C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Expertul şi geniile

Experţii în educaţie ai Uniunii Europene pun criza societăţii româneşti pe seama “cultului geniilor”. Conform profesorului Robert D. Reisz, modelul întregului învăţământ romanesc e Eminescu şi, prin el, o anumită imagine a “creatorului vag paranoid şi asocial”. Mitologia geniului, scrie profesorul Reisz amintindu-mi de Personalitatea autoritară a lui Adorno, dă loc în domeniul social-politic “nevoii unui conducător charismatic, mesianic şi autoritar”. Mitologia geniului merge aşadar mână în mână cu fascismul. Într-o societate cu adevărat democratică, scrie profesorul Reisz, şcoala ar trebui să “producă cetăţeni” şi “persoane normale, bine integrate social”, adaptate “mediocrităţii vremurilor”. Trebuie, îndeamnă profesorul Reisz, să se reabiliteze normalitatea, definită în termeni de “medie”, de “paşi algoritmici” şi de “predictabilitate a acţiunilor”.

Excepţionalismul e păgubos şi, de aceea, profesorul Reisz cere schimbarea formelor pentru a obţine modificarea fondului: “Nu cerem să se schimbe mentalităţile înainte de a se schimba formele, căci aşa ceva este imposibil, cerem tocmai să se schimbe formele, ceea ce se poate face prin transformări ale cadrelor curriculare şi ale pregătirii pedagogice, astfel încât acest păgubos cult al excepţionalismului şi al genialităţii să dispară din sălile de clasă.”

Opiniile profesorului Reisz nu sunt cele ale unui simplu particular, ci ale unui expert implicat direct, în calitate de membru în felurite comitete de cercetare sau diriguire a învăţământului, în reforma educaţiei. De aceea, merită să facem câteva observaţii.

Mai întâi că nu doar cultul geniului poate avea reflexe politice autoritare, ci şi cultul normalităţii definite ca medie, ca adaptare. Orice geniu autoritar la vârf are nevoie de o masă obedient-omogenă la bază. Adaptabilitatea perfectă, socializarea pavloviană pe bază de conformism duce la o societate de mase perfect maleabile în mana “geniului” care ştie cum să le programeze, cum să scrie şi să introducă în sistem algoritmii autoritari necesari.

De aceea, normalitatea nu poate fi definită ca medie. Normalitatea nici nu e un rezultat al cultului mediei şi mediocrităţii. Dacă ar fi aşa, România ultimilor 60 de ani ar fi fost o Românie normală. Dar nu e. De ce? Pentru că toată lumea se adaptează, toată lumea se descurcă şi toată lumea urlă cu lupii. Ce lipseşte societăţii româneşti? Nu adaptabilitatea mediocră, ci curajul şi deprinderea de a face nu ceea ce “face popa, ci ceea ce spune popa”. Cu alte cuvinte, societatea românească suferă din cauză că i s-au distrus modelele (mie îmi place să zic “icoanele”, nu din raţiuni de fundamentalism, ci de acurateţe simbolică) şi deprinderea de a emula, de a urma aceste modele. Acesta e rolul şcolii: nu de a “produce” cetăţeni (astăzi pionieri, mâine consumişti), ci de a educa oameni întregi.

Într-un atelier în care toţi tâmplarii fac scaune strâmbe, tâmplarul care face scaune bune e cel normal, nu cel care face şi el scaune strâmbe, chiar dacă asta e media şi chiar dacă mediocritatea lui îl face acceptat de ceilalţi. Problema societăţii românesti nu e “cultul geniilor“, ci “cultul geniilor”,  relaţia defectuoasă cu geniul, mumificarea lui discursivă.

În România, modelele nu se urmează, ci se parazitează şi se prohodesc. Noi nu imităm verticalitatea lui Nicolae Steinhardt, ci facem simpozioane despre Steinhardt. Noi nu emulăm relaţia de dragoste dintre Noica şi limba română, ci ne folosim de numele lui Noica pentru a ne face reclamă. Noi nu încercăm să trăim liber ca “bărboşii din munţi”, dar suntem bucuroşi dacă putem obţine o bursă de doctorat ca să-i studiem şi un post de director ştiinţific ca să-i văxuim discursiv în Muzeul Anticomunismului de Ceară. Noi nu încercăm să trăim normal, ci doar să ne construim cariere pe baza normalităţii devenite, într-o ţară modelată de oameni strâmbi, o trăsătură a geniului inadaptabil. Nu trăim ca “geniul”, dar ne place să ne fotografiem cu el. Nu trăim ca sfinţii, ci ne legitimăm prin ei. Libertatea altora devine un mod de a ne îngrăşa slugărnicia.

Nu geniile sunt problema României, ci experţii în genii, cei care ne mediază mincinos relaţia cu geniile şi care definesc strâmb normalitatea. Într-un mai vechi interviu realizat de Financial Times, Ai Weiwei, un fel de Andy Warhol al Chinei, celebrat ca atare de mass-media neoliberală, mărturisea că, deşi interesat de viitor, nu neglijează trecutul: “Învăţăm multe de la trecut. Trebuie să cunoşti trecutul ca să-l poţi distruge. Nu poţi distruge ceva decât dacă eşti expert în acel lucru. Un om obişnuit nu poate distruge un pod. Numai un inginer constructor poate face asta.” Trăim deci într-o lume în care experţii în economie ruineaza economia, experţii în educaţie ruinează educaţia şi experţii în suflete ruinează suflete.

Aceasta pare a fi, cel puţin parţial, şi părerea dlui Andrei Plesu, care deplângea “noua revoluţie culturală” prin care a trecut România în ultimii 20 de ani. Faptul că profesorul Reisz, care pare a fi un exponent al exact acestei revoluţii culturale, a fost bursier NEC si şi-a publicat articolul în Dilema veche confirmă temerile dlui Pleşu. Ce-i de făcut? Conform dlui Reisz, ar trebui să renunţăm la “cultul elitei”, a cărei “charismă” face posibilă impunerea unor idei nocive precum cele ale dlui Reisz.

Dar cred că nu trebuie să confundăm elita cu experţii, oamenii care trăiesc pentru un adevăr (onoare, virtute, excelenţă) cu cei care trăiesc de pe urma unui adevăr, pe cei care sunt buni cu cei care discută despre bine, filosofii cu sofiştii. Nu poţi face un lucru decent dacă nu îţi propui să faci un lucru bun. Nu Eminescu trebuie eliminat din programa şcolară, ci tot ceea ce ne împiedică să trăim vertical. Fără “mitul geniului”, am rămâne doar cu filosofii din televizor.

autor: Mircea Platon
sursA: focuriinnoapte.blogspot.ca

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss