Hipsterii, sau vocația socială a ipocriziei

Hipsterii, sau les bourgeois bohèmes (bobos) în limba franceză, constituie un subgrup în cadrul clasei mijlocii superioare sau chiar al mediilor bogate, compus din tinerii cu pretenții de nonconformism și deschidere către artă, înțeleasă mai ales sub latura ei muzicală (probabil fiindcă pe muzică se dansează în cluburi).



Ei se vor un fel de replică a generației flower power, a reprezentanților contraculturii din anii 1960-1970, cu care împărtășesc în general extracția socială și studiile superioare. Desigur, nu discutăm aici valoarea efectivă a diplomelor obținute potrivit așa-numitului sistem Bologna, ci semnalăm numai o trăsătură de identificare formală. Altminteri, între tinerii protestatari de acum patru-cinci decenii și cei care afectează astăzi spiritul rebel și civismul există o incongruență sau chiar o incompatibilitate substanțială, corespunzătoare separației dintre autencicitate și ipocrizie.

Prima diferență majoră este una ideologică, sau de conținut: generația flower power, contracultura erau de stânga, egalitare, anticonsumeriste, contestatare ale supravegherii polițieneșt și ale militarismului. Hipsterii, în schimb, se comportă în mod elitist, exaltă virtuțile individualismului, ale pieței libere, altfel spus ale inegalității, avându-i ca reper negativ pe „asistații sociali”, din cauza cărora pretind că talentul lor antreprenorial nu se poate afirma pe măsura posibilităților. Un director de bancă privată, deci nu vreun comunist doritor să naționalizeze mijloacele de producție, povestea recent excedat despre un astfel de hipster inflamat în darwinismul său social, care se scandaliza la ideea că în România s-ar reintroduce impozitul progresiv pe venit.

A doua diferență este de profil moral, sau de atitudine. Tinerii din anii 1960-1970 își asumau cu adevărat nonconformismul. Ca să trăiască potrivit propriilor valori, ei renunțau la confortul de acasă, locuiau adeseori în hoteluri sordide și făceau munci prost plătite, fără să aibă, în cazul celor cu preocupări în zona artei, certitudinea succesului și a câștigurilor bănești. Janis Joplin, Jim Morrison, Patti Smith, Robert Mapplethorpe sunt câteva exemple notorii. Atunci când protestau se expuneau realmente represiunii pure și dure, cum s-a întâmplat în Statele Unite ale Americii în timpul marșurilor împotriva războiului din Vietnam, sau în Franța și Republica Federală a Germaniei cu ocazia manifestațiilor studențești din 1968. Nonconformismul hipsterilor, însă, este benign, de fațadă, nu transgresează limitele convențiilor acceptate de părinții care le asigură securitatea financiară. Nu o să-i vedeți plecând de acasă, întorcând spatele unei situații materiale convenabile sau eventual de invidiat, de dragul unor principii. Sau mai bine zis, principiile lor se regăsesc în organizarea sistemului socio-economic actual. În privința disponibilității de a protesta, hipsterii au curaj atâta vreme cât nu riscă de fapt nimic, câtă vreme pot conta pe un tratament cu menajamente din partea forțelor de ordine, după cum s-a văzut în România în ultima vreme. Confruntați cu o intervenție hotărâtă a jandarmilor, care să folosească grenade lacrimogene sau tunuri cu apă și să lovească din plin cu bastoanele într-un atac corp la corp, ei nu ar avea nici capacitatea, nici voința de a rezista.

Spuneam că hipsterii cultivă opțiuni de dreapta. Inclusiv acestea s-ar dovedi la rigoare o formă de nonconformism dacă s-ar exprima într-un regim de stânga, pe care l-ar contesta ca mod de viață și program politic. Ei însă nu numai că nu refuză datele sistemului actual, dar le exacerbează, în sensul a ceea ce se cheamă astăzi orientare mainstream. Ei funcționează așadar ca agenți sociali ai conservatorismului cu valențe friedmaniene, în registrul imaginar al unei mistificări tipologice. Mai exact, hipsterii mimează profilul contestatar, fie că sunt sau nu conștienți de falsitatea rolului în care se proiectează. Este caracteristica lor definitorie, resimțită în conotațiile implicit peiorative ale termenului hipster.

Autor: Alexandru Mamina

Sursa: Argumente si fapte