C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Frica păzeşte bostănăria

Există nişte cetăţeni, oameni decişi, hotărâţi, care nu aşteaptă decât să pună mâna pe bici pentru a face ordine în ţară.

Ce ar fi mai seducător decât un om politic, mână forte, care să acceadă la putere, în harababura asta? Unul care să spună numai atât: „Români, vă ordon…” şi toţi cei cărora li s-a adresat s-o pornească în pas vioi într-o singură direcţie. Un bărbat de stat, hotărât să urnească maşinăria împiedicată, ineficientă a democraţiei. Cu gând curat să stârpească hoţia şi corupţia.

Cum? Păi, mai întâi, cu nişte legi simple: ai furat, treizeci de ani de închisoare, ai ucis, pac, pac, te-am pus la zid. Un om care să dea ordine, iar noi să ne supunem. Omul providenţial care ştie bine ce are de făcut, care separă grâul de neghină şi loveşte-n speculanţi. Care să dea un mercurial: „Nu-ţi permit, mă-nţelegi, să pui preţurile alea neruşinate!” Să fie necruţător, dar drept, neînfricat, dar blajin, mândru (că e român) şi, mai ales, să nu doarmă de grija ţării… Nu-i aşa că aţi căzut pe gânduri? Că v-a luat cu căldurică la inimă şi cu moliciune prin creier? Ce bun ar fi un astfel de om! Înainte de toate, să ne înlăture povara de a gândi zi de zi la atâtea lucruşoare potrivnice, de neînţeles. Să mai luăm şi noi, cetăţenii, o pauză, să ne vedem de fripturica şi şpriţuleţul nostru.

Asta e starea de spirit ce guvernează România de azi. Că te sui în taxi, aştepţi la circa financiară, ori pui de-o şuetă, disperarea, dezamăgirea şi dispreţul faţă de slăbiciunile democratice umplu spaţiul public. Figuri autoritare, precum Ion Antonescu, Ceauşescu, chiar Dej sau te miri cine aprind imaginaţie populară. E o obidă continuă, un mormăit, o rumoare precum zgomotul de fond al universului, la care clasa politică – dar şi clienţii ei – rămân surzi. Nemulţumirea în faţa nedreptăţilor, a minciunii cu damf hoţesc s-a mutat în curtea democraţiei. Democraţia e vinovată. Ajunge. Douăzeci de ani de promisiuni deşarte – iar în jur aceeaşi jale: drumuri desfundate, locuinţe insuficiente ori prea scumpe, băieţi de bani gata, curve cu ştaif, averi păzite cu bodigarzi, bani fugiţi pe meleaguri străine. Ajunge! Cum spunea nemuritorul Caragiale, acum o sută de ani, ne-ar trebui o tiranie ca-n Rusia. Cetăţeanul simplu nu clipeşte, nu se teme şi nici nu transpiră în faţa unei astfel de posibilităţi.

Are dreptate sau greşeşte cumva sastisitul nostru erou? În miezul problemei, ca de obicei, nu. România e cea mai coruptă ţară europeană (la mare luptă cu Grecia), dar şi cea mai înapoiată. Din corupţie şi înapoiere s-au făcut averi fabuloase. Însă revoluţionarul e, de regulă, călătorit. Sigur a muncit prin Italia sau altundeva. Admiră Poliţia, autorităţile şi facilităţile locului, comparându-le cu România. Dar nu-şi pune niciodată problema cum izbutesc străinejii să-şi ţină hangul apelând numai la lege şi la bun simţ.

Ce nu poate explica românul nostru e de ce la ceilalţi merge – şi e democraţie -, iar la noi, nu. Se mulţumeşte cu o explicaţie fatalistă. „Aşa suntem noi. Ne trebuie un bici, că nu ştim de vorbă bună.” – încheie el, obidit. Tot ce-i rămâne e ca frica să păzească bostănăria românească. Poate şi dumneata, cititorule, visezi în secret acelaşi lucru. Te-ai săturat de autorităţile care nu sunt bune de nimic. Frica, însă, te inspiră. Iar dacă ai să te întorci acasă, poate că ochii speriaţi ai copiilor tăi (ai cerut o tiranie luminată, nu-i aşa?) îţi vor provoca o imensă satisfacţie. Acum lumea are un sens!

Florin Iaru
sursa: adevarul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss