai ales ale Spaniei şi Italiei, mulţi români plecaţi la muncă în străinătate revenind treptat în ţară.

Problema este dacă România va începe să aibă şi atitudini autonome, atât în cadrul UE, cât şi în afara ei. Deocamdată, din cauza poziţiei slabe în cadrul UE şi a acordului de finanţare externă, posibilităţile de afirmare ale României sunt limitate. România a reuşit până acum să facă faţă crizei, dar are o marjă de acţiune redusă. Este foarte clar că nu poate rezista singură (dar, care ţară din lume poate rezista singură?) şi totuşi trebuie să facă ceva din proprie iniţiativă. Pe plan extern, probabil că poziţia geo-strategică favorabilă la Marea Neagră va fi un punct important. Pe plan intern însă, statul român va trebui să-şi asume un nou proiect, autonom, de dezvoltare. Numai reuşita acestui proiect va fi, în cele din urmă, o confirmare a succesului modernizării României.

Acest proiect este unul politic, iar conflictul politic, agravat, din 2005 până astăzi, a făcut imposibilă adoptarea acestui proiect. După părerea mea, riscurile evoluţiei României către stabilitate şi prosperitate, în următorii ani, vin din această zonă. România trebuie să găsească rapid o cale de repoziţionare în raport cu UE, în noul context al încetinirii procesului de integrare şi, de asemenea, să-şi definească singură priorităţile de dezvoltare. Marele proiect naţional al integrării în civilizaţia occidentală s-a încheiat, iar România are nevoie acum de un nou proiect, proiect de afirmare în interiorul acestei civilizaţii. Aceasta este, cred, singura modalitate prin care România poate lupta în continuare împotriva periferizării.

Autor: Arthur Suciu
gandeste.org

Related Posts

One Response “Înapoi în România. Şanse noi”

  1. nicu says:

    Sa facem un cimitir vesel, sa facem
    “din noapte zi si din moarte nunta”, o pricina de bucurie, sa fie un “parastas retechnologizat”- Adrian Paunescu.

    Tot raul lucreaza spre bine. Slabiciunea asta a noastra devine o putere, un blestem devenit binecuvantare. Daca stramosii nostri luptau pentru conservarea neamului, acuma blestemul acesta cu care ne-am pricopsit, el singur actioneaza in acest sens caci am devenit ca o ciuma pentru toti.

    Pentru slava care are sa fie descoperita fata de noi, de aceea suntem unde suntem.
    „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.” Mica 5:2

    „Când eşti poftit de cineva la nuntă, să nu te aşezi la masă în locul dintâi; ca nu cumva, printre cei poftiţi de el, să fie altul mai cu vază decât tine,
    şi cel ce te-a poftit şi pe tine şi pe el să vină să-ţi zică: „Dă locul tău omului acestuia.” Atunci, cu ruşine, va trebui să iei locul de pe urmă.
    Ci, când eşti poftit, du-te şi aşază-te în locul cel mai de pe urmă; pentru ca atunci când va veni cel ce te-a poftit să-ţi zică: „Prietene, mută-te mai sus.” Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la masă împreună cu tine.
    Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat.” Luca 14:8-11

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss