C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Generaţia Erasmus, ultima speranţă a Europei

Până acum, sociologii şi-au concentrat atenţia asupra aşa-numitei “generaţii pierdute”. Politicienii au evitat să utilizeze această sintagmă, până ce premierul Italiei, Mario Monti, a rupt conspiraţia tăcerii şi le-a spus tinerilor italieni: “Sunteţi o generaţie pierdută”. Sau, mai precis: “Adevărul – care din păcate nu este unul plăcut – este că promisiunea speranţei, din punctul de vedere al transformării şi îmbunătăţirii sistemului, va fi simţită doar de către cei care vor face parte peste câţiva ani din categoria tinerilor”.

Cancelarul german Angela Merkel şi premierul britanic David Cameron ar fi putut spune acelaşi lucru, dar Mario Monti este cel care a făcut primul pas. Acest lucru înseamnă că liderii politici vor începe curând să anunţe “vestea cea bună” pentru a face tinerii să uite nivelul de trai de care s-au bucurat părinţii lor. Trebuie să spunem adevărul: actualele elite politice şi intelectuale sunt vinovate de criza prin care Europa trece acum. Ei sunt generaţia de lideri crescuţi într-un “palat de cristal”.

Este interesant că existenţa privilegiată pe care au continuat-o, bucurându-se de prosperitate şi siguranţă, nu a fost creaţia lor. Angela Merkel şi David Cameron, la fel ca şi fostul cancelar german Gerhard Schröder şi fostul premier britanic Tony Blair au moştenit această situaţie de la predecesorii lor, devenind o eficientă “cooperativă de consum”, aşa cum o numeşte Zygmunt Bauman, consumând roadele eforturilor altora şi bucurându-se de succese care nu sunt ale lor.

Un efort comun

Europa a fost creată şi dezvoltată de o generaţie pentru care trecutul tragic – concretizat în atrocităţile de la Auschwitz – fusese o experienţă vie. Fondatorii Uniunii Europene – Konrad Adenauer, Robert Schumann sau Alcide De Gasperi – au înţeles că doar printr-un efort comun pot construi ceva bun şi durabil. Solidaritatea europeană s-a dovedit a fi o binecuvântare.

Elitele care se află acum la putere au trăit în condiţii total diferite, bucurându-se de siguranţă, pace şi o creştere sistematică a nivelului de trai. Acestea au fost efectele construirii unui stat asistenţial funcţional. Cum se întâmplă că, după un astfel de succes spectaculos, Europa se confruntă acum cu ceea ce probabil este un eşec la fel de spectaculos? Acest lucru se întâmplă pentru că actualele elite cred că au moştenit pur şi simplu Uniunea Europeană de la predecesorii ei, mai degrabă decât să o fi luat cu împrumut pentru copiii lor. Mentalitatea şi spiritul politicienilor care conduc Europa astăzi pot fi sintetizate astfel: “Să ne bucurăm cât putem de viaţă pentru că, în curând, Uniunea Europeană va rămâne doar o amintire”.

Noua categorie de săraci

Care este cea mai mare şi cea mai stringentă problemă a Europei astăzi? O vedem pe străzi şi în centrele marilor oraşe. “Avem dreptul de vot, dar nu avem locuri de muncă!”, strigă tinerii şomeri. Avem democraţie, dar nu avem pâine sau case. Apare categoria socială a “precariatului”. În ce constă această categorie? Un răspuns clar şi precis este oferit de Guy Standing, autorul cărţii “The Precariat: The New Dangerous Class” (“Precariatul: Noua clasă socială periculoasă” – cartea nu a fost tradusă în limba română). Practic este vorba de toată lumea, în principal de tineri.

Iar singurul lucru pe care îl aud din partea liderilor politici este că sunt o “generaţie pierdută” şi că Uniunea Europeană riscă să se destrame. Precariatul, notează Guy Standing, este caracterizat prin următoarele elemente: furie, anomie (erodarea conexiunilor sociale), anxietate şi alienare. Rezultatul acestei stări sociale este “cetăţeanul furios” pe care l-am văzut în acţiune pe străzile din Londra în vara anului 2011. Aceştia reprezintă noua categorie de săraci, fără a avea nimic în comun cu disperarea oamenilor fără adăpost. O generaţie care se confruntă cu perspectivele şomajului prelungit şi cu necesitatea acceptării unor locuri de muncă sub calificările şi ambiţiile dobândite. O astfel de situaţie alimentează furia şi frustrarea.

Întrebarea cu care ne confruntăm în momentul de faţă este: cum putem transforma furia în curaj? În primul rând, să nu uităm că o mentalitate curajoasă îşi are sursa în curajul unei viziuni. Deci, să spunem tare: “Nu trebuie să ne temem de ură”. Avem dreptul la ură dată fiind situaţia în care suntem. Există o singură condiţie: furia, revolta şi ura nu trebuie îndreptate spre alţii. Nu trebuie îndreptate spre semenii noştri, pentru că, în acest caz, s-ar pune gaz pe foc.

Am transforma lumea în cel mai mare coşmar. Ura şi furia pe care o au în suflete milioane de tineri europeni trebuie îndreptate împotriva indiferenţei. Acum, imperativul nostru categoric este: “Urăsc propria indiferenţă”. În al doilea rând, Claus Leggewie scrie în celebra carte “Mut statt Wut” (“Curaj în locul furiei” – cartea nu a fost tradusă în limba română) că marile schimbări necesită “imaginaţie constructivă şi iniţiativă”. Prin urmare, cine poate garanta că nu egoismul, ci solidaritatea, nu concurenţa acerbă, ci colaborarea, nu profitul, ci dezvoltarea durabilă vor deveni stelele pe care le va urma o Europă unită?

În primul rând, din motive morale, intelectuale şi spirituale, trebuie să spunem cine sunt cei care nu le vor urma cu siguranţă: liderii europeni. Cei care, în ultimii doi ani, s-au străduit atât de mult să salveze Uniunea Europeană încât în curând va deveni o amintire. Liderii politici nu sunt o soluţie la problemele Uniunii, ci reprezintă sursa problemelor. A-i cere Angelei Merkel sau lui François Hollande să ne scoată din actuala criză este ca şi cum i-am cere unui orb să analizeze tablouri impresioniste.

O criză a speranţei

Atunci cine? Oricând de nebuneşte ar suna, cred că ultima şansă a Europei este generaţia Erasmus. Un proiect care, aşa cum auzim de la eurocraţii de la Bruxelles, este atât de extravagant încât în curând ar putea fi abandonat ca parte a “măsurilor de austeritate”. Pentru că, de ce să cheltuim banii contribuabililor pe burse acordate tinerilor europeni care, conform unor zvonuri, îşi petrec cea mai mare parte a timpului distrându-se? Pe de altă parte, conferinţele eurocraţilor, dezbaterile şi excursiile de studii, plus costurile aferente acestora, toate finanţate din impozitele plătite de noi, contribuie la coeziunea Uniunii Europene mai bine decât finanţarea experienţei unor tineri de a studia şi a trăi în altă ţară?

Generaţia Eramus este cea care se confruntă cu perspectivele şomajului. O generaţie care trece printr-o criză a speranţei. În acelaşi timp, este generaţia care a început să cunoască prin contact direct diversitatea Europei. O generaţie care, din cauza situaţiei disperate, înţelege ceea ce marele filosof ceh Jan Patočka numea “solidaritatea celor şocaţi”.

Acest destin comun înseamnă că generaţia Erasmus ştie că lumea aşa cum o cunoaştem acum se apropie de sfârşit. Ce va începe? Viitorul este în mâinile noastre. A venit momentul ca actuala “generaţie pierdută” să înceapă construirea unei noi Europe. Avem nevoie de o nouă politică progresistă care să nu se axeze pe logica creşterii economice, ci pe o distanţare radicală de acest sistem. În momentul de faţă, cei care sunt cu adevărat liberi nu sunt cei care spun “mai mult, din ce în ce mai mult” (mai multe cumpărături, mai multe credite, mai multă devastare a planetei), ci cei care au curajul şi încrederea să spună “destul!

Membri ai generaţiei Erasmus, ştim că nu aveţi locuri de muncă, ştim că sunteţi lipsiţi de speranţa unui viitor mai bun, dar sunteţi ultima şansă a Europei. Cine va salva Europa dacă nu voi? Când, dacă nu astăzi?

Autor: Jarosław Makowski

sursa: GAZETA WYBORCZA // presseurop.eu

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss