Cea mai înrădăcinată iluzie pe care progresul tehnic a creat-o este probabil cea legată de bogăţiile pe care chipurile le-ar produce. La baza societăţii, nimeni nu se îndoieşte că industria creşte bogăţiile noastre, iar aceasta cu atât mai mult cu cât industrializarea este răspândită de progresul tehnic din ce în ce mai departe. Se pare că există situaţii istorice şi economice care încurajează această convingere – există perioade de prosperitate care par să o întărească şi să o susţină, cele mai fructuoase fiind cele aduse de începuturile mecanizării pe care câteva naţiuni europene le-au obținut.
A fost un avantaj rezultat dintr-o poziţie de monopol care nu a putut fi menţinută, care s-a diminuat odată cu răspândirea gândirii tehnice pe suprafaţa globului. Ar fi la fel de interesant să studiem cauzele acestor avantaje create de progresul tehnic, precum şi determinarea evenimentelor care le-au adus sfârşitul. Trăsătura comună a oricărui avantaj de acest fel este exploatarea unei situaţii propice.
Dar ce sunt bogăţiile? Dacă vrem să ajungem la rădăcina lucrurilor, această întrebare trebuie pusă. Noţiunile pentru acest subiect sunt pline de confuzie, datorate conceptelor amestecate. Bogăţiile, prin definiție, sunt fie fiinţa, fie avuţia. Dacă le concep drept fiinţă, este evident că sunt bogat nu pentru că am mult – ci mai degrabă, pentru că tot ceea ce posed depinde de bogăţiile naturii mele. Concepute astfel, bogăţiile nu sunt ceva ce se pogoară asupra omului sau fug de acesta; sunt o înzestrare a naturii, nesupuse nici voinţei nici efortului.
Acestea sunt belşugul originar, o măsură adăugată a libertăţii care înfloreşte în anumite fiinţe umane. Căci bogăţiile şi libertatea sunt inseparabil legate, atât de intim încât bogăţiile de orice fel pot fi evaluate de măsura libertăţii pe care acestea o conţin. Bogăţiile, în acest sens, pot fi chiar identice cu sărăcia; o fiinţă bogată este compatibilă cu neavuția, cu lipsa posesiunilor materiale. Homer exprimă exact acest lucru atunci când îl numeşte pe cerşetor, rege. Numai astfel de bogăţii care îmi aparţin, prin natura lor, le pot stăpâni şi savura pe deplin. Acolo unde bogăţiile consistă din avuţie, capacitatea de a te bucura de acestea nu este în mod obligatoriul egală. E posibil să lipsească – se întâmplă frecvent.
Acolo unde bogăţiile sunt totuna cu rangul, acestea au și acea forţă care nu este supusă schimbării sau hazardului. Sunt la fel de statornice şi stabile precum acele comori care nu pot fi cheltuite sau consumate de timp. Însă bogăţiile care sunt o simplă avuţie îmi pot fi luate oricând. Majoritatea oamenilor, este adevărat, cred că bogăţiile sunt create de înavuţirea proprie a individului – o iluzie pe care o împart cu toată plebea. Doar sărăcia se poate înavuţi. Sărăcia, prin analogie cu bogăția, este fie nonexistență fie nonavuție. Acolo unde este nonexistență, aceasta nu poate fi concepută drept identică cu bogăţiile care sunt existențe. Când este nonavuție, sărăcia poate fi identică cu bogăţia: este cazul în care o nonavuție materială coincide cu o fiinţare bogată.
În toate limbile indo-germanice, bogăţiile sunt concepute drept fiinţă. În germană, “rich” (reich) şi “realm” (Reich) aparţin aceleiași rădăcini. Căci “rich” aici înseamnă măreţ, nobil, regal, aşa cum se regăseşte în latinescul regius. Iar Reich este la fel precum latinescul rex şi sanscritul rajan, însemnând rege. Astfel, avuţiile în sens originar reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât puterea conducătoare, regală din om. Această semnificație originară a fost ascunsă în special de către jargonul economiștilor care pun semnul egal între avuţie şi posesii economice. Însă niciunul dintre cei care simt adevărul semnificaţiei adânci nu ar putea accepta o astfel de concepţie vulgară. Posesia banilor, simpla deţinere de bani, este de dispreţuit, şi întotdeauna va fi demnă de dispreț dacă cade în mâinile acelei săracii care denotă o non-existenţă. Fără îndoială, semnul avuţiilor este acela al abundenţei precum Nilul. Avuţiile sunt natura regală din om, care trece prin acesta precum filoanele de aur. Bogăţiile nu pot fi create de cel ce se naşte doar pentru a se îndestula – simplul consumator.
Pot eu să devin bogat, prin muncă sau prin alte căi? Pot dacă percep bogăţia drept avuţie. Ceea ce nu am, aş putea avea în viitor. Ceea ce nu am, e posibil să fi avut în trecut. Cea mai ingenioasă definiţie a bogăţiei ca avuţie este cea oferită de Aristotel. Acesta defineşte bogăţia ca o abundenţă de unelte. Trebuie să notăm faptul că el ne oferă o definiţie tehnică și nu economică. Dar să revenim la subiect: Este tehnologia echivalentul abundenţei uneltelor? Într-adevăr, nu există o lipsă de unelte, chiar dacă nu este vorba despre cele la care face referire Aristotel în definiţia sa, întrucât nu el nu se referă nici la mecanisme și nici la maşinării. Prin definiţie, tehnologia este o simplă raţionalizare a procesului muncii. Dar când au fost vreodată create bogăţiile prin raţionalizare? Este raţionalizarea un semn al bogăţiei? Provine ea din abundenţă? Este scopul ei abundenţa? Sau ea este mai degrabă o metodă folosită acolo unde este resimţită o lipsă, acolo unde dorinţa suferă?
În ce moment îi vine în minte fiinţei umane muncitoare să-şi raţionalizeze procesul de muncă? În momentul în care vrea să-şi reducă forţa de muncă, când devine conştientă că poate obţine rezultatele muncii printr-o cale mai rapidă, mai uşoară şi mai ieftină. Dar cum ar putea procesul de a ieftini lucrurile să creeze bogăţii? Prin creşterea performanţei la locul de muncă şi creşterea producţiei de bunuri, va fi răspunsul. Într-adevăr, un astfel de răspuns este de aşteptat de la un economist cu mentalitate superficială. Dacă rezultatele ar putea fi obţinute atât de ușor, noi, moştenitorii muncii de pionierat a generaţiilor trecute, ar trebui să înnotăm literalmente în bogăţii. Dacă am putea obţine bogăţii prin creşterea producţiei, prin creşterea randamentului muncii, ar fi trebuit să le obţinem cu mult timp înainte, întrucât munca mecanică şi manuală efectuată a crescut de mult timp. Dacă ar fi fost aşa, semnele bogăţiei ar fi apărut peste tot: libertate mai mare, fericire crescută, abundenţă crescută. Însă nu există niciun semn în acest sens.
Faptul că progresul industrial a îmbogăţit un grup mic şi nu întotdeauna agreabil de industriași, antrepenori şi inventatori nu trebuie să ne conducă greşit către concluzia că a creat bogăţii. Ar fi la fel de greşit precum ideea naivă că o rasă excepţională de oameni a creat tehnologia noastră, sau că oamenii de ştiinţă, erudiţii şi inventatorii au fost caritabili prin natura lor, căci nu sunt astfel. Cunoaşterea acestora nu are legătură cu bogăţiile, iar aici regăsim diferenţa dintre întreaga cunoaştere ca simplă erudiție şi cunoaşterea ca înţelepciune. În cuvintele lui Pindar, înţelept este acela care știe prin natura lui mult, în contrast cu cel ce a acumulat multă învăţătură superficială.
Acolo unde producţia şi munca intensificate sunt consecinţe ale unei săracii ce a trebuit să fie diminuată, unde acestea există datorită unei creşteri a consumului, ele evident nu pot crea bogăţii. Fiecare raţionalizare este consecinţa sărăciei. Expansiunea şi perfecţionarea constantă a aparatului tehnic nu sunt un simplu rezultat al impulsului tehnicianului pentru putere; sunt în egală măsură rezultatul dorinţei. De aceea situaţia omenirii caracteristică lumii mecanice este sărăcia. Iar această sărăcie nu poate fi depăşită de niciun efort tehnologic; este inerentă tehnologiei înseşi; a mărşăluit în pas cu era industrială şi va continua până la sfârşit. Ea mărşăluieşte sub forma proletariatului, atrăgând omul fără pământ şi care nu cultivă porumbul, care are doar capacitatea proprie de muncă a mâinilor sale, şi care este legat de procesul tehnologic la bine sau la rău. În consecinţă, este indiferent dacă aparatul tehnic este controlat de capitalişti, de proletari sau de stat. Sărăcia continuă să existe pentru că este în natura lucrului, pentru că este produsul secundar infailibil al gândirii tehnice, complet raţionalistă. Într-adevăr, a fost şi întotdeauna va fi sărăcie, întrucât sărăcia este prin definiţie o non-existenţă ce nu poate fi depășită şi prin însăşi natura sa va fi cu noi întotdeauna. Însă sărăcia produsă de progresul tehnic are ceva specific care o separă de celelalte. Nu poate fi depășită niciodată de desfășurarea gândirii raţionale, nici prin apariția formei ultime, în organizarea raţională a muncii.
Distribuirea sărăciei
Credința că organizarea tehnică poate crea ceva dincolo de obiectivele sale tehnice necesită o reexaminare. Trebuie descoperit rolul pe care iluzia îl joacă în acest context. În prezent, credinţa în puterea magică a organizării tehnice este întreţinută mai mult decât înainte. Însă fiecare proces de organizare are două părţi, şi dacă vrem să-i cuantificăm costurile, trebuie mai întâi să-i înţelegem natura duală.
Nu e nevoie să negăm avantajele organizării tehnice, sau extensia puterii pe care o aduce, însă ar fi de bun augur să recunoaştem clar limitele eficienţei sale. Folosim aici conceptul de “organizaţie” în sensul definit şi limitat pe care îl are în vocabularul progresului tehnic. El însumează toate influenţele pe care dezvoltarea maşinăriilor o exercită asupra omului. Dacă ne uităm la o mașinărie mare precum vasul de linie de 30.000 tone propulsat de motoare Diesel, observăm că echipajul său este subordonat unei organizări ce reprezintă o funcţie a mecanismului vasului şi este determinat de mărimea acestui mecanism, de structura şi echipamentul tehnic. Această relaţie între aparatul tehnic şi organizarea muncii este o trăsătură omniprezentă; vom reveni asupra ei în scurt timp.
Pentru a afla limitele organizării tehnice, trebuie pusă următoarea întrebare: care este obiectul ei? Răspunsul următor este insuficient: omul, şi toate resursele aflate la dispoziţia acestuia. Este necesară să se facă o distincție între ceea ce este deja organizat şi acele lucruri care nu au fost organizate pentru că, până în acest punct, organizarea tehnică nu le-a absorbit pe deplin, sau deloc. Evident, obiectul organizării nu poate fi ceea ce este deja organizat; organizarea trebuie imperativ să profite de lucrurile încă neorganizate, întrucât doar acestea oferă modalitatea prin care organizarea rămâne vie. Dacă eu fabric piuliţe şi şuruburi, materialul pe care-l folosesc nu va fi format din piuliţe şi şuruburi finalizate ci va fi fier topit din minereu brut. Însă aici guvernează o lege aparte şi puternică. Acolo unde există multă materie neorganizată, organizarea este slabă. Unde materia scade, organizarea începe să se extindă şi să se intensifice. Evident că nu se poate interzice pescuitul, pentru că oceanul este uriaş şi plin de peşti astfel încât o organizaţie care ar pune pescuitul sub reguli definite ar fi fără sens. Acolo unde astfel de regulamente există, precum în acordurile internaţionale privind vânătoarea de balene și foci, acestea există datorită anticipării împuţinării, temerii că vantoarea excesivă şi nemiloasă ar putea reduce sau eradica stocurile de vânat.
Scopul unei astfel de organizări este evident. Trăsătura evidentă a acesteia nu o reprezintă creşterea bogăţiilor, ci distribuţia sărăciei. Când sărăcia este distribuită se întâmplă ceva ce nu poate fi prevenit: se răspândeşte. Astfel trebuie constant redistribuită şi reînnoită; trebuie să fie distribuită continuu, şi deci se răspândeşte şi mai mult. Materia neorganizată scade în proporție până în punctul în care organizarea se prăbușește, pentru că nu mai rămâne nimic de distribuit, întrucât atunci când numărul balenelor a fost redus de nemiloasa vânătoare până în punctul în care aceasta nu mai are sens, atunci încetează. Nu este absolut sigur că balenele vor dispărea doar în această manieră – iar dacă nu dispar, nu va fi meritul organizării vânătorii, al cărei echipament tehnic tinde către perfecţiune în acelaşi ritm cu viteza cu care dispar balenele. Această proporţie exactă se aplică tuturor organizărilor bazate pe exploatare, fie că sunt preocupate de balene, minereu, petrol, guano, sau orice altceva. Am ales exemplul balenelor pentru că este un caz revoltător, căci este revoltător ca omul să fugărească aceste mamifere marine, întruchipări ale puterii, ale abundenței, ale dragostei pentru propriul element, doar cu gândul de a le transforma în produs petrolier şi săpun.
Nimeni nu ar lua în considerare raționalizarea bogăţiei şi abundenţei, ci a sărăciei, făcând apel imediat la regulamente. Semnul acestor organizări ale sărăciei este faptul că nu produc şi nici nu cresc nimic. Acestea doar extrag bogăţiile deja existente, şi o fac din ce în ce mai bine odată cu îmbunătăţirea planificării. Nu există semn mai clar, mai infailibil al sărăciei ca raţionalizarea progresivă a organizării, administrarea comprehensivă şi managementul omului prin birocraţia experţilor pregătiţi special pentru această misiune. Vorbind în termenii tehnicianului, cea mai bună organizare este cea mai raţionalizată – adică cea care exploatează la maximum. Întrucât cu cât este mai raţională, cu atât exploatează în mod inexorabil resursele disponibile. Într-o economie bazată pe epuizarea resurselor, organizarea singură supravieţuieşte intactă şi neschimbată – puterea acesteia creşte odată cu răspândirea sărăciei. Relația este reciprocă – materialele neorganizate dispar pe măsura extinderii organizării. Iar pe măsură ce sărăcia se extinde, presiunea organizării asupra omului creşte, întrucât devine din ce în ce mai presantă extragerea ultimului strop din el. Această neîndurare este caracteristică tuturor momentelor de suferinţă umană. Oraşe asediate, ţări blocate, vase ale căror stocuri de mâncare şi apă scad, relevă aceste condiţii.
Progresul tehnic – şi vom avea ocazia să revenim asupra acestui punct – este cuplat cu creşterea organizării și cu o explozie a birocraţiei. El presupune un stoc uriaş de personal, personal complet neproductiv, şi totuşi crescând în număr într-un ritm rapid, diminuând ceea ce s-a produs.
Autor: Friedrich Georg Junger
Trad. Ovidiu Preda
Textul reprezintă cap. III și IV ale lucrării Die Perfektion der Technik (1946). Traducerea s-a făcut după varianta engleză, The Failure of Technology, Gateway Editions, Chicago, 1956.
Sursa: Estica.eu
Adauga comentariu