C O N T R A P R O P A G A N D Ă

General br. (r) AUREL I. ROGOJAN: “Vivat, crescat, floreat Romania Magna!”

1dec1918_Alba_Iulia… Precum ruşii au Testamentul lui Petru cel Mare, aşa avem şi noi Testamentul lui Mihai Viteazul”. (Nicolae Filipescu)

Cu prilejul constituirii Comitetului Naţional Român pentru Unirea Tuturor Românilor, continuatorul şi ultimul mare combatant al tradiţiilor luptătoare ale Şcolii Ardelene, părintele Vasile Lucaciu, având parca o adâncă premoniţie asupra actualităţii pentru zilele noastre a marilor sale cuvinte, rostea: „Conştiinţa noastră de patrioţi ne dictează nouă, fraţilor liberi ai naţiunii, răsfiraţi în toate ţările aliaţilor noştri glorioşi, datoria de a continua lupta întreprinsă de fraţii noştri, alungând din inimă tot ce ne poate dezbina […]. Trebuie să mergem înainte şi să afirmăm cu tărie drepturile noastre şi aspiraţiile noastre naţionale, până în ziua când ele vor fi realizate […] Evocând imaginea viitorului tuturor românilor, eu văd realizarea în răsăritul Europei a unei civilizaţii latino-române cum nu a mai fost vreodată. E suficient să vă gândiţi că toată forţa virtuţilor naţionale de care am dat dovadă în cursul secolelor, în lupta gigantică pe care a trebuit să o ducem ca să ne păstrăm fiinţa, în ciuda tuturor încercărilor de oprimare, noi le vom folosi liberi, la adăpost de orice ameninţare pentru o operă splendidă de progres intelectual şi naţional […]”.

Să vorbească faptele. La 27 Martie 1918, la hotărârea Sfatului Ţării, Basarabia (pământ românesc anexat de Imperiul Ţarist în 1812) s-a unit cu România, sub unele rezerve privind anumite drepturi şi chestiuni locale, iar la 1 Decembrie 1918, unirea a devenit necondiţionată, Basarabia intrând, astfel, în componenţa statului român unificat şi unitar, născut odată cu 1 Decembrie 1918. S-a împlinit, astfel, pentru a doua oară, îndemnul poetului „pătimirii noastre”: „Să nu uitaţi a veacurilor carte,/ Veniţi, veniţi!…căci adevăr zic vouă/ Ori mutaţi hotarul mai departe/ Ori veţi muri cu trupul frânt în două!”. Astăzi trupul ne este iarăşi frânt, pentru a treia oară, de la marea şi istorica nedreptate la care glorioşii noştri aliaţi – şi unii şi alţii – ne-au condamnat, în urmă cu peste şapte decenii. Eu, ca ardelean, cred că nu poate fi naţie mai tare şi mai de neînvins ca şi aceea pedepsită de istorie la nedreptate. Din această lecţie de amărăciune şi umilinţă a demnităţii noastre naţionale, noi ne alegem cu un ideal nepieritor, iar viitor au doar popoarele cu idealuri. Hotărârea Sfatului Tării din 27 Martie 1918 a însemnat o sfidare a velico-rusismului în haină comunistă şi, drept consecinţă, Lenin, tocmai el, adept al doctrinei wilsoniene a autodeterminării popoarelor, va gira doctrinar obiectivul fundamental al politicii Rusiei Sovietelor faţă de România: „Distrugerea fiinţei statului naţional unitar român”. Pe cale de consecinţă, bolşevismul de sorginte leninist-stalinistă a fost, de la începuturile experimentării sale în practica social-politică, un instrument antiromânesc iar Partidul Comunist din România, afiliat Cominternului, a fost esenţialmente un partid politic antistatal şi antinaţional. Anul 1924, când Stalin a pus în operă diversiunea Tatar-Bunar, a fost anul Basarabiei. Atât cel de-al V-lea Congres al Cominternului, cât şi conferinţele Federaţiei Comuniste Balcanice (din 1923 şi 1924) au animat tezele antiromâneşti şi nostalgia moscovită după Austro-Ungaria. Viena a fost în anul 1924 locul a nu mai puţin de patru reuniuni internaţionale eşuate, în care problema Basarabiei a fost abordată în conexiune cu cea a Transilvaniei. Eşecurile au făcut ca cele două probleme nerezolvate să fie transferate Cominternului, care, prin adoptarea rezoluţiei privind autodeterminarea naţională a minorităţilor din România până la dispariţia statului român, a fixat în canoane formale şi documente programatice obiectivul fundamental al politicii Rusiei sovietice în raporturile cu România. Aliatul de nădejde: Coloana a V-a a Internaţionalei Comuniste.

După 90 de ani, agitaţiile minorităţilor revoltate, paradoxal, tocmai împotriva statelor care le-au garantat prezervarea identităţii în vremuri mult mai tulburi şi fără orizont, au revenit în actualitate. În 1924, guvernarea liberală a României a avut foarte serioase temeiuri de securitate naţională pentru a dizolva Partidul Comunist din România. În 2008, tot o guvernare liberală a României se complace a coabita politic cu organizaţii neguvernamentale ale unei minorităţi care urmăreşte acelaşi scop anticonstituţional ca şi partidul alogenilor comunişti dizolvat în urmă cu 84 de ani. Revenind însă la Basarabia, nu putem să nu observăm stipendiile pe care Cominternul le-a oferit unui Cristian Rakovschi, fiul naţionalistului bulgar Ghiorghi Rakovschi, ambii datorând totul României, sau lui Panait Istrati (n.n. e adevărat, va regreta, dar răul l-a produs) şi Henri Barbusse, pentru a internaţionaliza, favorabil Rusiei, chestiunea basarabeană. Despre aceştia, Octavian Goga menţiona: „De la război încoace a apărut aici, pe orizont, acest special prototip al Occidentului, care vine să controleze ordinea noastră de stat”. Poate părea paradoxal, dar Rusia sovietică a beneficiat de aportul inestimabil al unor procurori occidentali contra Basarabiei!

În replică la propaganda prosovietică răspândită pe filiere aşa-zis occidentale, basarabeanul Donici-Dubronrarov avea să marcheze: „Toţi cei care trăiesc în România ştiu că acest stat este o avangardă a civilizaţiei europene […] Fiecare basarabean ştie că România îi apără viaţa, bunurile materiale şi spirituale, munca sa paşnică de violenţa şi invazia comunistă […] În Basarabia există o stare excepţională, însă se poate oare să fie altminteri, când în apropierea ei se găseşte un duşman excepţional, înarmat până în dinţi?”. Păcate grele apasă asupra memoriei multor alţi „mari prieteni” ai României pentru duplicitarismul politic de care au dat dovadă în chestiunea basarabeană. Napoleon, împăratul Franţei, cu aureola de liberator de popoare, care a dat multe şi mari speranţe popoarelor din răsăritul Europei, a aprobat stări de fapt care exprimau, fără echivoc, scopul Rusiei ţariste: anexarea integrală a Ţărilor Româneşti. Tilsit – 1807 şi Erfurt – 1808 au fost precedentele Teheranului – 1943, Ialtei – 1945 şi Maltei – 1989, iar victimele colaterale au fost mereu aceleaşi: România, Serbia, Albania sau Bosnia. Astăzi, trebuie să spunem: „Ajunge!”. Frontiera politică şi militară a României în est nu mai trebuie fixată după tiparele trecutului. Nu mai putem accepta aceleaşi interese sub nume noi.

Ce voia, în 1773, Curtea de la Viena în Bucovina?, se întreba Eminescu şi tot el răspundea în Timpul, A.D. 1878: să-şi asigure o parte slabă graniţelor şi să câştige câteva poziţii faţă de Rusia. Nimic nou, deci! Un an mai târziu, trupele imperiale au pus piciorul în Moldova şi în primele trei zile ale lui septembrie „cordonul a fost întins de la Nistru până în Valea Moldovei, ca un baraj contra ciumei. Dragomanul şi diferiţi funcţionari ai Cancelariei Înaltei Porţi au fost mituiţi cu 16.889 florini, comandantul din Hotin şi alţii cu vreo 30.000 de florini, feldmareşalul Rumiantzov, pentru ca trupele muscale să părăsească Moldova primi şi el 5.000 de galbeni şi o tabacheră din aur incrustată cu briliante, după care cancelarul Kaunitz descinde în inspecţie şi trimite veste grabnică la Viena cum că „prin Bucovina am luat în mâinile noastre cheia Moldovei”. În van au protestat Ghica Vodă şi Divanul. Surzi au fost şi ţarul, şi sultanul. Ce voia, în 1812, Imperiul Ţarist în Basarabia? În confuzia generalizată, generată de capricioasa politică a lui Napoleon în Răsăritul Europei, la Bucureşti se afla, după ce pacea fusese încheiată, că muscalii au obţinut doar „o bucată de pământ de la Marea Neagră”, care, e adevărat, era aceea ce corespundea pretenţiilor Rusiei de a controla gurile Dunării. În realitate, diplomaţia occidentală a fost trasă pe sfoară de politica şireată a Rusiei, care, ulterior, şi-a permis să afirme că acel „petec de pământ” era, de fapt, toată Moldova dintre Prut şi Nistru, până la fosta graniţă poloneză, ceea ce era un fals istoric. Teritoriul de la nordul şi nord-estul gurilor Dunării a fost parte constitutivă a Ţării Româneşti a Basarabilor, care au şi transferat numele lor acestei regiuni româneşti. Trecerea în stăpânirea Moldovei a făcut-o definitiv Ştefan cel Mare, iar extensia denumirii Basarabiei asupra Moldovei dintre Prut şi Nistru a fost izbânda diplomaţiei ruseşti în faţa dezinteresului şi ignoranţei diplomaţiei franceze. Astfel, o manoperă de dezinformare strategică, realizată în 1807, a devenit, în 1812, o nouă realitate geopolitică pe hărţile Europei. Să nu omitem, totuşi, că dragomanului Moruzi, negociatorul sultanului, i-a fost luat capul, fiind învinovăţit de trădare a Înaltei Porţi. Gestul a ramas doar cu valoare sentimentală.

Turcii au pierdut ce nu le aparţinea

Peste 107 ani, în 1918-1919, în contextul altei mari stări de confuzie, de această dată, mondială, Sfatul Ţării reuşeşte organizarea forţelor interne, care pun în ordine treburile Basarabiei în contra pericolului bolşevizării. Acţiunile Sfatului Ţării s-au lovit de puternice împotriviri. Atât Rusia revoluţionară, cât şi Ucraina doreau să menţină în hotarele lor teritorii româneşti. Aceste dorinţe şi le-au reafirmat şi ulterior, fiind realităţi geopolitice ale prezentului. Istoriografia rusă şi cea ucraineană ascund şi încă vor mai falsifica şi ascunde adevărul. Decât adevărul, pentru înstăpânitorii străini ai teritoriilor româneşti sunt de preferat proiectele de autonomizare a marilor provincii româneşti – Moldova,Transilvania şi Muntenia, ba chiar şi a unora dintre ţinuturile de rezonanţă ale acestora, cum sunt Dobrogea, Banatul şi, de ce nu şi Oltenia, fostă şi ea cândva supusă austriacă. Evocarea momentului în care Basarabia a început Marea Unire nu poate fi disociată de evenimentele celui mai negru an pentru români, din istoria secolului al XX-lea, anul 1940, al triplei cedări: 27 iunie 1940, cedarea Basarabiei, Ţinutului Herţa şi a Bucovinei; 30 august 1940, cedarea nord-vestului Transilvaniei. Anterior acestei date, URSS a mobilizat demonstrativ trupele la hotarul cu România şi 9 septembrie 1940, cedarea Cadrilaterului. La scară istorică, România Mare a existat doar 22 de ani. Nicolae Iorga avea să atragă atenţia că relizarea Marii Uniri nu a dat decât forma, iar nu şi fondul unităţii naţionale. Cu alte cuvinte, procesul de edificare a statalităţii se cerea grabnic consolidat, ceea ce efemerele guvernări interbelice, decăzute într-un deşănţat politicianism, nu au reuşit. Este mult prea lesnicios şi comod să se găsească un ispăşitor, pentru tripla cedare, în regele Carol al II-lea, dar asta nu ţine loc adevărului şi nici nu oferă concluziile şi învăţămintele asupra erorilor din politica românească interbelică. O politică demagogică, venală, duplicitaristă şi coruptă, incapabilă să fundamenteze o orientare strategică naţională fermă. Altfel, cum s-ar putea explica oscilaţiile şi chiar regretele fruntaşi politici, inclusiv Iuliu Maniu, care, la un moment dat, voiau „să-şi ia unirea înapoi”? Când Titulescu a dorit să găsească o cale de reconciliere cu Moscova, s-au găsit foarte repede detractorii care să-l suspecteze de trădare şi să-l marginalizeze politic. După Marea Unire, unele ţinuturi româneşti, consecinţă a politicii de deznaţionalizare, prezentau puternice dezechilibre etno-demografice şi mari inechităţi social-economice, pentru care administraţia de la Bucureşti nu era pregătită. Poziţiile economice dominante ale alogenilor, instabilitatea guvernelor şi frecventele schimbări ale „echipelor” au creat o numeroasă patură socială aflată în permanentă stare de nemulţumire şi căutare a surselor de existenţă.

România este atacata de extremismul revizionist extern – sovietic, ungar, bulgar şi ucrainean, dar şi de extremismele interne – naţionaliste şi politice. Asupra necesităţii unui serviciu de informaţii pentru securitate natională nu se realizează un consens politic. Serviciul lui Moruzov, creat mult prea târziu, cu toate meritele sale, a fost doar un pionierat şi o experienţă de temeritate, de pe urmă căruia au rămas mai multă mitologie şi un exemplu negativ de obiedenţă politică, decât contribuţii efective la realizarea conceptului de securitate a României Mari. Consecinţele aveau să se vadă în fatidicul an 1940. Ocupaţia sovietică a Basarabiei din 1940 şi până la eliberarea din 1941, pe cât a fost de scurtă, pe atât a fost de crudă şi eficientă în teroare şi exterminare. Reocuparea din 1944 şi perioada care a urmat, până în l958, au accentuat deznaţionalizarea, subculturalizarea, alienarea şi secătuirea economică. Nicio altă „republică unională” nu a cunoscut umilinţele în demnitatea naţionala şi jaful sălbatic rezervate Basarabiei. Metodele de fidelizare a conducătorilor de la Chişinău nu cunoşteau nici ele limite ale cinismului şi perversiunii politice. Cei mai de seamă activişti ai PCUS puteau accede în elita Kremlinului, numai după proba de foc a administrării politice a Basarabiei. Hrusciov şi Brejnev au trecut cu brio examenul. La rândul lor, românii care erau acceptaţi în elita politică de la Chişinău îşi efectuau stagiul politic în republicile asiatice din sudul Uniunii Sovietice. Între 1945 şi 1989, în România nu s-a ridicat, în termeni expliciţi, problema Basarabiei, iar începând cu 1990, gafele şi erorile politico-diplomatice au fost, sunt de neiertat.

Până în 1989, Partidul Comunist Român, indirect, prin contracararea planului Valeev, a pseudotratatului lui A.M. Lazarev, Organizarea statului sovietic-moldovenesc şi problema basarabeană (cca.1000 de pagini de propagandă), a făcut unele referiri la chestiune şi doar timide încercări de punere la punct. Dar şi acestea, în medii restrânse şi mai mult pentru urechile secrete ale Moscovei, care riposta imediat prin purtătorii de cuvânt de la Chişinău, grupaţi pe lângă „Sovietskaia Moldavia”. În Basarabia, cărţile româneşti au pătruns începând cu anii ’60, dar poziţia României faţă de invadarea Cehoslovaciei în 1968 va determina reinstaura represiunii culturale, iar în 1972 toţi militanţii pentru drepturile naţionale ale românilor sunt ridicaţi şi internaţi în staţionarele politice din Siberia, Nordul Îndepărtat şi Extremul Orient. Venirea la putere a lui Gorbaciov a găsit scriitorimea de limbă română din Moldova în plină ofensivă pentru recunoşterea caracterului oficial al limbii române, introducerea grafiei latine şi restituirea adevărului istoric. KGB-ul nu putea rămâne în expectativă. Preluarea sub control a mişcării naţionale române de la Chişinău a realizat-o pe filiera externă, din Occident, concomitent cu infiltrarea Uniunii Mondiale a Românilor Liberi. Unii consideră un paradox, alţii, dimpotrivă, drept firesc faptul că unele servicii secrete occidentale au cochetat cu KGB-ul în ceea ce priveşte controlul şi manipularea exilului românesc. Grija Occidentului faţă de ţările din răsăritul Europei nu a fost decât o iluzie scump plătită. În repetate rânduri. Noi trebuia să învăţam bine această lecţie a abandonului, începând cu ultimatimul sovietic din 1940 în chestiunea Basarabiei. Cu sau fără mandate explicite, oameni de cultură din România, precum Marin Preda, Paul Anghel, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu şi alţii, dar şi istoricii Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, au sfidat embargoul asupra chestiunii basarabene, iar de la Beijing susţinerea nu întârzie să apare în termenii: „Revizioniştii sovietici întâmpină o puternică rezistenţă în Moldova în promovarea şovinismului velicorus”.

La Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, din noembrie 1989, Nicolae Ceauşescu afirma că a venit vremea denunţării Tratatului dintre Stalin şi Hitler, cunoscut ca Pactul Ribentropp-Molotov. „Le Point” şi „Express” chiar plusează ideea unui complot determinat de această denunţare. După 1990, Basarabia a devenit terenul unora dintre cele mai încrâncenate şi periculoase confruntări subterane dintre entităţi pe care numai necesitatea salvării aparenţelor de onorabilitate a conduitei lor în viaţă internaţională le-a oprit să nu-şi declare război. O organizaţie de front kaghebistă, care şi-a mutat sediul din Occident în România, a recurs la o propagandă goală de conţinut, violentă în expresie şi virulent antirusească. Regiunea transnistreană, cea mai privilegiată economic, alege soluţia secesiunii şi a şantajului ofensator la adresa românilor basarabeni: „Dacă nu aveţi ce mânca, mâncaţi-vă tricolorul!”. Găgăuzii se proclamă şi ei autonomi. Politicieni din România, ba chiar şi un director indiscret al unui serviciu secret de informaţii, care era mai bine să-şi muşte limba, decât să vorbească, să se viseze preşedintele României, decât să acţioneze şi să se implice în coterii politice sinucigaşe, s-au hazardat în declaraţii care agită şi irită Moscova.

Militanţilor basarabeni le-au fost aprinse speranţe şi făcute promisiuni fără acoperire. Frontiera pe Nistru devine fierbinte, iar reformatorul Gorbaciov recurge la soluţia militară. Odată cu primele focuri de armă care lovesc în plin, „adio poduri de flori”. Toată agitaţia propagandistică anterioară s-a pierdut ca răul în deşert. Asociaţia „Pro Basarabia, Pro Bucovina” mai încearcă să supravieţuiască, apoi dispare şi ea din peisaj. Filială ohrano-kaghebistă de la Tiraspol arestează câţiva fruntaşi ai mişcării naţionale, le aplică eticheta de spioni şi agenţi provocatori ai României, după care sub tortură şi crunte umilinţe îi supune unui simulacru de proces în care se pronunţă şi sentinţe capitale. Academicianul orientalist Evgheni Primakov („Maxim”), în calitate de şef al spionajului de la Moscova, îl primeşte pe unul dintre omologii săi din fruntea „pleiadei” de servicii secrete ale României postdecembriste. Schimburi de impresii şi cadouri. „Prevestiri de noi mineriade şi parafări de tainice înţelegeri?” „Da?!” „Haraşo rabota!”.

Evoluţiile ulterioare, dar şi cele mai recente ale raporturilor Bucureştiului cu Chişinăul şi viceversa au căpătat puternice determinări negative. Nu este momentul să judecăm acum ce şi cum s-a întâmplat. Răspunderile pentru criza amplă şi profundă a relaţiilor politice bilaterale sunt de dimensiuni cu adevărat istorice şi poartă asupra capetelor celor mai importanţi oameni politici ai momentului. În esenţă:
– s-au desconsiderant greutatea şi sarcinile ce grevează asupra moştenirii istorice negative;
– s-au omis, cu naivitate iresponsabilă, puternicele legături ombilicale cu reţelele indestructibile ale serviciilor secrete ale Rusiei dintotodeauna;
– s-a intrat, orbeşte, în toate jocurile şi capcanele întinse de oculta ohrano-kaghebistă;
– s-a confundat abordarea patriotică responsabilă a chestiunii Basarabiei cu patriotardismul provocator şi ridicător de mingi la fileul Moscovei;
– precum în secolele trecute, nu pentru puţini, Basarabia se dovedi, din nou, terenul mai mult decât fertil pentru posperitatea şi trădările care nu cunosc patrie sau graniţe: orgoliul şi prostia, „branduri” politice tradiţionale, au făcut „casă bună” cu interesele panslavismului, deschizându-i noi căi de infiltrare şi ocupaţie în România şi de consolidare, în deghizamente paneuropene, în întreg spaţiul etnico-geografic românesc.

Ce este astăzi Basarabia, decât o dramă? Drama Basabiei este drama României. Drama României este drama tuturor congenerilor cu identitatea ascunsă, nedeclarată ori nerecunoscută, cu limba maternă bătută în cuie, fără biserică ortodoxă, deşi sunt ortodocşi, fără şcoală românească, deşi sunt români. Ei vorbesc româneşte, apoape ca şi noi, le trimitem cărţi româneşti, dar în ignoranţa noastră nu ştim că ei n-au ştiinţă de carte şi nu pot citi în limba română. Asemenea situaţii nu sunt excepţii. Cine cunoaşte adevărul statistic este interesat să-l ascundă. Cine nu-l cunoaşte este lipsit de argumentele exacte şi slab în luptă. Oamenii Ţării din trebuincioasele servicii ascunse au datoria să caute şi să ne ofere acest adevăr.

Forţa noastră în Comunitatea Europei stă şi în puterea numărului tuturor celor care trebuie să-şi regăsească şi să-şi recâştige identitatea piedută. Odată trezită şi afirmată conştiinţa de neam, Patria ni se va întări de la sine, iar vocea ne va fi ascultată cu respectul şi consideraţia cuvenite.

La una dintre întrunirile Ligii pentru Unitatea Politică a Românilor, la 15 februarie 1915, Nicolae Filipescu spunea: „Domnilor, precum ruşii au Testamentul lui Petru cel Mare, aşa avem şi noi Testamentul lui Mihai Viteazul”.

Vivat, crescat, floreat Romania Magna!

Autor: Aurel I. Rogojan

Sursa: Cotidianul

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss