C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Ideologia segregării sau despre dinții concetățenilor noștri

Un filosof, proprietar al unei afaceri de zeci de milioane de euro şi şofer capabil al unui bolid de zeci de mii de euro, deplânge faptul că unii dintre concetăţenii săi au dantura stricată. El este reprezentativ pentru un tip de „trădare a intelectualilor” de care suferă România contemporană. Intelectualii de la noi nu sunt preocupaţi de faptul că sistemul medical nu asigură cetăţenilor servicii medicale, ci de faptul că oamenii sunt ştirbi.

liiceanu_thumbnail1

Ce legătură este între dispreţul faţă de dinţii găunoşi ai unor oameni săraci şi gândirea găunoasă neoliberală?

În primul rând, trebuie să acuzăm exteriorizarea dezinhibată a unei ideologii a segregării. „Noi” facem parte dintr-o elită spălată şi deşteaptă, iar „ceilalţi” sunt întotdeauna murdari şi jegoşi. Prin urmare noi, cei isteţi şi atotştiutori, trebuie să spunem ce e bine pentru toată lumea. Voi, cei proşti şi greţoşi, trebuie să vă ţineţi gura şi să aşteptaţi până o să vi se spună ce şi cum să faceţi.

Aceasta este o trăsătură fundamentală a elitismului intelectual de dreapta, caracterizat în mod profund de un anti-egalitarism nedisimulat. Vedem această atitudine şi din alte luări de poziţie ale „intelectualilor de dreapta”, uşor scârbiţi de democraţie şi de faptul că trebuie să accepte consecinţele nefericite ale unui sistem politic dezagreabil. Filosofii din această tipologie prind cu batistuţele lor de mătase de un colţ al democraţiei, şi strâmbă din nas când se gândesc că această democraţie îi pune pe acelaşi plan cu nişte brute ignare. Apoi oftează din toţi rărunchii, recunoscând ipocrit că se fac vinovaţi de „elitism”, în timp ce privesc cu dispreţ la „sătenii din Prahova”. Pentru că trebuie să-i accepte pe „nespălaţi” la masa lor cu tacâmuri de argint, această consecinţă nedorită îi face să considere însăşi democraţia „problematică”. Desigur că dă bine să vorbeşti coconetului mic-burghez despre „iubirea lui Christos”, dar când vine vorba să pui mâna pe leproşi sau să ridici de jos nespălaţii paralitici, e mai bine să o faci cu mănuşi de latex.

De fapt, pentru ei devine problematică însăşi natura integratoare a democraţiei. Nu mai poţi să crezi în democraţie, nu-i aşa, dacă ea aduce în prim plan „semidocţi şi pipiţe”. Aceiaşi intelectuali uită cum au adus chiar ei la putere un autocrat primitiv şi cum au cultivat decenii la rând un sistem social bazat pe aroganţă şi sfidare la adresa oamenilor simpli ai acestei ţări.

Nici nu e de mirare că aceşti filosofi ai dreptei aristocratice sunt duşmani înveteraţi ai comunismului. Pentru ei, singura democraţie dezirabilă ar fi cenzitară şi, dacă s-ar putea, restrictivă pe categorii de clasă, cum era în Ancien Régime, unde societatea era împărţită pe „caste”. Logica lor este perfect rezonabilă. Cum e posibil ca votul unui boier al minţii să fie egal cu votul unui oier nespălat? De aceea, dacă s-ar putea, ar fi bine ca deciziile în societate să fie luate numai de către „ştiutori”, care să îi consilieze pe bogaţi şi să beneficieze de sprijinul celor spălaţi cu şampon de lux. Dispreţul lor e vechi. S-a manifestat faţă de „sanchiloţi” şi se vede azi în greaţa faţă de cei care nu au aflat de aţa dentară. Marxismul le repugnă tocmai pentru că valorifică potenţialul celor pe care ei îi etichetează drept „lumpeni”.

Poate că efectele malefice ale comunismului trebuie expuse public. Dar nici fascismul intelectual al unora nu poate fi lăsat să bântuie liber în dezbaterea de idei. Iar intelectualii moralişti care au reprezentat în ultimii 25 de ani principala forţă ideatică şi culturală a României sunt la fel de responsabili pentru modul cum arată ţara noastră astăzi, în pragul centenarului. Dispreţul suveran faţă de „România gurilor ştirbe” nu poate să înlocuiască „trădarea” aceloraşi intelectuali care au susţinut gura la fel de spurcată a unui preşedinte toxic, dar fără să strâmbe din nas, pentru că atunci erau vrăjiţi de promisiunile discursului de dreapta.

Din păcate, aceşti campioni ai moralei publice au instituit în ultimul sfert de secol în România o întreagă cultură a dispreţului, un fel de terorism al supremaţiei etice auto-justificate. Ei sunt o nouă intelighentsie (adeseori beneficiară a avantajelor vechii intelighenţii din România ceauşistă), care şi-a construit un eşafod neo-aristocratic. Întotdeauna uşor cinici când vine vorba despre justiţie socială, ei practică toleranţa în forma sa plină de dezgust, respectiv într-o versiune de tip „apartheid”. Ei „tolerează”, fără să fie toleranţi, acceptă ca un soi de blestem faptul că democraţia presupune prezenţa la masa comună şi a celor defavorizaţi. Asta e, îşi spun scrâşnind din dinţii de porţelan puşi la vreo clinică din Occident, nu avem ce face, trebuie să acceptăm votul universal. Desigur, doar dacă alegătorii iau deciziile dorite de ei.

Ca nişte lorzi ai intelectului, această specie de intelectuali de dreapta dispreţuieşte orice expresie ideatică a „stângii” ca fiind „murdară”. Ei au un dispreţ olimpian (şi nietzschean) faţă de desculţi şi nespălaţi. Deşi vorbesc cu mare plăcere despre Isus şi „poveştile” acestuia, ignoră cu superbie afecţiunea şi dragostea pe care o emană gândirea de stânga a Nazarineanului, întotdeauna aflată de partea celor defavorizaţi. Ei se văd ca nişte „binefăcători” în sensul în care cei pe care îi „milostivesc” cu deşteptăciunea lor ar trebui să fie mereu recunoscători. Intelectualii dispreţului şi ai dezgustului sunt reacţionari în sensul în care deplâng mereu defectele unei societăţi lipsite de ierarhii. Îşi înfrânează cu greu scârba faţă de „plebe” şi maschează cu grijă sila enormă pe care o resimt atunci când trebuie să coboare cu mocasinii de piele de şarpe pe macadam.

Ei sunt, de fapt, o „trădare a inteligenţei” în sensul descris de Julien Benda în textul clasic intitulat chiar La Trahison des clercs. Tentaţia gândirii de dreapta reprezintă una dintre bolile cele mai grave ale intelectualilor, pentru că atunci când filosofii încep să servească intereselor particulare ale unei clase sociale, ei îşi pierd dreptul la inteligenţă.

Iar lipsa de empatie, cuplată cu dispreţul suveran faţă de cei săraci, sunt tot atâtea dovezi ale unei minţi îmbâcsite, ca şi dinţii plini de carii ai sărmanilor. De aici vine şi „stupoarea” lor în faţa efectelor democraţiei. Suferă în fond de o inaderenţa emoţională faţă de semenii lor. Benda descria acest tip de intelectual drept homme sans cœur. Poţi să ai dinţii foarte frumoşi şi albi, dacă inima ta este neagră de ură şi plină de putregai ideologic. Este la fel de detestabil un discurs public în care practicăm un atac la adresa celor care nu se pot apăra ca şi dezgustătoarea utilizare a săracilor de către pseudo-stânga PSD-istă.

Şi, la urma urmelor, vorba unui banc mai vechi, dinţii stricaţi se mai pot repara, dar minţile închise nu.

Autor: Doru Pop

Sursa: Adevarul.ro

 

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss