Cine nu îşi aminteşte poveştile copilăriei, înseamnă fie că nu a avut parte de copilărie, fie că poveştile nu l-au marcat. Unii sunt de părere, însă, că însăşi copilăria este o poveste… mai ales când o priveşti de la distanţa anilor. Dar la ce ne foloseşte, în realitate, să ne mai amintim de copilărie şi de poveştile ei?! Poate spre a ne explica, dacă avem chef, împlinirile sau greşelile, convingerile, preferinţele, derutele, ezitările, victimizările, iar câteodată chiar complexele noastre…
Adică se ne luăm în serios, în fiecare moment. Până şi Freud ar fi invidios pe noi dacă ne-ar auzi câte frământări şi bătăi de cap ne dă timpul lumii dintâi asupra căreia am deschis ochii. Tocmai el, care spunea “Nu mă pot gândi la nicio lipsă din copilărie aşa de puternică precum nevoia unui tată protector”… Aşa o fi, aşa va fi mereu, cât timp firea umană a fost, este şi va fi predispusă să-şi supravegheze echilibrul vârstei prin ochii copilăriei.
De altfel, medici, psihologi, scriitori, poeţi, filosofi, artişti plastici au găsit şi găsesc o neaşteptată sursă de bucurie în tainele copilăriei. Copilăria -“Inima tuturor vârstelor” (Lucian Blaga), “Singurul paradis pierdut” (Valeriu Butulescu), “Lumea de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare” (Eugen Ionesco), “Imensa nevoie de mirare” (Victor Hugo) – o purtăm cu noi toată viaţa. Şi ne minunăm că ne poate trăda în orice clipă. Fiindcă în chipul ei diafan se ascund, ameninţătoare, tăcerile noastre, lipsa noastră de curaj sau tupeul fără limite, orgoliile şi deznădejdile, tentaţia de a deforma adevărul, şi multe alte derapaje personale.
Dar, între toate, ca un cântec de leagăn, ca un ghiocel ieşit prematur de sub haina omătului, ca un zvon stimulator de primăvară, îşi face loc mirarea; uimirea autobiografică; emoţia profundă în faţa incredibilului. Uluiala permanentă. Adică, ar fi de bine. Chiar şi la o vârstă matură. Iar acest lucru este cu atât mai surprinzător cu cât zvonul de primăvară, cântecul de leagăn etc. îi cuprind, îi învăluie şi îi leagă la ochi numai şi numai pe români. Să fie limpede: pe românii autentici! Şi sunt mulţi. Aceiaşi care se retrag, neputincioşi, în cochilia propriei lor reprezentări despre adevăr; care nu ţintesc vreun plan diabolic al îmbogăţirii peste noapte, vreo megavilă prin ţinuturi exotice şi conturi grase în bănci străine. Aceiaşi care nu acceptă să-şi părăsească ţara, din raţiuni pur personale, care desfid funcţiile politice, într-o ţară în care totul este politizat – de la pâinea cea de toate zilele sau de la timpul liber forţat, de peste zi – până la emisiunile tv. Aceiaşi conştiincioşi plătitori de taxe, impozite şi… tulburări cât cuprinde ziua de muncă şi răgazul de relaxare. Aceiaşi nedumeriţi şi surprinşi cetăţeni de bună-credinţă, pentru care perplexitatea este hrana impusă a zilei. Ei ştiu bine ce înseamnă un “trecut învins”, ştiu unde îi transportă minutele istoriei zăbrelite şi liniştea cenzurată a copilăriei.
Spre deosebire de alţii care încearcă, din răsputeri, să le alunge temerile, chipurile nejustificate!, că ar fi prizonierii dezinformării. Cum ar fi cei care incriminează mass-media pentru afirmaţiile potrivit cărora FMI ar fi biciul lui Dumnezeu peste Guvernul şi Parlamentul României. Dar, apropo de FMI, oare ce copilărie o fi avut mai-marele Fondului, aflat acum după gratii, în aşteptarea unui verdict?!
Pentru a rămâne între hotarele binecuvântate ale literaturii, cred că singurul răspuns l-ar putea da autorul “Micului prinţ”, Antoine de Saint-Exupéry: “De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară”.
E drept, fiecare copilărie îşi ascultă ţara ei…
sursa: curierulnational.ro
Adauga comentariu