C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Hai la supermarket, neamule! Fața nevăzută a legii supermarketurilor

legeaS-a deschis cutia Pandorei cu legea supermarketurilor. Mă tem că rămânem numai cu pipota umflată de patriotism și amăgiți de hotărâri populiste. La carne, legume, fructe, ouă și lactate, unde bate legea cel mai tare, cu acel procent enorm de 51% nu se vor schimba prea mult lucrurile. Și acum, cele mai multe produse din această categorie sunt făcute în România. Bun, și cu proveniența e o întreagă poveste. De fapt sunt ambalate în România. Singura diferență va fi că aceiași producători care deja sunt intrați în supermarketuri vor avea ocazia să vândă mai mult. Micii producători locali nu au intrare și nici nu vor avea. Nu pot asigura volum de livrare, au probleme cu ambalarea, coduri de bare, viteză de feedback, infrastructură, fluxuri sezoniere etc. Locul lor va rămâne în magazine personale sau în piețe. Părerea mea e că se va face și mai multă fraudă prin falsificarea producției.

Oricum o iei, e prost. Și dacă e subvenționat producătorul, tot din buzunarul cumpărătorului final e luat banul, doar că trece prin filtrele fondurilor europene. Se spune că așa se face și în statele mai spălate, există o protecție a producătorului autohton. Ia mergeți în Franța și vedeți cât sunt de ieftine merele franțuzești, acolo unde agricultura e puternic subvenționată și întrebați-vă de ce stau producătorii francezi la graniță și răstoarnă tirurile cu fructe spaniole. Lipsesc de fapt programele naționale pe agricultură, cu strategii bine trasate, sustenabile și derulate pe zeci de ani. Iarăși mă gândesc la Spania, unde provincia Almeira furnizează alimente pentru o treime din Europa, dar nu din subvenții, ci din programe naționale de irigații, consultanță în agricultură de performanță, muncă de lucru ieftină, silozuri cu semințe de calitate (dar tratate), livrate cu tot cu knowhow-ul necesar, cu rețele de livrare și scutiri de impozite. Dar aproape tot ce produce aceea provincie e la nivel industrial, non-bio, să ne înțelegem. Lucrez cu firme străine pe agricultură din România care încep să implementeze și aici un model funcțional. De pildă, comerciantul de cereale are un program complex cu producătorii agricoli și cu furnizorii de semințe.

Să vă povestesc câte ceva din ce știu prin experiența pe care am avut-o cu o serie de producători români (industria alimentară și nonalimentară) cu care am lucrat de-a lungul anilor și a căror evoluție o cunosc perfect și care demonizau politica supermarketurilor, plângându-se că nu au intrare și sunt prăduiți.

Mă gândesc, de pildă, la o marcă de apă minerală celebră în Banat, apa minerală Buzias, o apă excelentă, cu proprietăți medicale care era îmbuteliată  și comercializată din vremea comunismului. Multă vreme, după Revoluție, o mai găseam pe piață, dar greu, la buticari sau în magazinele mici. Managementul era aproape neschimbat de 30 de ani. Lucram cu o parte din staff la un proiect informatic și am ajuns să cunosc mai bine situația internă. Se plângeau că nu e chip să vândă în supermarketuri pentru că îi obligă la un preț care îi împinge spre profitabilitate zero. I-am crezut, dar pe de altă parte vedeam ce dezordine era în toată întreprinderea, o delăsare și o blazare generală. Trăgeam de ei să facem ceva chiar și pe proiectul în care eram implicată. Cine nu poate la puțin, cum să poată la mult? Toți erau pesimiști și ridicau din umeri. Există un minim de inițiativă și investiții. Până la urmă au fost nevoiți să se lase cumpărați de alții, înzestrați cu mai multă forță de muncă și voință și adaptați la piața liberă. Într-un an de zile, în toate supermarketurile, amintita apa minerală era pe rafturi, în toate formele. Deci s-a putut. Atât că au apărut persoane care știau mai bine să negocieze și erau mai motivate.

Experiențe similare am avut și cu alte societăți românești, multe cu tradiție din perioada intrebelica, sau chiar mai vechi. Dacă aveau norocul să fie preluați de un management mai calificat aveau o șansă, dacă nu, dipareau. Oricum, majoritatea nici nu trăiesc, nici nu mor. Așa s-a întâmplat cu Kandia sau cu Guban. Mult mai puțin norocoși au fost cei de la fabrica de ciorapi Cifa. O fabrică cu mare tradiție, de la 1900. I-am cunoscut îndeaproape pe cei din conducere, am lucrat cu ei. Directorul, ca om era un tip bonom și cinstit. Îmbătrânise în postul acela, era că o piesă de muzeu, la fel cum devenise toată fabrica. Dar era complet depășit de vremuri. Se plângea că îl înghite marfa proastă chinezească. Știți ce a mai rămas din clădirile fabricii, întinse pe câteva ha? Frontonul cu basorelieful Țesătoarei, de pe clădirea principală de birouri. Atât. Restul a devenit moloz. Hectarele de teren, aflate într-o zonă destul de centrală a Timișoarei au devenit spațiu pentru birouri de închiriat, iar al fronton de care aminteam a fost integrat în fațada unui supermerket, culmea ironiei. O fațadă de Kaufland cu basorelieful Țesătoarei de la 1900. Fabrica cu totul era obiect de patrimoniu, aspect prea puțin important în furia profitului în care trăim. Încă mai port ciorapi de la Cifa. Au o calitate excelentă, după ani de zile. Doar că Cifa nu mai există nici măcar fizic, ca spațiu. A fost rasă la pământ. Am făcut această paranteză ca să subliniez cât de puțin pregătiți sunt producătorii autohtoni.

Am lucrat și cu producători mai mici, chiar din industria alimentară. Societăți care dețin câteva ferme și reușesc să realizeze un circuit de producție cu randament ridicat. Dețin sute de ha de teren, pe care îl cultivă. Recoltele rămân în propriile ferme zootehnice, au centre de prelucrare lactate și abatoare. Știu cât de greu le-a fost, mai ales după ce au fost nevoiți să aplice toate normele și reglementările europene de producție și comercializare. Se jeluiau patronii că renunță, că nu mai pot. Dar au continuat. Și sunt foarte bucuroasă când le văd produsele în supermarketuri. Dar nu sunt mulți și nu renunță, de 20 de ani încoace. Cresc greu, nu e nimic spectaculos. E doar multă muncă și interes. Mai știu și cât sunt de furați de cei care le sunt angajați sau de locuitorii satelor din jur. Asta e lumea românească, e CAP-istul sau zootehnist-ul care e obișnuit să meargă în fiecare zi cu plasa umplută cu 10 pumni de porumb sau cu un bidon de lapte de 2 l, măcar. Mi-au fost clienți și cei cu ferme foarte mari, aflate prin tot județul, de pildă cei de la Smitfield, care au preluat celebrul Comtim. Cred că e de notorietate și toată lumea știe că se hrănea tot Timiș-ul cu carne de porc de la Comtim, pe vremea lui Ceașcă, carne furată zilnic de sutele de angajați. Patronii americani încă au probleme în zona asta cu angajații. De conducere, partea românească, ce să mai zic, îi schimbă tot la 2 ani, din cauza afacerilor personale pe care le derulează sub umbrela Smithfield. Dar asta e altă poveste. Am adus în discuție strict firme cu care am lucrat, să nu fiu acuzată că bat câmpii și vorbesc impresionist.    Da, supermarketurile pun o presiune mare pe furnizor, dar dacă furnizorul oferă marfă de calitate și e serios, supermarketul nu îl refuză. Plus că adaosurile la produsele cele mai vândute sunt foarte mici, știu din sursă sigură. Toți ne bucurăm de conceptul de supermarket, dar îi înfieram cu orice ocazie. Nu le țin partea, dar nici să nu fim duplicitari. E destul loc și pentru piețe orășenesti, în care să găsim numai produse bio și proaspete, cu alte taxe și în alte condiții. Aici ar trebui lucrat cel mai mult la reglementări și promovare. Sunt două concepte distincte: supermarketuri și mari producători, care au legile lor, și pe de altă parte piețele orășenesti și produsele locale, la alte cantități și produse în alte condiții. Proaspete și sănătoase, cum ne place nouă.

Despre ”lanţul” scurt de aprovizionare” nu mai comentez nimic, sună a banc.

Autor: Adina Ștefănescu

Sursa: Cealalta Agenda

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss