C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Imposibilitatea calculului economic în socialism

Condiţia pentru ca o industrie să opereze eficient este ca cei care o conduc să poată efectua “calcule economice”. Din punctul de vedere al acestui argument, nu are importanţă dacă “cei care conduc” sunt fie manageri, fie capitalisti, consilii economice sau alte comitete alese în mod democratic, fie sfinţi aleşi de către zei. Problema calculului economic cu care ei se confruntă este examinată mai în detaliu în câteva din următoarele eseuri, însă ideea generală poate fi explicata într-un mod simplu şi concis.

Cei care conduc un departament de producţie sau o intreprindere (spre exemplu o fabrică) trebuie să ia decizii multiple despre cum va fi gestionată. De exemplu,ei vor trebui să decidă dacă este necesar să instaleze un nou tip de echipament sau dacă este necesar să schimbe un proces tehnologic cu altul care să solicite noi materii prime. În mod frecvent ei vor trebui să aleagă un singur plan dintr-o mulţime de alternative. Cum ar trebui ei să facă alegerea?

Iniţial, răspunsul poate părea evident. Ar trebui aleasă soluţia “cea mai bună” sau “cea mai eficientă”. Dar nu este la fel de simplu precum pare. Aceasta nu este o alegere care poate fi facută fără ajutorul celor care cunosc aspectele tehnice ale problemei – specialiştii sau expertii tehnici. De cele mai multe ori problema depăşeşte competenţa specialiştilor sau tehnicienilor, care sunt neputinciosi în a o rezolva pentru noi.

Pentru a lua un exemplu simplu, presupunem că suntem responsabili de o intreprindere, şi trebuie să facem o alegere intre 2 procese tehnologice, A şi B. Procesul A are nevoie de 50 de tone de cauciuc şi 40 de tone de cherestea pe săptămână. Procesul B solicită 40 de tone de cauciuc şi 50 de tone de cherestea pe săptămână. Specialistul tehnic ne-a informat că ambele alternative, atat A, cât şi B sunt fezabile pentru obiectivul propus. Însă cu această informaţie, expertiza sa a fost epuizata. Expertiza sa tehnică nu ne ajută să avansăm, nu indică dacă este de preferat procesul A sau B.

Dacă ar fi existat un al treilea proces, C, care utiliza 35 de tone de cauciuc şi 35 de tone de cherestea, pentru a obţine aceleaşi rezultate ca A sau B, atunci nu am mai avea o problemă: am alege C. Insă intre A şi B rămânem blocaţi. Procesul A ne-ar permite să economisim cauciuc în detrimentul cherestelei. Cu exceptia unei variante improbabile, una dintre variante este “mai bună”, mai” eficientă”, mai “productivă” sau mai “economică”. Cealaltă este varianta risipitoare. Insă care?

Avem nevoie, în mod evident, de o formă de comparaţie intre cherestea şi cauciuc, prin aducerea lor la un numitor comun. Este de asemenea evident că oricare unitate de masură fizică, volum sau masă, este nepotrivită în acest context (un litru de apă nu poate fi comparat cu un litru de mercur, şi nici o tonă de nisip cu o tonă de platină). Suntem interesaţi să exprimăm, intr-un mod vag, că ne-am dori o evaluare comparativă a cauciucului şi cherestelei în funcţie de “penurie”, “costuri” sau poate “importanţă socială”.

Pe piaţă, astfel de comparaţii sunt facute prin referinţă la preţ. Oamenii care conduc intreprinderea se uită la preţurile de piaţă ale cauciucului şi cherestelei, pentru a observa care este mai ieftin şi care este mai scump. Dacă preţul cauciucului este de 500 dolari pe tonă, iar pretul cherestelei de 1000 dolari pe tonă, atunci procesul A este mai ieftin decat procesul B, şi probabil mai profitabil.

Exemplul caucic-cherestea este, în mod evident, extrem de simplificat. Ar fi mai realist să considerăm mai multe procese, în care fiecare să utiliteze mai mulţi factori, incluzând mai multe tipuri de muncă, cu câteva componente comune în toate procesele, însă în cantităţi diferite şi câteva componente specifice unui singur proces, sau unui grup de procese. În acest caz, ar trebui să luăm în considerare faptul că rezultatul comparat al celor două (sau mai multe) procese ar putea fi diferit la o privire atenta, astfel incât produsul A este inferior produsului B, însă este totuşi de preferat datorită costului considerabil mai mic. Ar trebui să ne amintim că efectuarea de baza a calculului economic nu se face numai în momentele cruciale din viaţa unei intreprinderi, ca de exemplu alegerea unei tehnologii extrem de noi, ci se aplică şi nenumăratelor ajustari necesare în fiecare zi, ora sau minut. O decizie de producţie nu incepe cu studierea tuturor aspectelor tehnice şi abia apoi continuă cu alegerea economică. Mai degrabă, tehnicianul cunoaşte încă de la inceput preturile curente, deci poate evalua în funcţie de costul mai mare sau mai mic, şi putin probabil să facă calculele pur tehnice fara ghidarea atotprezentă a pieţei. În concluzie, preţurile se modifică iar prioritatea factorilor de producţie se schimbă de obicei mai frecvent, În mod spontan şi substanţial faţă de preţurile produselor finite. Prin urmare, responsabilul din intreprindere nu numai că trebuie să cunoască preţurile curente, ci trebuie să incerce să le anticipeze pe cele viitoare, avand în vedere că decizia de cumpărare trebuie să fie luată cu mult inaintea achizitiilor rezultate de materiale. Cu toate acestea, preţurile curente şi recente sunt un bun punct de pornire în estimarea preţurilor viitoare. Toate aceste argumente arata cât de mult am simplificat exemplul cauciuc-cherestea pentru a pune în evidenţă esentialul; însă a devenit evident că aceste argumente nu micşorează importanţa calculului economic, ci, în mod contrar, o amplifică.

Nu voi afirma că increderea în preţurile curente este o metoda perfectă. În acest moment, este de ajuns să observăm rapid că: (a) preţurile de piaţă sunt produse sociale spontane rezultate din tipare neplanificate de interacţiuni intre milioane de indivizi; (b) preţurile de piaţă generalizează, cuprind şi transforma o cantitate imensă de informaţii care nu trebuie să fie, şi în general nu este, cunoscută unei singure persoane sau comitet; (c) putem demonstra uşor că factorii care duc la creşterea sau scăderea preţurilor, şi deci care ajută în ghidarea responsabililor care utilizeaza aceste preturi, sunt influenţe care trebuie luate în considerare, cu aceeaşi importanţă, în orice sistem pentru coordonarea unei industrii moderne; (d) calculul economic bazat pe preţuri este viabil, realizări industriale majore s-au realizat prin calculul bazat pe preţurile curente.

După cum spuneam, nu susţin că preturile curente sunt metoda perfectă pentru calculul economic intr-o societate industrializată avansată. Susţin calculul economic prin preţurile curente ca fiind unica metodă. Nu poate exista alta cale. Aşadar, preţurile de piaţă sunt esenţiale pentru supravietuirea oricărei structuri industriale complexe capabile să genereze consumuri mari de materiale de producţie.

Demonstratia decisivă a imposibilităţii efectuării calcului economic în timpul socialismului a fost propusă de Ludwig von Mises în primăvara anului 1920, dar Mises a avut şi el predecesorii săi. Hermann Heinrich Gossen, pionierul uitat al utilităţii marginale scria incă din 1854:

Doar proprietatea privată reprezintă masura dorită pentru determinarea cantităţii din fiecare material, care ar trebui produs în anumite condiţii date. Prin urmare, autoritatea centrală, propusă de comunişti pentru distribuirea sarcinilor şi recompensei acestora, va realiza cât de curând faptul că şi-a asumat o soluţie care depăşeşte cu mult abilităţi ale unor indivizi.[1]

Mai mulţi scriitori ai secolului al 19-lea au ajuns la o afirmaţie similară. Walter Bagehot a remarcat contabilitatea financiară ca fiind indispensabilă oricărei societăţi industriale complexe, şi a adăugat acestei afirmaţii observaţia că sălbaticii primitivi erau incapabili de a face calcule de determinare a profitului şi a costurilor. Nu a ajuns la deducţia că orice industrie dezvoltată este imposibilă fără un mecanism de piaţă. Poate că a considerat-o prea evidentă pentru a o mai formula.[2]

Chestiuni conexe

Alţi cercetători au abordat direct problema unei ordini economice socialiste, dar fără formularea problemei calculului. Două curente de gândire erau urmate şi au ajuns foarte aproape de argumentul calculului economic, însă l-au lăsat neformulat.

Wicksteed a pus problema remunerării indivizilor sub socialism. Din argumetaţia lui Wicksteed pare aproape sigur că avea în minte dificultatea calculului economic:

Dacă instituţiile publice ar fi singurii angajatori, pe care s-ar baza diferenţierea remunerării diverşilor agenţi economici? Este posibil să concepem o maşinărie care să determine semnificaţia marginală a tuturor? [3]

Insă nu a separat în mod explicit problema alocării de problema plăţii, pentru a examina o piaţă ipotetică a socialismului în care o intreprindere după cealaltă erau achiziţionate de stat.[4]

Alti economişti au abordat economia socialistă dintr-un alt unghi. Fără a-şi lua angajamentul de analiză al fezabiliataţii comunismului, au arătat că dacă o astfel de societate socialistă ar exista, atunci ar trebui să beneficieze de un sistem alocativ, în stransă legatură şi paralel cu cel al pieţii. Socialismul ar trebui să acorde preţuri factorilor de producţie şi ar fi forţaţi să utilizeze renta, dobânda şi profitul, sau cel puţin notiuni de bază de contabilitate comparabile cu cele menţionate. Astfel de argumente au fost menţionate de Wieser, Böhm-Bawerk (1889), Pareto (1987) şi Barone (1908). [5]

In mod curios, contribuţiile lui Pareto şi Barone au fost interpretate greşit mai târziu. Barone era un urmaş al lui Pareto şi amândoi işi exprimau ideile în ecuatii matematice bazate pe ecuaţiile lui Walras. Directia argumentaţiei lor era să demonstreze că orice societate economică socialistă ipotetică s-ar conforma unor tipare similare cu cele dintr-o piaţă. Din cate ştiu, nici Pareto sau Barone nu au dat un verdict categoric asupra posibilităţii practice a existenţei socialismului, chiar dacă semnificaţia teoriei lor implică o parere negativă. Ceea ce au afirmat fără doar şi poate, a fost că funcţionarea sistemului preţurilor nu ar putea să fie inlocuită nicioadată cu rezolvarea de ecuaţii. Ecuaţiile ar putea doar descrie o tendinţă a preţurilor curente. Nu s-ar putea calcula în mod independent şi folosi pentru a înlocui sistemul preţurilor.[6]

După ce Mises a pus problema calculului, aceasta a fost revendicată a fi fost deja respinsă de Barone, care ar fi demonstrat că o societate socialistă ar putea aloca în mod sigur resursele de către planificatori care s-ar ocupa cu rezolvarea ecuaţiilor! Refuzul brutal al erorilor socialiste de către Barone a fost aclamat ca fiind demonstraţia în premieră a aplicabilităţii socialismului. Aceasta poveste ciudată a fost susţinută de Lange şi Schumpeter şi a devenit parte din prezentul consens fals asupra calculului economic.

Ca urmare a discursului bine primit al lui Kautsky în Delft, Olanda, despre Revoluţia socială, economistul olandez Nicolas G Pierson a abordat problema viabilităţii economice a socialismului intr-o lucrare publicată în acelaşi an, 1902. Principalul interes al lui Pierson era să scoată în evidenţă că o societate socialistă s-ar fi confruntat cu “o problemă a valorii”.

Problema practică a valorii care este salvată în mod automat [de piaţă]…nu ar dispărea dacă automatismul soluţiei ar fi imposibil. Problema ar rămâne în întregime nerezolvată.[7]

După ce a demonstrat că un grup de state socialiste ar fi trebuit să regleze tranzacţiile mutuale cu ajutorul preţurilor, Pierson argumenteaza că intr-o societate comunistă ar fi imposibil să fie calculat venitul net, din moment ce nu ar exista o celula care să inlocuiască funcţiile îndeplinite de preţuri. Societatea ar fi incapabilă să determine, spre exemplu, la sfârşitul fiecarui an, dacă a realizat profit sau pierdere în intregimea sa sau pe parţi componente. Întocmirea unor stocuri de bunuri în două momente diferite în timp nu ar fi suficientă: toate aceste bunuri ar trebui exprimate în unităţi comune de valoare.

Pierson analizează felul în care o administraţie socialistă ar putea elimina bunurile de consum, inclusiv sistemul de vouchere de muncă, şi arată cum comerţul ar reieşi la suprafaţă. El arata că:

Principiul comercial, pe care o societate incearcă din greu să îl anuleze, apare încă o dată în prim plan…fenomenul valorii, la fel ca fenomenul gravitaţiei, nu poate fi ignorat. Ceea ce este rar şi folositor are valoare… anihilarea valoarii este peste puterea individului.[8]

A propos de sugestia lui Kautsky referitoare la faptul că salariile socialiste ar putea fi fixate în funcţie de productivitatea muncii, Pierson arată că acest lucru nu este simplu, chiar dacă aşa pare în aparenţă. Evaluarea contribuţiilor diferite ale lucrătorilor, determinarea productivităţii diferite a unui muncitor din fabrică şi a unui muncitor de birou, fără să mai menţionăm contribuţia cunoştiinţelor antreprenoriale ar fi imposibilă fără o apreciere a valorii. Pierson face o confuzie aici, încercând să apere “productivitatea” avansului finanţării. În socialismul lui Kautsky, deşi sistemul reţine salarii şi lichidităţi, pesemne nu ar exista împrumuturi financiare pentru intreprinderi. Semnul de întrebare cu privire la care intreprinderi să fie închise, care menţinute şi care să primească investiţii pentru dezvoltare ar fi determinat prin metode administrative fără aportul instrumentelor financiare. Cu toate acestea idea lui Pierson referitoare la cunoştiinţele antreprenoriale de observare a oportunităţilor, este corect evaluată.

Pierson prezintă toate principiile de bază ale argumentului calculului economic:

1. Societatea se confruntă cu probleme economice spefice, care nu pot fi limitate la competenţa specialiştilor sau inginerilor.

2. Aceste probleme nu vor dispărea sub socialism/comunism, dar prezenta solutie, piaţă (factorilor de producţie) va dispărea. Comunismul va trebui să gasească o soluţie alternativă.

3. Orice soluţie ar trebui să ia în calcul comparaţia şi evaluarea oricăruia şi a tuturor bunurilor faţă de unităţi comune pe care Pierson le defineşte ca fiind “valoarea” bunurilor.

4. (prin deducţie) în afara preţurilor curente, astfel de unităti nu pot fi identificate. Astfel comunismul este imposibil.

După cum recunoaşte şi Mises, Pierson a explicat problema în mod clar şi complet încă din 1902.[9] Cu toate acestea, Pierson doar găseşte sugestii referitoare la dificultăţile în funcţionarea unei economii socialiste. În mod aparent, el insuşi nu realizează importanţa relativă a parerilor sale. El se concentrează prea mult asupra comerţului international, având în vedere că Marxistii cred intr-o lume unificată.[10] De multe ori omite să separe problema alocării de cea a remunerării, deşi demonstrează în mod evident că “este posibil… să se efectueze lucrări la costuri prea mari, clădiri care se construiesc în locuri greşite, şi designul acestora să se facă intr-un mod nepotrivit scopului lor”, şi toate acestea nu pot fi o problemă tehnică, ci o problemă a “valorii”.

Preocuparea continuă a lui Pierson asupra necesităţii valorii poate parea ciudată unui cititor modern. Însă în 1902, orice socialist sau critic al socialismului ar fi ştiut pe de rost pasajul celebru din Anti Dühring în care Engels explică cât de uşor se poate organiza producţia socialistă:

Engels s-a înşelat

Societatea poate calcula intr-un mod simplu câte ore de muncă sunt cuprinse intr-un motor cu aburi, intr-o baniţă de grâu din ultima recoltă, într-o sută de metrii pătraţi de tesătură de o anumită calitate…societatea nu va atribui valoare produselor. Spre exemplu, dacă pentru cei o sută de metrii pătraţi de tesătură au fost necesare, să spunem, o mie de ore de muncă, atunci societatea nu poate susţine, intr-un mod indirect şi fără sens, că materialul are o valoare de o mie de ore de muncă. Este adevărat că în acest caz societatea trebuie să stie cât de multă muncă este atribuită producţiei unui articol de consum. Societatea va trebui să isi aranjeze planul de producţie în conformitate cu factorii săi de producţie, care includ, în mod special, forţă de muncă. Oamenii vor putea să gestioneze totul într-un mod simplu, fără intervenţia mult prea dezbătutei“valori”.11]

In ziua de azi, miopia şi analfabetismul economic ale acestui pasaj sunt evidente într-un mod dureros oricărui cititor.

Weber şi calculul raţional

Se întamplă în mod frecvent ca descoperiri cruciale de către mai multi indivizi, să aibă loc, în mod independent şi aproape simultan. Boris Brutzjus, Ludvic von Mises şi Max Weber, au enunţat cu toţii rationamentul calculului economic într-un mod clar, dar separat, în 1920. Versiunea lui Weber apare în lucrarea sa Economie şi Societate, care nu a fost publicată decat în anul imediat următor.

Weber a prelucrat calculul economic mai puţin decât Brutzkus sau Mises, iar în concepţia sa, acesta reprezinta doar o anumită parte, având în vedere că munca sa reprezintă, de fapt, o tentativă de a face o clasificare ale “tipologiilor ideale” pe care Weber le considera necesare pentru studiul sociologic ale intituţiilor moderne economice şi politice occidentale. Această muncă il conduce la precizarea limitărilor “calculului în kind”, prin contrast cu calulul monetar, un subiect extrem de actual, din moment ce incă din 1919 doi socialisti influenţi, Otto Neurath şi Otto Bauer, au publicat amândoi cărţi care susţineau o economie bazată pe troc (fără moneda). [12] Weber face referinţă in mod specific la Neurath, care argumentează calculul non-monetar ca fiind deja bine instaurat, că preţurile curente sunt oricum arbitrare, din moment ce nu măsoară nimic, şi că economia de război a Germaniei a arătat drumul unei evolutii spre o noua economie “naturală”(fără monedă).

Argumentul lui Weber este subminat de preocuparea sa pentru opozitia greşită dintre “argumentul formei” şi “argumentul fondului”[13] El afirmă că piaţa este singura care poate permite realizarea unui nivel ridicat de argument al formei. Înţelegerea sa asupra argumentului fondului este neclară dar se pare că Weber crede fie că argumentul formei este important de sine stătător, fie că acest argument este necesar oricărui argument de fond. El concluzionează:

Trebuie luat în calcul, că menţinerera unui anumit nivel al densităţii populaţiei pe o suprafaţă dată poate fi posibilă numai pe baza realizării unui calcul riguros. In masura în care aceasta afirmaţie este adevarată, o limitare a unui posibil nivel al socialismului ar fi dată de necesitatea menţinerii unui sistem de preţuri eficace”[14]

Acest argument pare a fi “de fond”. Weber recunoaşte faptul că planificarea non-monetară poate fi raţională în condiţii extrem de simple, atâta timp cât situaţia nu necesită o estimare riguroasă a utilităţii marginale comparative care poate fi câştigată din alocarea resurselor disponibile fiecărui obicei de consum dintr-un număr mare şi heterogen de astfel de obiceiuri de consum.[15]Evaluarea non-bugetară poate fi realizată la scara mică, în gospodării care se autoaprovizionează, însă, de indată ce trebuie să trateze factori de complexitate, este limitată la “standardele tradiţionale” şi la “estimări brute” şi deci nu face foarte bine faţă situaţiilor în schimbare.

Contabilitatea ratională a oricărei situatii complexe are nevoie de preţuri de piaţă, şi acestea necesita autonomia unităţilor separate. Preţurile fictive, care nu corespund cu preţurile stabilite de către intreprinderile aflate în concurenţa pe piaţă, ar fi inutile. [16]Calculul in-kind/inventarul ar fi indicat intr-o anumită măsură acolo unde diverse moduri de producere ale aceluiaşi bun sunt comparate sau când este utilizată aceeaşi alimentare cu factori de producţie pentru a produce unul sau mai multe tipuri de bunuri.

Dar dificultăţile calculului incep atunci când este vorba să comparăm mai multe feluri de factori de producţie, utilizarea lor diferită şi produsele cantitativ diferite…comparaţia diverselor procese de producţie cu utilizarea diverselor materii prime şi diverselor modalităţi de tratare a lor, este efectuată în ziua de azi prin calculul profitabilităţii comparative în funcţie de costurile exprimate în bani. Pentru calculul in-kind, pe de alta parte, se pun dificultăţi mari ce nu pot propune o soluţie obiectivă.[17]

O întreprindere modernă se confruntă permanent cu chestiunea eficacităţii fiecărei dintre parţile sale şi se pune problema dacă una din parţi utilizează componente care ar putea fi utilizate mai raţional în alte părţi. Toate acestea ar putea fi rezolvate foarte uşor prin exprimarea veniturilor şi costurilor în bani, dar “este extrem de dificil să exprimi acest lucru prin bunuri materiale, şi într-adevăr se poate realiza numai în cazuri simple”. Nici un fel de îmbunătăţiri tehnice nu pot schimba situaţia pentru calculul non-monetar, declară Weber: “un calcul exact’ in-kind este “imposibil în principiu”. Problema principală este cea a imputării, a atribuirii de valoare factorilor de producţie. Orice sistem de contabilitate ar trebui să aibă stabiliţi “indici de valoare” ai diverselor resurse, care ar trebui să joace un rol similar ca acela al preţurilor curente. Dar nu exista nici o modalitate ca acesti indici să fie stabiliţi:

Nu se câştigă nimic prin presupunerea că, dacă problema calculului non-monetar ar fi luată în serios şi atacată, atunci o metoda potrivită de contabilitate s-ar descoperi şi inventa. Problema este fundamentală oricărui tip de “socializare”.Nu putem vorbi de “o economie planificată raţional”atât timp cât pentru punctul acesta decisiv nu putem depăşi un plan raţional”.[18]

Brutzkus şi bolşevismul

Boris Brutzkus a fost un economist din timpul Revolutiei Ruse, al preluării bolsevice ulterioare, şi al tentativelor bolşevicilor de a conduce intr-o rânduială comunistă. În august 1920 bolşevicii atinseseră punctul maxim al gloriei. Învinseseră forţele “contra- revoluţionare” prin lupta şi-şi întăriseră dominaţia nedisputată asupra Imperiului Rus. Desfiinţarea banilor era în plină desfăsurare: economia comunistă incepea să prindă formă. Dislocările vlăguite ale producţiei erau incă reproşate războaielor recente. În acel moment, Brutzkus a ţinut o conferinţă in fata unei audienţe academice în Petrograd(Saint Petersburg) explicând că “sistemul de comunism Marxist, cum era înţeles la acea vreme, era – independent de condiţiile datorate războiului – defectuos în mod intrinsec şi ar trebui oprit”.

Şapte luni mai târziu, bolşevicii s-au văzut constranşi, pentru a rămane la putere, să renunţe la goana dupa comunism şi să adopte în mod deliberat economia de piaţă. În aceaşi perioadă a avut loc si o slabire a represiunii politice. Unora dintre criticii regimului li se permitea să apară la rampa, fiind expusi unei cenzuri destul de moderate. Brutzkus a publicat conţinutul conferinţei sale într-un jurnal erudit şi doar câteva paragrafe fuseseră şterse de către stat. În vara lui 1922, represiunea politică începe să se intensifice din nou. Mulţi profesori universitari anti-bolşevici au fost adunaţi şi li s-a ordonat să părăsească ţara. Trotsky a descris aceasta strategie ca fiind una de “umanitate preventivă” şi a argumentat că:

Ideologii cultivate nu sunt în prezent periculoşi pentru Republică, însă pot apărea complicaţii interne sau externe care ne-ar obliga să îi împuşcăm pe aceşti ideologi. De aceea este mai bine să îi lăsăm să plece în străinătate.[19]

Trotsky nu concepea probabil că o astfel de umanitate preventivă avea să i se impună şi lui personal, la scurta vreme dupa aceea.

In articolele sale din 1921, bazate pe conferinţa sa din 1920, Brutzkus atrage atenţia asupra faptului că “socialismul stiinţific” s-a limitat la a critica ordinea capitalistă, fără a fii foarte atent la organizarea societăţii socialiste. Atât socialistii din Vest cat şi bolşevicii ruşi s-au trezit la putere fără a deţine un plan cuprinzător care ar fi absolut necesar pentru construcţia socialismului. Cu toate acestea, principiile generale ale socialismului marxist sunt clare: se întâmpla la o scara industrială mare şi inlocuieşte “anrahia producţiei” cu un plan unitar. Prin urmare nu există salarii, profituri, chirii sau alte preţuri.

Brutzkus argumentează că orice activitate economică “ar trebui să satisfacă principiul conform caruia rezultatele sale trebuie să corespundă costurilor cheltuite cu acestea”[20].Intr-o societate primitivă, de scara mică, este destul de simplu. În “sistemul capitalist” principiul este satisfăcut prin faptul că produsele se pot vinde la un preţ, ceea ce acoperă costurile productiei. “Aceasta estimare are loc prin virtutea unui proces spontan, al cărui rezultat trebuie înţeles de către antreprenor ca şi informaţie”. Însă când planificarea centralizată inlocuieşte piaţa, aceasta informaţie nu va mai fi disponibilă.

După desfiinţarea sugestiilor lui Bukharin şi Tschayanoff, pentru care calculul in-kind poate fi calculat, Brutzkus se gândeşte la ideea de folosi “munca” pe post de masură a costurilor de producţie. Nu exista nici o modalitate prin care să se reducă diversitatea calitaţii muncii la o singură masură omogenă, iar “valoarea muncii” nu ar reuşi să ia în considerare actuala lipsă de bunuri de capital. Mai mult, doar intr-un echilibru ipotetic şi imposibil de atins, preţurile pieţei ar fi egale cu costurile anterioare de producţie (dacă presupunem că toate costurile de producţie pot fi reduse la muncă sau la “valorile muncii”). Divergenţele actuale privind determinarea preţurilor curente din costuri de producţie, reprezintă influenţe demne de luat în considerare şi care ar trebui incluse în orice metodă care doreşte înlocuirea preţurilor de piaţă.

Proiectanţii socialişti ar trebui să cuantifice nevoile tuturor şi apoi să determine modalitaţile de atingere ale acestor nevoi. Brutzkus crede că ar fi extrem de dificil să se măsoare chiar şi necesităţile populaţiei pentru mâncare, iar esitmarea tuturor nevoilor oamenilor ar fi dincolo de capacitatea oricărui organ administrativ[21]. Dar aceasta nu este principala problema. Pe piaţă, intreprinderile trebuie să se descurce sau să işi incheie activitatea; dar, în socialism, “nu există o legatura directă între productivitatea unei intreprinderi şi creditarea pentru continuarea activităţii”. Si nici nu ar putea exista o asemenea legatură, întrucât

Sub socialism nu există o masură generală a valorii. Presupunem că un stat sovietic a contribuit cu o anumita cantitate de lapte, carne si de cereale. Câte kilograme de sămanţă, câte kilograme de îngrăşământ artificial sau ulei nerafinat, câte capete de bovine sau costume de îmbrăcat şi cât combustibil va cere statul la schimb pentru produsele sale?…intr-o societate fîră pieţe, rezolvarea acestei probleme este imposibilă[22].

Brutzkus mai prezintă şi o serie de alte argumente mai puţin importante pentru chestiunea calculului economic. El precizează că dacă autorităţile socialiste sunt de acord cu menţinerea recompenselor materiale pentru munca în mod proporţional cu productivitatea muncii,acestea vor fi obligate să introducă renta, dobânda şi profitul. El argumentează ca nu există fundament pentru a ne aştepta la o intensificare a libertăţii personale, cu atât mai puţin la desfiinţarea statului, de la orice încercare de planificare socialistă, şi propune spre dezbatere ideea ca oamenii vor munci mai cu spor intr-o societate comunistă. În ultimul rând, afirmă ca situatiile din Rusia, prin izolarea sa auto-suficientă şi industra extrem de concentrată, au fost destul de favorabile instituirii comunismului. În consecinţă, eşecul socialismului în Rusia este o respingere destul de concludentă a argumentului.

Afirmaţia clasică

Dintre cei care au lansat argumentul calculului economic, Weber, Brutzkus şi Mises, figura remarcabilă ramâne cea a lui Mises[23]. Teoria lui, publicată prima, a fost mai apoi cuprinsă intr-o critică cuprinzătoare a socialismului, sub toate aspectele acestuia, Die Gemeinwirtschaft (Socialism: An Economic and Sociological Analysis), a atins rapid un public larg de socialişti şi a avut un efect atât de jignitor şi de provovator incât nu putea fi ignorată. Judecata din punctul de vedere al expunerii slăbiciunilor socialismului ca proiect practic (care nu a reprezentat intenţia principala a lui Weber), contribuţia lui Mises a fost mult mai pertinentă şi detaliată decat cea a lui Weber şi de asemena mai exactă şi mai succintă decat cea a lui Brutzkus.

Economistul socialist Oskar Lange a afirmat, intr-o observaţie sarcastică cu implicaţii serioase, că serviciul pe care Mises il face teoriei socialiste este atât de mare, încât ar trebui sa i se ridice o statuie, la loc de cinste, în holul impunator al Comitetului de Planificare Centrală al societaţii socialiste. E adevarat, statuia nu s-a materializat. Dar nici Comitetul de planificare centrală prevazut de Lange.

În lucrarea sa “Calculul economic în Commonwealth-ul socialist”, Mises subliniază faptul ca felul în care bunurile de consum sunt distribuite reprezintă o chestiune secundară. Ca şi Pierson, înaintea sa, el precizează că odată ce indivizii dintr-o societate si-au colectat cupoanele, va lua nastere comerţul. Însă acest comerţ se va limita la bunuri de consum. Bunurile de producţie, din cauza faptului că vor fi în posesia “comunităţii”, nu pot fi supuse tranzacţiilor comerciale.

Oskar Lange

Din simplul motiv că nici un bun de producţie nu va fi niciodată subiectul unui schimb, va fi imposibil să i se determine valoarea monetara. Banii nu vor putea îndeplini niciodată rolul pe care îl îndeplinesc intr-o societate competitivă în determinarea valorii bunurilor de producţie. Calculul cu ajutorul banilor va fi în acest caz imposibil.[24]

În condiţii de bază, un Robinson Crusoe sau o familie de fermieri care-şi asigură traiul, nu numai ca ar aprecia valoarea bunurilor de consum, dar mai mult decât atât, ar atribui valoare şi bunurilor de producţie. Dacă peştilor li se da o valoare, atunci acelasi lucru s-ar întâmpla şi cu o plasă de pescuit. Dacă unui mistreţ i s-ar aprecia valoarea, atunci şi suliţa ar avea o valoare. Chiar şi la un asemenea nivel de bază, producătorii ar trebui să ia în calcul “intersubstituţia bunurilor”. Unele bunuri de producţie ar putea fi utilizate pentru a produce bunuri de consum alternative, în cantităţi diferite. Crusoe ar trebui să facă o estimare aproximativă şi rapida a importanţei acestor bunuri de productie, însă, nu ar putea, bineînţeles, să determine costul total al producţiei în preţuri în bani. Si nici nu ar avea acces la orice tip de unităţi care să-i permite să evalueze dacă o acţiune intentionată (ca de exemplu construirea unei capcane elaborate de prins mistreţi cu materiale care ar putea fi folosite pentru alte scopuri) ar merita sa fie urmată.

Într-o societate cu o tehnologie mult mai complexă, estimarile rapide şi aproximative utilizate de o parte mică de vânători şi fermieri ar fi inutile. Aici, evaluarea se face în funcţie de mai scump sau mai puţin scump, costisitor sau ieftin, fapt demonstrat de valoarea obiectivă a schimbului: preţuri de piaţă exprimate în bani. Utilizarea valorilor de schimb obiective “determină un avantaj întreit”.Calculul se poate baza pe evaluarile tutror participanţilor la schimb; există profitabilitate monetara – un indiciu sigur şi imediat al productivităţii economice; şi valorile au ca sistem de referinţă aceeaşi unitate.

Două condiţii sunt necesare înainte de utilizarea calculului monetar în direcţionarea producţiei. În primul rând, bunurile de ordin superior ( bunuri de capital) ar trebui schimbate, în aceeasi măsură ca bunurile de bază (bunuri de consum). Nu este suficient să evaluam doar bunurile de bază, deoarece:

Nici un om, de unul singur, nu va putea stapâni toate posibilităţile de producţie, dat fiind numărul mare al acestora, pentru a putea face judecăţi de valoare rapide şi relevante fără ajutorul unui sistem de calcul. Distribuţia controlului administrativ între câţiva indivizi, pentru bunurile economice dintr-o comunitate de oameni care iau parte la producerea acestora şi care sunt interesaţi economic în aceste bunuri, impune un fel de diviziune a muncii, care nu ar fi posibilă fără un sistem de calcul al producţiei şi fără economie.[25]

În al doilea rând, ar trebui să existe “un sistem de schimb universal valabil”, banii, utilizaţi în schimbul mijloacelor de producţie dar şi a bunurilor de consum. Altfel ar fi imposibil de redus toate modalitaţile de schimb la un numitor comun.

Nu are sens să se apeleze la exemple existente de preocupări directe ale statului, deoarece acestea sunt insule de ”socialism” in cadrul piaţei, având acces direct la informaţia pieţii. Şi nici socialismul nu mai poate continua ceea ce se întâmpla până acum pe piaţă, deoarece, odata cu shimbările condiţiilor, metodele vechi vor “deveni irationale”.

Deoarece planificatorilor socialişti le va fi imposibil să reducă toate mijloacele de producţie la un numitor comun, aceştia se vor limita la a-si asuma riscul “valorilor estimate”. Posibilitatea calculului exact dispare cu sistemul preţurilor. “Unde nu exista o piaţă liberă, nu exista mecanism de preţuri, nu exista calcul economic”.[26]

Ca o posibila solutie, Mises ia în considerare diviziunea industriilor în ramuri controlate de “sindicate” carora li se permite să facă schimb intre ele. Cu toate acestea, nu ar apărea nici un preţ util, decât daca autonomia sindicatelor ar fi de asemenea natură, încât ele ar deţine de facto drepturile de proprietate ale mijloacelor lor de producţie:

Aceasta nu ar mai reprezenta socializarea ci capitalismul şi sindicalismul muncitorilor. [27]

In prezent am putea numi aceasta formă de organizare un “socialism de piaţă”, un termen care ar fi sunat foarte ciudat în 1920. Mises afirma foarte clar ca el priveşte capitalismul şi sindicalismul “muncitorilor”, în contextul dat, ca o forma de proprietate privată a mijloacelor de producţie. Este o formă de control efectiv realizat de catre secţiunile societăţii, în locul unui control unitar al resurselor dintr-un singur centru.

Mises contrazice cu două argumente sugestia de a utiliza orele-muncă pentru a estima costurile de producţie. Aceasta ipoteza ignoră diversele calităţi ale muncii şi nu ia în calcul resursele naturale neproduse. Acest ultim punct se aplică chiar dacă, în liniile teoriei marxiste a valorii, noi subsumăm sub “orele de muncă necesare din punct de vedere social” toate resursele naturale şi cum au fost acestea folosite în producţie:

Să consideram 10 ore ca fiind timpul-muncă necesar producerii fiecăruia dintre bunurile P şi Q. Mai mult, în producţia atât a lui P cât şi a lui Q este necesara şi materia prima a, o unitate care este produsă printr-o ora-muncă socială; 2 unităţi de a şi 8 ore-muncă sunt necesare în producţia lui P, iar 1 unitate de a şi 9 ore-muncă sunt necesare pentru producţia lui Q. în funcţie de ore-muncă, P şi Q sunt egale, însă în funcţie de valoare, P este mai valoros decat Q. Prima variantă este falsă, iar doar ultima variantă corespunde naturii şi scopului calculului.[28]

Mises aduce în discutie şi faptul că nu putem să ne aşteptam de la oameni să arate o initiativă satisfăcătoare intr-o organizaţie în care nu au nici o miză personală, dar observa ca, dacă această obiecţie nu s-ar lua în considerare, argumentul calculului economic tot ar fi decisiv. Dupa o punere în revistţ a argumentelor neconvingătoare ale lui Otto Bauer şi Lenin despre conducerea unei economii socialiste, Mises încheie prin a declara ca dacă “activitatea economică este iraţională intr-un commonwelth comunist”, aceasta nu îi împiedică pe socialiştii motivaţi de idealuri ascetice, şi nici pe cei pregătiţi să renunţe la bogaţia materială pentru un obiectiv de natura morala. Mises nu contesta ideea că “socialismul” este posibil la un nivel scăzut de tehnologie şi consum.

Ce înţelegea Mises prin “Socialism”

Misses a precizat întodeauna ceea ce înţelegea el prin socialism. : o societate fără proprietaţi private şi schimbul mijloacelor de producţie. Socialismul ar putea sau nu să scape cu totul de bani, însă, prin definiţie, ar scapa de schimbul monetar al factorilor de producţie. In socialism, producţia socială ar fi planificată şi gestionată ca o singura unitate,de către un singur organ de planificare suprem.

Nu încape îndoială că această conceptualizare a socialismului corespunde cu cea a vastei majoritaţi a socialiştilor declaraţi în 1920, şi câtva timp după aceea. O indicaţie clară a acestui lucru este ca Brtzkus şi Weber au luat-o de bună aşa cum era, iar premergatorii lui Mises nu au contrazis-o. Totuşi, Mises a exagerat puţin prin afirmarea faptului ca “toţi socialiştii dinainte de 1920” au sustinut că “socialismul necesita desfiinţarea pieţei şi schimburilor ce se fac pe piaţă şi ca acest lucru este atât un element esenţial cât şi pre-eminent al economiei socialiste”[29] Pentru a corecta această afirmaţie, este necesar să înlocuim “socialiştii marxisti” cu “socialiştii” şi “piaţă mijloacelor industriale de producţie” cu “piaţă” pur şi simplu. De fapt, cei mai vechi socialişti, succesorii Sfântului Simon, nu s-au angajat în slujba ideii de eliminare completă a pieţii, iar Proudhon era un “socialist de piaţă” timpuriu. Manifestul comunist a detestat “socialismul burghez”, încerca să reformeze în loc să elimine “relaţiile burgheze de producţie” (proprietatea privată şi piaţa). Dezvoltarea Marxismului, pe seama altor şcoli socialiste care a condus, la sfârşitul secolului, la predominanţa ideii de socialism lipsit de piaţă şi care a fost luată ca atare în lumea vorbitoare de limba germană când Mises işi însemna critica.

Poate ca ar clarifica putin lucrurile să distingem între patru tipuri de proiecţii ale socialismului:

1. Comunismul marxist. Desfiinţarea completă a pieţei, banilor şi preţurilor. Distribuţia bunurilor de consum prin cupoane raţionalizate, ca şi vouchere de muncă (in nici un caz bani) sau prin acces gratuit. Coordonarea producţiei să se facă prin planificare centrală, numai cu ajutorul informaţiilor tehnice, şi nu a preţurilor.

2. Ceea ce numim în mod vag “producţie comunistă, distribuţie de piaţă”. O piaţă există doar pentru bunurile de consum. Ori se naşte pe baza cupoanelor de consum de mai sus, ori autoritatea centrală permite existenţa aceste pieţe în mod deliberat, plăteşte pe toată lumea în cupoane care pot fi transferabile sau acumulate, şi intr-un fel, pune preţuri bunurilor de consum ca acestea să poată fi cumpărate din “comunitate”(de ex. Organul de planificare) în schimbul tichetelor. Toate bunurile de producţie sunt detinute de către “societate”; de aceea nu se schimbă pe o piaţă şi nu au preţuri.

3. Alte sisteme propuse, care, neasemănându-se în mod exact cu nici un sistem din cele două mai sus prezentate, deţin atribute care conduc în mod sigur la unul dintre sistemele de mai sus. (de exemplu, dacă se propune ca toate preţurile să fie fixate centralizat de către stat, aceasta ar însemna ca statul ar trebui, de asemenea, să determine şi toate cantităţile şi procesele tehnice. “Preţurile” ar înceta să fie preţuri reale, şi piaţă pentru mijloace de producţie ar disparea.)

4. “Un socialism de piaţă” complet, în care exista atât o piaţă pentru bunuri de consum cât şi pentru mijloacele de producţie.

Potrivit lui Mises, primele trei forme sunt practic imposibile, în legatura cu o industrie pe scară largă şi o diviziune a muncii. A patra formă este realizabilă în întregime, chiar dacă înseamnă a accepta ceea ce în ultimii patru sute de ani, socialiştii au denunţat ca fiind “capitalism”. Este posibil ca socialiştii de piaţă să refuze câteva dintre exigenţele instituţionale şi consecinţele sociale ale unei pieţe a factorilor de producţie, caz în care poziţia lor este inconsistentă intern. De exemplu, o societate în care piaţa factorilor de producţie este una guvernată de “motivul profitului” şi unde nici veniturile şi nici averile nu pot fi egalizate.

Mises defineşte socialismul în funcţie de proprietatea detinută de “comunitate”. El a afirmat, în treacăt, că asta ar putea să însemene, nimic altceva decât proprietatea statului, dar nu a dorit să fie distras de un simplu argument semantic.[30] Chiar dacă retorica socialismului modern, a fost în general democratică, făcând referinţă la interesul maselor, argumentul calculului economic se aplica oricarui sistem controlat central:

O comunitate socialistă poate avea doar un organ fundamental de control… Nu contează dacă acest organ este un monarh absolut sau un comitet de cetăţeni organizat ca o democraţie directă sau indirectă. Nu contează cum acest organ işi concepe deciziile şi le exprimă. Pentru obiectivul nostru noi trebuie să considerăm aceasta condiţie ca îndeplinită”[31]

După cum remarca şi Rothbard[32], acest argument se aplică în mod egal şi noţiunii unei “firme mari”, un cartel sau trust care se formează pe piaţă. O astfel de firmă ar fi incapabilă de un asemena calcul şi s-ar dezintegra treptat. În practică, se traduce prin faptul că economia de piaţă plasează limite pentru extinderea monopolurilor parţiale. Creşterea acestor monopoluri trebuie să conducă la nedeterminarea preţurilor, cu pierderi în consecinţă şi o re-afirmare a competiţiei.

David Ramsay Steele este director editorial la Open Court Publishing Company. Articolul de faţă a fost publicat în The Journal of Libertarian Studies, Vol. V, No. 1 (Editia de iarna, 1981).

Note:

[1] Citat din Ludwig von Mises, Socialism: An Economic and Sociological Analysis (London: Jonathan Cape 1951), pag 135.

[2] Bagehot. Economic Studies (London: Longmans Green, 1898; reprint ed., Clifton N. J.: Kelley. 1973), pag. 54-58.

[3] P. H. Wicksteed, The Common Sense of Political Economy, (London: George Routledge and Sons, 1933), 2:682.

[4] De fapt, posibilitatea separarii alocarii de remunerare, nu poate exista, dar aceasta este o concluzie trasa din argumentul calculului economic şi pentru a afirma argumentul este clar necesar, ca masura preliminara separarii celor doua chestiuni.

[5] Friedrick von Wieser, Natural Value (London: Macmillan, 1893), passim; Bohm-Bawerk (despre nevoia dobanzii în socialism), Capital and Interest (South Holland, III.: Libertarian Press, 1959) 2:341-46; Vilfredo Pareto, citat în F. A. Hayek, Individualism and Economic Order (London: Routledge and Kegan Paul; Chicago: University of Chicago Press, 1949), p. 140; Enrico Barone, “Ministerul Productiei în Statul collectivist” în Hayek, ed., Collectivist Economic Planning (London: George Routledge and Sons, 1935).

[6] Acest punct este continuat în urmatorul capitol al lucrarii din care aceast articol a fost extras.

[7] Nikolaas Pierson, “The Problem of Value în the Socialist Community” în Hayek, Collectivist Economic Planning, pag. 60-61.

[8] Ibid., pag. 75

[9] Mises, Socialism, pag.135

[10] Puţinii participanţi în discuţia despre calculul economic au remarcat faptul că socialismul Marxist cere o planificare centrală la o scară mondială.

[11] Friedrich Engels, Anti-Duhring: Herr Eugen Duhring’s Revolution în Science (Moscow: Foreign Languages Publishing House 1962), pag. 424-25.

[12] Otto Neurath, Durch die Kriegswirtschaft zur Naturalwirtschaft; Otto Bauer, Der Weg sum Sozialismus . Scrierile lui Neurath sunt acum disponibile în limba engleza ca şi “Through War Economy to Economy în Kind” intr-o colectie a eseurilor de catre Marie Neurath şi Robert S Cohen, eds, Empiricism and Sociology [Dordrecht, Holland: D. Reidel, 1973). Raţionamentul lui este tratat pe scurt în T. J. B. Hoff, Economic Calculation în the Socialist Society (London: William Hodge, 1949), pag. 48-51.

[13] Max Weber, The Theory of Social and Economic Organisation (New York: Free Press of Glencoe, 1964), pag. 184-85

[14] Ibid. pag. 207.

[15] Ibid., pag. 188

[16] Ibid., p. 194

[17] Ibid., pag. 203-204.

[18] Ibid., p. 205

[19] Citat din Boris Brutzkus, Economic Planning în Soviet Russia (London: George Routledge and Sons, 1935). pagina xvii

[20] Ibid., p. 9. Prima parte a acestei cărţi cuprinde articolele lui Brutzkus din 1921

[21] Ibid., pag. 44

[22] Ibid., pag 45-46

[23] Mises, “Die Wirtschaftsrechnung im sozialistischen Gemeinwesen,” Archiv fur Sozialwissenschaft und Sozialpolitik 47, no. 1 (Aprilie 1920). Tradus ca “Economic Calculation în the Socialist Commonwealth,” în Hayek, Collectivist Economic Planning.

[24] Mises, “Economic Calculation”, pag. 92

[25] Ibid., pag. 102.

[26] Ibid., pag. 111

[27] Ibid., pag. 112

[28] Ibid., pag. 113. Daca urmarim intrebuintarea lui Marx, nu ar mai exista conceptual de “valoare” în socialism şi deci nici aplicatia teoriei valorii muncii. Nu exista devezi ca Marx isi dorea ca teoria sa a valorii muncii sa aiba influenta asupra organizarii productiei socialiste; este o teorie care face o apreciere a preturilor relative în capitalism. Mises scrie despre “teoria valorii muncii” ca o baza de calcul socialist, insa daca vedem asta ca ”system de contabilitate în ore-munca necesare social”, argumentul nu este atacat.

[29] Mises, Human Action: A Treatise of Economics (Chicago: Henry Regnery, 1963), pag. 707

[30] Mises, Socialism, pag. 129

[31] Ibid., pag .30

[32] Murray N. Rothbard, “Ludwig von Mises and Economic Calculation under Socialism”, în Laurence S. Moss, ed., The Economics of Ludwig von Mises: Towards a Critical Reappraisal (Kansas City: Sheed and Ward, 1976), pag. 75-76.

David Ramsay Steele
Traducere de Mădălina Prună
sursa: ecol.ro

Related Posts

One Response “Imposibilitatea calculului economic în socialism”

  1. Argumente pentru ameliorarea umanitatii pe timp de criza mondiala:
    Sociologic: nu există oameni inutili ci doar o societate care nu este în stare sa le descopere utilitatea iar ei suferă. De aceea, acest surogat de societate nu va putea fi bună nici pentru cei realizaţi, nici pentru cei nerealizaţi tocmai pentru că primii îi condamnă pe ultimii.
    Religios: cât de mare e Ignoranţa, atât de mare e bogăţia celui lacom. “…dacă ai ochi să vezi. În fiecare loc, oriunde ai merge, vei gasi oameni nedoriţi, neiubiţ, neîngrijiţi, respinşi de societate, complet uitaţi, complet rămaşi singuri. Aceasta este cea mai mare sărăcie a ţărilor bogate…Tu trebuie să fii sfânt în pozitia in care te afli si eu trebuie sa fiu sfanta in pozitia in care m-a pus Dumnezeu. Asa incat nu e nimic extraordinar sa fi sfant. Sfintenie nu e luxul catorva. Sfintenia e o simpla obligatie pentru tine si pentru mine. Noi am fost creati pentru aceasta.”(Maica Tereza – din revista Parabola)
    Feminist: ceea ce este sfarsitul lumii pentru un copil care moare de foame, reprezinta un “fluture viu” in stomacul unei femei adevarate. Exista femei adevarate, cu o constiinta avansata, care se identifica cu cei peste doua miliarde de oameni care traiesc cu un dolar pe zi. Si exista, totodata, femei moarte spiritual, fara sa stie ca au murit de mult, care se identifica doar cu consumul excesiv de bunuri materiale. Pacea lumii este la fel de importanta ca si pacea sufletelor noastre.
    Cultural: nu se poate construi o lume materiala fara ca aceasta sa fie
    subordonata culturii, fie ea nationala sau universala, pentru asi regasi bunastarea , armonia si adevaratul sens al vietii. Orice inversare a acestei ordini spirituale in lucruri si fiinte lasata de Dumnezeu pe pamant, conduce, mai devreme sau mai tarziu, la negarea omului. Aceasta piata economica, sau “economie de piata libera”, globalizata, mai mult sau mai putin, este rezultatul culturii si nu invers.
    Economic: daca incerci sa controlezi economia se blocheaza “sistemul”. Deci nu este posibil sa planifici dezvoltarea economica. Solutia: sa-ti folosesti talentul pentru a inventa produse noi. N-ai produse noi , n-ai piata, n-ai nimic. Si ne pierdem in multime daca alergam alaturi de toti ceilalti.
    Genetic: ”capital strain” inseamna “sange proaspat” dupa care striga toti capitalistii din toate Camerele Reprezentantilor Lumii, inclusiv Lumea a Treia din care facem parte si noi, cu minoritati cu toti.
    Filozofic: In acest moment al “istoriei unei mari inselatorii”, consider ca traim intr-o lumea aflata in criza ca proiect de civilizatie. De ce ? Pentru ca pe pamant lumea e fara centru, iar in cer intr-un razboi al “focului stelar”. Sa nu fim naivi si in sec.XXI. Gnoza, considerata o forma de cunoastere “cu acces restrans”, a pus stapanire pe intreaga lume, actioneaza acum prin internet ca o afacere de provincie sub forma unui ”semn bolnav” , si noi nu avem constiinta acetui fapt. Pentru uni oameni gnostici, gnoza actioneaza prin “agonie si extaz”, pentru altii prin “bucuria de a fi mantuiti”, iar pentru “ceilalti oameni” gnoza actioneaza prin “nihilismul modern” si are ca tinta distrugerea civilizatiei universale si “moartea lui Dumneze”. “Iadul sunt ceilalti oameni”, ne spune filozoful existentialist francez J.P.Sartre. Cat de adevart. Dar nu numai gnoza e gnostica, ci si autorii ei catolici, ortodocsi sau musulmani. Totul e gnostic in istorie de la inceputuri pana azi , reforma , comunismul, nazismul, liberalismul, existentialismul, psihologia, biologia moderna, parapsihologia si genetica, toate curentele sunt gnostice. Si intreaga societate e bolnava si gnostica.
    In aceasta situatie limita exista doua alternative: sau descoperim un “ecstaz al transcendentei” prin “intelectul activ”, sursa a intuitiilor intelectuale prime conceput ca fiind Sufletul Viu, parte din Sufletul lui Dumnezeu; sau acceptam “nihilismul modern” prin explozie si implozie informationala si fiecare individ evolueaza in toate sensurile
    posibile, dar fara constructie si rigoare. Adica fara mama, fara tata,
    fara suflet si fara Dmnezeu. A treia cale ar putea fi crearea de orase-state-matrilocale, divizate politic, dar unite printr-o noua religie.
    APLICATII : In vindecarea economica si culturala a popoarelor inghitite in sfera de putere a Timpurilor Moderne ; in protecţia mediului şi prevenirea riscului ; in turismul cultural ; in regenerare urbană şi rurală ; in infrastructura sociala, sanatate, educatie si cultura ; in semiotica iubirii ; in stiinta reprezentarii sistemele de semne pentru anticiparea viitorului ; in artele vizuale si in Televiziunea Globala pentru cunoasterea Artei Memoriei, “imaginilor-regine”, Intelectului Suprem si pe Dumnezeu .
    CONCLUZII :
    Viata e 10% ce ti se intampla si 90% felul in care reactionezi la ce ti se intampla. Tot ce se intampla in lume este in “legatura” cu felul in care vom sti sa reprezentam si sa folosim cat mai bine “Arta-transformarii” sistemelor de “semne arbitrare” in “simboluri consacrate” pentru anticiparea viitorului. In semiotica a reprezenta inseamna a stabili o “legatura durabila” intre ceea ce reprezentam si ceea ce facem.
    Din pacate puterea politica si religioasa are pe constiinta toate pacatele culturale ale ultimilor patru veacuri. Caci pactul dintre aceste doua puteri au facut ca Europa sa piarda rodul, sensul insusi al ultimei sale mari epoci, Renasterea, intr-un moment cand cea mai inalta ordine de valori intrinsece, “ordinea in lucruri si fiinte” a valorilor aristocratice care spuneau Da vietii, care garantau viitorul, exact contrariul a ceea ce au facut valorile decadente ale intunericului si negatiei. O posibila solutie de salvare a societatilor moderne, demitologizate, masculinizate , desacralizate si imbatranite prin pierderea capacitatii creierului de a anticipa viitorul, ar putea fi refacerea “creierului bicameral”. ( a se studia cercetarile lui Roger Sperry – laureat al Premilului Nobel – asupra functiunilor celor doua emisfere cerebrale). Asta inseamna ca singurul organ care se poate reface este creierul, printr-un nou proces foarte complex de educatie, stiinta si cultura, utilizand pe scara larga “Universul Computer ” in noilor cuceriri ale “STIINTELOR LUMINII”. Acestea sunt: medicina complementara ( bioenergoterapia, “terapia prin lumina”, sau homeopatia etc), computatie genetica ( care imita felul in care functioneaza genele umane in “computerul biologic”), computatie quantica (adica prin unificarea energiilor biologice,
    electrice, magnetice si fotonice – BEMF), computatie anticipatorie, descoperind Sufletul Viu ( Dow-ul,adica divinitatea launtrica ), Artele -Frumoase ( practicand “terapia prin arta”), sau printr-o noua forma
    foarte complexa de “meditatie artistica” bazata pe vizualizari de
    “semne si simboluri ”, si asi spune chiar de “imagini-regine” si combinari “criptografice” de notiuni magice si mistico-crestine. Este vorba de niste “iamgini-regine” cu o Dubla-Fata, divina si umana, una de Luna, iar cealalta de Soare intoarsa mereu spre o Simpla “Coloana a Soarelui de Vis”.
    Mai exact spus, este vorba de cele doua “IERARHII ALE LUMINII “ expansioniste care conduc lumea: ierarhia luminii solara din “spatiul supralunar” si ierarhia luminii lunare din “spatial sublunar”.
    Eu cred cu tarie si imi exprim convingerea ca istoria intelectuala a omenirii si implicit a religiilor, poate genera un „nou umanism al Renasterii”, prin asimilarea culturilor matrilocale pasnice si arhaice extra-europene, pentru a demasculiniza, demitologiza si deprovincializa cultura occidentala.
    Un nou „Umanism al Renasterii” a inceput deja in „Universul Computer ” aflat acum intr-o faza primitiva a dezvoltarii sale, dar care va atinge maturitatea in urmatorii 10 ani. Dupa care va dispare…, pentru ca apoi noile structuri ale Renasterii omenirii sa se poata dezvolta la scara globala prin noi forme de cunoastere in deplina armonie cu OAMENII, cu COSMOSUL si cu DUMNEZEU.
    Istoria intelectuala a omenirii nu este alta decat jocul mintii umane cu ea insasi si nici nu poate sa fie altceva.Caci interactiunea dintre mintea creatorului si lume creeaza „semne arbitrare” si „simboluri consacrate”. Dar si conectarea Mintii creatorului la „Harta Mintii lui Dumnezeu” produce „simboluri ale Renasterii Spirituale ”, iar acestea sunt mai durabile decat celelalte.
    Inconjurati-va de itelectuali-activi si de mari creatori. Si veti descoperii masura creativitatii in expresia anticiparii viitorului.
    Va multumesc pentru atentie !
    Brasov. 1 iunie 2010
    sculptor Constantin Milea Sandu

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss