Jurnalismul autohton, ca întreaga societate, trece printr-o grea încercare istorică. Dacă ar fi în discuţie mediocritatea, tabloidizarea, caracterele, s-ar putea prefigura o ieşire. Situaţia este mai complicată şi de neregăsit, în această amploare, aproape nicăieri în Europa. Media românească independentă este la fel de bruiată precum postul de radio “Europa Liberă” în perioada dictaturii. În spatele aparatelor de profil stau cam aceleaşi persoane, nu din motive de profesionalism, ci de continuiate a ierarhiilor. Aşa cum presa liberă din anii ’90 a fost la cheremul unor structuri pe care le credeam defuncte, aceasta de acum s-a constituit în cuiburi anti-democratice şi de interese imposibil de ameliorat pe căile civismului. România este împânzită de o serie de buncăre mediatice cu sateliţi deconcertanţi.
Statul român asigură suportul tuturor operaţiunilor prin modalităţi occidentale, încât totul este perfect camuflat. În fond, ce-a făcut marea noastră Securitate în anii ’80? A pregătit minuţios acest nou sistem care, iată, este viabil şi nu sunt semne că va fi scos din priză. Ideea că structurile fostei Securităţi se pot democratiza reprezintă chiar nonsensul în care se află viaţa românească. Invocarea marilor idealuri naţionale ale Securităţii aparţine celor care vor să inducă ideea că are cineva grijă de acţiunea corectă, fără implicarea totală a membrilor societăţii.
Comunismul şi fascismul, cu toate aparentele diferenţe, au dus la aceleaşi rezultate, fiind aceeaşi confrerie. Gravitatea şi culpabilitatea stau tocmai în această perseverenţă de-a acţiona cu aceleaşi mijloace în consolidarea unei false democraţii. În mare parte, economia României a trecut în buzunarele celor din fostul-actualul sistem. Din această operaţiune românii s-au ales cu aceleaşi şi aceleaşi promisiuni electorale, care au indus adevărate ticuri şi maladii. Când se va pune capăt acestui sistem infracţional, prin confiscarea totală a marilor averi frauduloase, abia atunci va fi primul pas spre normalitate. Un pas care va trebui făcut.
În România, este foarte greu să ştii cine este politician şi cine este jurnalist. Drept urmare, asistăm la o atmosferă cu teroriştii din ’89, când autorii loviturii de stat se declarau salvatori. Lupta pentru separarea puterilor în stat a ajuns mai mult o complicaţie decât o simplificare. Orice efort de democratizare este însoţit de câţiva paşi înapoi, producând un paradox care face incalificabilă viaţa în România. Statul a ajuns în conflict cu el însuşi, pentru că reprezentanţii săi provin din cele mai sofistificate categorii ale mediocrităţii şi predispoziţiilor mafiote. Democratizarea sistemului prin angajările europene este deocamdată la fel cu tratatele pe care regimul comunist le semna pe bandă rulantă. Şi Constituţia RSR permitea critica la adresa şefului statului, însă, în realitate, consecinţele unei asemenea atitudini puteau fi fatale. Toate dictaturile invocă dreptul la imagine ca pe ceva absolut. Astăzi, cineva îl poate critica liniştit pe şeful statului, însă mai puţin pe secretarul primăriei şi cohorta de profitori. Dacă o face, aduce grave prejudicii societăţii, ţării, Europei. Dereglajul imagistic şi moral în care se află România duce la sanctificarea tuturor impostorilor. Instituţia ordinelor şi medaliilor este ceva imposibil de egalat. Punerea în discuţie a unor lucruri de care însuşi regimul comunist, la sfârşitul anilor ’60, se despărţise arată alarmanta decădere socială. Lupta politică se dă pentru o autonomie proprie, însă demnă de aducere în Justiţie a celor care se reclamă de la aşa ceva, fiind un atentat la viaţa comunitară. Tematica din tribunalele occidentale de după Al Doilea Război pare să fie copiată după viaţa publică românească actuală. Modelul corupţiei politice este acelaşi, al dictatorului, răspândit precum nisipul saharian. Paranoia fostului dictator cu şapcă pare tot mai palidă raportată la aceea care spumegă de la un capăt la altul al ţării, acoperită de dezastrele provocate de acest crescendo de neoprit.
Atraşi tot mai mult de jurnalism, altfel decât oamenii oraşelor de aerul tare al munţilor, politicienii au la îndemână toate mijloacele pentru perpetuarea puterii. Să fi uitat publicul că media nu este decât pentru controverse adevărate, şi nu pentru răfuieli? Se prefigurează o gherilă a celor care nu doar că vor să câştige la nesfârşit puterea, dar vor o imunitate pe care o dobândeşte infailibil exclusiv doar adevărul. Transformarea politicienilor în jurnalişti, şi a jurnaliştilor în politicieni, a pus lacăt pe uşile unei împărăţii în afara căreia nu mai suntem cetăţeni. Idealuri şi idealuri. O forţă străină majorităţii, minoritară, la fel ca fosta Securitate, ţine sub teroare o naţiune.
Aceste coabitări produc contracte ale căror preţuri au o cotaţie de regăsit pe Bursă. Cu cât acestea cresc, situaţia economică reală e şi mai rea. România se apropie de nivelul şi contextele unui stat sclavagist.
Autor: Ioan Vieru
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu