Reclama este un amplificator economic care opreşte publicul de la a vedea, auzi, mirosi sau palpa ceea ce se întâmplă în mod real. Amplificatorul[6] te obligă să îţi orientezi atenţia fie către sursa de zgomot, fie înspre anihilarea sau măcar atenuarea zgomotului azurzitor. Spre exemplu, dacă auzi muzica dată prea tare în timpul zgomotului şi nu eşti chiar tu la la petrecere, în mod sigur vei încerca să te aperi, închizând geamul, dând drumul la aparate care să facă zgomote concurente, punându-ţi căşti pe urechi; dacă treci prea aproape de un avion sau de un stadion plin cu fani, îţi acoperi urechile, ca să nu te asurzească sau să nu te irite zgomotul; e cert, însă, că nu mai observi şi nici nu mai percepi corect ce se întâmpla în rest cu tine; de aceea, rişti să nu mai fi atent la traversarea străzii, fiind concentrat pe muzica asurzitoare din căştile tale de urechi. Exact la fel se întâmplă şi cu amplificatorul de lumină (far, proiector) sau cu mercaptanul din gazul natural.
Pe plan economic, exact la fel se întâmplă în cazul reclamei şi al publicităţii (stradale, audiovizuale, virtuale etc.). Ca să fie o bună armă silenţioasă (deşi ea este ca muzica pusă la maxim, reclama e menită a se adresa, pe uşa din dos sau pe uşi secrete, altor simţuri decât cele bombardate direct), reclama trebuie să fie făcută astfel încât să pară că se adresează unui elev de 12 ani. Sugestibilitatea reclamei trebuie să fie exact atât de ridicată încât să ajungă să îl facă pe consumator să reacţioneze ca acelaşi grad de inocenţă ca şi a unui copil de 12 ani – adică un subiect care nu ştie să critice, nu îşi pune întrebări în legătură cu aparenţele şi ia de bune aceste aparenţe, dată fiind redusă sa experienţă de viaţă.
Procesul de definire şi evaluare a acestor factori de amplificare economică şi de încorporare a lor în sistemul economic poate înseamnă, de exemplu, modificarea în sus sau în jos a preţurilor la locuinţe, transmiterea unor unde de şoc (reduceri bruşte sau creşteri graduale, dar în perioade scurte de timp, urmate de noi reduceri de preţuri) şi analiza modului în care şocul se reverberează în economie, după care “avionul”), dacă rămâne întreg, este redresat şi readus pe traiectoria dorită, conformă cu scenariul iniţial al operatorului armei silenţioase. Culmea ironiei este că, în facultăţile de economie care dau mai mereu laureaţi ai premiului Nobel pentru economie şi unde teoria undelor de şoc este preluată din industria aeronautică (în cadrul căreia aceste unde de şoc chiar se utilizează pentru a verifica rezistenţa avionului la şocuri şi turbulenţe) sub denumirea de “teorie a jocurilor”. Experimentele de acest gen sunt ca nişte jocuri pe calculator. Iar atacurile cu dronele sunt şi ele, desigur, ca nişte jocuri de calculator pentru operatorii care distrug ţinte directe sau colaterale (uneori, nunţi, botezuri, înmormântări, şcoli, spitale, cu sau fără terorişti în ele) prin simple atingeri ale ecranului calculatorului.
Ca un regret etern pentru viata din perioada uterină (pântecul primordial, the primordial womb), toate eforturile pe care o persoană le face până la finalul vieţii sunt orientate către recreerea mentală, artificială, a acelui mediu sigur, lipsit de griji şi de responsabilitate (the artificial womb). Omul îşi construieşte, din materiale fizice sau din relaţii cu alţi oameni, variate feluri de substituire a pântecului primordial şi scuturi protective care să îl ţină, acolo, la adăpost. Obiectivul acestor “pântece artificiale” este obţinerea sentimentului de stabilitate într-un mediu instabil, a unui adăpost de vreme rea pentru toate procesele de creştere şi de maturizare, a siguranţei în libertate şi a zidurilor de protecţie în caz de atac din exterior. Ne construim toţi ziduri, pentru a ne menţine iluzia că suntem din nou în pântecele primordial, la adăpost, iar dacă vrem libertatea, vrem să fie una în deplină siguranţă, ca în marsupiul copilăriei. Sau ca în sânul lui Adam. Iar aceste certitudini sunt potenţiale arme silenţioase în războaiele tăcute ale celor care vor controlul.
Principala raţiune pentru care oamenii se reunesc într-o societate organizată în stat este dorinţa subconştientă de a perpetua starea de dependenţă din perioada copilăriei. Pentru cei mai mulţi dintre noi, acea perioadă este cea mai bună, cea mai dezirabilă, întrucât atunci nu aveam griji şi nici responsabilităţi, căci altcineva trebuia să ne îngrijească şi să răspundă pentru noi. Mai simplu spus, ne dorim ca Cineva să elimine toate riscurile, „să ne mângâie pe cap, să ne sărute pe obraji, să ne pună un pui (sau o pizza) pe masă de fiecare dată când ne e foame, să ne îmbrace, să ne aştearnă patul pentru a ne culca şi să ne spună că totul va fi bine mâine, când ne vom trezi din somn”. Această raţiune poate fi programată – şi este înspăimântător să observăm că, în realitatea de zi cu zi, acest program se manifestă ca şi când am fi în Matrix – mai greu de perceput, dar nu invizibil. Programarea modelelor de obiceiuri sau de comportamente presupune colectarea de date şi informaţii cu caracter personal la scară naţională sau gloabal: avantaje şi slăbiciuni, activităţi, hobby-uri, date medicale, înregistrări psihiatrice (frici, furie, dispreţ, adaptabilitate, reacţii la stimuli, violenţă, sugestibilitate sau hipnoză, sfuerinţă, plăcere, dragoste, sex), mijloace de relaxare sau de evadare din realitate (consum de alcool sau droguri, distracţii, factori religioşi), sensibilităţi politice (ideologii, contacte personale, poziţie socială sau etnică, proiecte sau obiective), toate sunt la dispoziţia operatorului armei tăcute, mai ales că noi înşine ni le punem pe tavă – pe pagini de socializare, pe internet, pe diversele dispozitive electronice inteligente care ne solicită date biometrice pentru a le accesa. Cele mai multe astfel de date sunt publice sau stocate în baze de date relativ uşor de accesat de un operator priceput. Iar demnitarii români aşa-zis tehnocraţi declară că discuţia despre drepturile omului este un lux teoretic…
Cu aceste date şi informaţii, operatorul creează situaţii controlate: manipulează economia şi, deci, societatea; controlează veniturile şi salariile, fabricarea şi distribuţia bunurilor şi a serviciilor; controlează preţurile (notă: asta ar trebui să fie obiectivul legislaţiei protecţiei concurenţei; dar este? Nu cumva această legislaţie e creată menită să acopere realitatea?); din această poziţie nici nu mai este nevoie de eforturi inovative – banii vin din rentele consecutive obţinerii controlului, iar cu aceşti bani se asigură menţinerea controlului, încă o dată, fără prea mari eforturi inovative (ceea ce arată cât de profitabilă şi eficientă este arma silenţioasă); controlul funcţiilor legale, al circulaţiei datelor cu caracter personal, al publicităţii şi reclamei, al mass-media şi al programelor tv vine din inerţie. Şi, întrucât, cu acest buton de control se poate opera uşor, distragerea atenţiei de la chestiunile reale, angajarea emoţiilor negative, dezordinea, haosul, nebunia, devin simple detalii.
Nu-i aşa că, având în vedere cele de mai sus, afirmaţiile care urmează, şi care sunt extrase din documentul citat, nu mai sunt atât de şocante pe cât par? „S-a decis declanşarea unui război tăcut contra publicului cu obiectivul final al transferului energiilor naturale şi sociale şi al averii de la cei mulţi şi indisciplinaţi în mâinile celor câţiva avuţi, auto-disciplinaţi şi responsabili. Pentru a obţine predictibilitatea totală a economiei, elementele clasei de jos trebuie aduse sub control total, de exemplu, sub jugul unor datorii pe termen lung începând cu vârsta cea mai fragedă, înainte de a avea şansa de a se întreba care este realitatea – dacă, de fapt, sunt proprietari ai caselor lor sau datornici. Familiile clasei de jos trebuie dezintegrate printr-un proces de supra-ocupare a părinţilor şi de transfer către stabilimente guvernamentale de îngrijire zilnică a copiilor lor ramaşi, practic, orfani, prin separarea funcţională de părinţii ultra-ocupaţi cu plata datoriilor. Calitatea educaţiei oferite acestor copii funcţional orfani trebuie să fie dintre cele mai sărace în scopul de a-i ţine captivi în clasa care le-a fost destinată.”
Ce rol avem noi în acest război tăcut? Să încercăm pilula bleu pe care ne-o oferă Morpheus. Să fim Neo. Poate că vom reuşi să ieşim din Matrix.
________________________________________
[6] Amplificator = portavoce, boxă de sunet, generator de reverberaţii, ecouri sau unde de şoc.
Autor: Avocat Gheorghe Piperea
Sursa: Art-Emis
Adauga comentariu