O simplă măsură administrativă, consecinţă firească a procesului de aderare a României la familia popoarelor europene, s-a transformat într-o adevărată controversă internaţională, la care şi-au dat concursul unii politicieni şi o parte din mass-media. Disputele iscate în diferite ţări dezvoltate pe seama temutului exod al săracilor est-europeni i-au determinat pe oficialii de la Bucureşti să apere cu demnitate dreptul la libera circulaţie şi de muncă în spaţiul european.
Se ştia dinainte că de la 1 ianuarie 2014 restricţiile impuse românilor pe piaţa muncii europene urmau să fie eliminate în nouă ţări: Spania, Austria, Germania, Franţa, Olanda, Belgia, Luxemburg, Malta şi Marea Britanie. Temerile au fost declanşate din timp şi generatorii acestora aşteptau cu nerăbdare să se adeverească previziunile alarmiste. Care de reportaj şi numeroşi reporteri – potrivit surselor din presa britanică citate de Mediafax – au fost trimişi de televiziuni şi tabloide la primele ore ale zilei de 1 ianuarie la autogara Victoria din Londra, dar speranţele lor de a vedea hoarde de imigranţi disperaţi au fost spulberate. Nu au fost semne privind un astfel de aflux nici pe aeroporturi. O cursă aeriană din România care a aterizat pe aeroportul din Luton avea la bord doar un pasager venit pentru prima dată la muncă în Marea Britanie. Aşadar, temerile privind o presupusă „invazie” de imigranţi români şi bulgari după această dată, s-au dovedit a fi ceea ce era uşor de prevăzut: o psihoză socială cu iz electoral.
Chestiunea a atras şi atenţia ediţiei internaţionale a Radiojurnalului nostru de joi, 2 ianuarie. Colegii de la redacţia centrală l-au contactat pe Tito Boeri, profesor de economia muncii la Universitatea Bocconi din Milano:
● „Astfel de îngrijorări s-au arătat de fiecare dată când s-au ridicat restricţiile la fluxurile migratoare, dar să ne amintim ce s-a întâmplat cu ocazia primei extinderi spre Est a Uniunii Europene. Şi în acel caz au fost îngrijorări, dar eliminarea barierelor din calea mobilităţii muncitorilor din aceste ţări nu a dus la «invaziile» de care se temeau unii. În realitate, a fost vorba de un fenomen mult mai restrâns şi care, în cele din urmă, a adus beneficii pentru ţările care i-au primit pe aceşti muncitori, începând cu Marea Britanie, Irlanda şi altele din nordul Europei”.
Rata şomajului în rândul tinerilor din România şi Bulgaria – observă colegii noştri – este foarte mare, dar în Europa posibilitatea de a găsi un loc de muncă pentru tineri variază de la o ţară la alta. Continuă profesorul Boeri:
● „Mai întâi de toate, tinerii care provin din România şi Bulgaria sunt de cele mai multe ori persoane cu un înalt grad de educaţie, drept care ţările care-i vor primi vor avea de câştigat foarte mult. Cât priveşte politicile de reducere a şomajului în rândul tinerilor, acestea ar trebui gestionate în mare parte la nivel naţional. O demonstrează faptul că sunt diferenţe atât de mari între ţările Uniunii Europene. Ţări ca Germania şi Austria reuşesc să gestioneze trecerea de la şcoală pe piaţa muncii mult mai bine decât alte ţări, cum ar fi Italia. În această privinţă este absolut necesar să se schimbe foaia!”
***
Revenim asupra acestui subiect delicat cu câteva pasaje din magisteriul Bisericii Catolice, mai precis, cu pasaje din învăţătura Papei Benedict şi a Papei Francisc, pasaje deosebit de actuale pentru „cazul” muncitorilor români care ar dori să lucreze în ţările europene.
Mai întâi, un text din Mesajul lui Benedict al XVI-lea pentru Ziua mondială a migrantului şi a refugiatului 2013, pe tema „Migraţiile, pelerinaj de credinţă şi speranţă”.
„Desigur”, spunea Papa Benedict, „fiecare stat are dreptul să reglementeze fluxurile migratorii şi să pună în practică politici dictate de exigenţele generale ale binelui comun, dar asigurând întotdeauna respectarea demnităţii fiecărei persoane umane. Dreptul persoanei de a emigra – după cum aminteşte constituţia conciliară Gaudium et Spes la nr. 65 – este înscris în rândul drepturilor umane fundamentale, cu posibilitatea pentru fiecare de a se stabili unde crede mai oportun pentru o mai bună realizare a capacităţilor şi aspiraţiilor sale şi a planurilor sale.
Cu toate acestea, în contextul socio-politic actual, chiar mai înainte de dreptul de a emigra, trebuie reafirmat dreptul de a nu emigra, şi anume, de a fi în condiţia de a rămâne în propria ţară, repetând cu Fericitul Ioan Paul al II-lea că «dreptul primar al omului este să trăiască în propria patrie: drept care, însă, devine efectiv numai dacă sunt ţinuţi mereu sub control factorii care împing la emigrare» (Discurs la al IV-lea Congres mondial al migraţiilor, 1998). Şi într-adevăr, vedem că astăzi multe migraţii sunt consecinţa unei stări economice precare, a lipsei de bunuri esenţiale, a calamităţilor naturale, a războaielor şi dezordinilor sociale. În loc să fie un pelerinaj însufleţit de încredere, de credinţă şi speranţă, emigrarea devine atunci un «calvar» pentru supravieţuire, în care bărbaţii şi femeile apar mai mult victime decât protagonişti şi responsabili ai demersului lor migrator. În acest fel, în timp ce există migranţi care ajung într-o poziţie bună şi trăiesc cu demnitate, cu o justă integrare în mediul de primire, există mulţi care trăiesc în condiţii de marginalizare şi, uneori, de exploatare şi privare de drepturile umane fundamentale, sau care recurg la comportamente dăunătoare pentru societatea în care trăiesc. Calea integrării cuprinde drepturi şi obligaţii, atenţie şi grijă faţă de migranţi pentru ca aceştia să aibă o viaţă demnă, dar şi atenţie din partea migranţilor faţă de valorile pe care le oferă societatea în care se instalează”.
Iată şi un un fragment din Mesajul Papei Francisc pentru Ziua mondială a migrantului şi refugiatului 2014, care se va marca la 19 ianuarie, pe tema „Migranţi şi refugiaţi: spre o lume mai bună”
„(…) Este important de subliniat că această colaborare (între ţările de plecare şi cele de sosire a migranţilor) începe deja cu efortul pe care fiecare ţară ar trebui să-l facă pentru a crea condiţii economice şi sociale mai bune în patrie, în aşa fel încât emigraţia să nu fie singura opţiune pentru cel care caută pace, dreptate, siguranţă şi respectarea deplină a demnităţii umane. Crearea oportunităţilor de muncă în economiile locale va evita în afară de asta despărţirea familiilor şi va garanta condiţii de stabilitate şi de seninătate pentru indivizi şi colectivităţi”.
„În sfârşit, privind la realitatea migranţilor şi refugiaţilor, există un al treilea element pe care aş dori să-l evidenţiez în efortul de a construi o lume mai bună, este cel al depăşirii prejudecăţilor şi preconcepţiilor în analizarea migraţiilor. De fapt, adesea sosirea migranţilor, a celor exilaţi, a celor care solicită azil şi a refugiaţilor trezeşte în populaţiile locale suspiciuni şi ostilitate. Apare teama că se produc tulburări în siguranţa socială, că se riscă pierderea identităţii şi a culturii, că se alimentează concurenţa pe piaţa muncii sau chiar că se introduc noi factori de criminalitate. Mijloacele de comunicare socială, în acest domeniu, au un rol de mare responsabilitate: de fapt, le revine lor să demaşte stereotipurile şi să ofere informaţii corecte, acolo unde se va întâmpla să denunţe eroarea unora, dar şi să descrie onestitatea, corectitudinea şi măreţia sufletească ale celor mai mulţi. În această privinţă este necesară o schimbare de atitudine faţă de migranţi şi refugiaţi din partea tuturor; trecerea de la o atitudine de apărare şi de frică, de dezinteres sau de marginalizare – care, până la urmă, corespunde tocmai “culturii rebutului” – la o atitudine care să aibă la bază “cultura întâlnirii”, singura capabilă să construiască o lume mai dreaptă şi fraternă, o lume mai bună. Şi mijloacele de comunicare sunt chemate să intre în această “convertire a atitudinilor” şi să favorizeze această schimbare a comportamentului faţă de migranţi şi refugiaţi”.
„Mă gândesc”, se mai citeşte în Mesajul Papei Francisc pentru Ziua migrantului din acest an, „la modul în care şi Sfânta familie de la Nazaret a trăit experienţa respingerii la începutul drumului său: «Maria l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei» (Lc 2,7). Mai mult, Isus, Maria şi Iosif au experimentat ce înseamnă a părăsi propria ţară şi a fi migranţi: ameninţaţi de setea de putere a lui Irod, au fost constrânşi să fugă şi să se refugieze în Egipt (cf. Mt 2,13-14). Însă inima maternă a Mariei şi inima grijulie a lui Iosif, păzitorul Sfintei Familii, au păstrat mereu încrederea că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată. Prin mijlocirea lor, să fie mereu trainică în inima migrantului şi a refugiatului aceeaşi certitudine”.
Sursa: Radio Vatican
Adauga comentariu