Promisiunile electorale, mai abundente decât invaziile de ţânţari, lipsite de exerciţiul strategic de gândire a viitorului, s-au transformat inevitabil, cu rare şi scurte excepţii, în mari şi dureroase minciuni.
Zilele trecute, la Salzburg, am participat la o dezbatere privind “Starea Viitorului” lumii în 2009.
Lumea e tot mai globalizată împinsă de marile probleme care sunt globale şi viitorul nu poate fi altfel. Viaţa noastră e tot mai dependentă de stări de lucruri pe care nu reuşim să le controlăm.
Crizele de tot felul reclamă funcţionarea hotărâtă şi eficientă a guvernelor. Dintr-un chestionar realizat de Proiectul Millenium în 35 de ţări asupra importanţei elementelor necesare pentru a îmbunătăţi condiţia umană, nota cea mai ridicată (8,36) este pentru Etică, cea care “devine elementul cheie în majoritatea relaţiilor de muncă şi a schimbărilor economice”.
În afara dezbaterii sunt întrebat de câţiva participanţi (un fost prim-ministru sau conducătorul celui mai mare trust media din Europa, spre exemplu) despre situaţia economică din România şi de ce corupţia e încă o problemă atât de răspândită la noi.
Greu e să fii român! Răspund că în România nici Justiţia, nici Presa, nici Poliţia nu se află sub dominaţia vreunui partid sau grup de interese. Răspund deci păstrând o speranţă.
Pe mulţi români i-a părăsit însă speranţa că noi înşine vom face ordine în casa noastră. Să vină alţii (UE, FMI…) să ne constrângă de afară.
Sunt semne ale vulnerabilităţii noastre, ba chiar ale unui soi de fatalism.
Pe când alţii în 20 de ani au săvârşit adevărate minuni, noi n-am reuşit să intrăm în rândul ţărilor cu civilizaţie occidentală normală. Anormalitatea care ne loveşte cel mai dur e corupţia.
Am abandonat însă orice exerciţiu practic de planificare a viitorului. Promisiunile electorale, mai abundente decât invaziile de ţânţari, lipsite de exerciţiul strategic de gândire a viitorului, s-au transformat inevitabil, cu rare şi scurte excepţii, în mari şi dureroase minciuni.
Când generalul de Gaulle a lansat programele de dezvoltare ale energiei nucleare, trenului de mare viteză şi industriei aeronautice comerciale europene, el ştia despre ele infinit mai puţin decât ştim noi despre cum să realizăm o infrastructură de transport, o agricultură sau un învăţământ, moderne. Ştim, dar n-avem (încă) nici încrederea, nici ambiţia necesare.
Notată cu 7,74, pe locul al patrulea în indicele mai sus amintit al Proiectului Millenium, se află “Inteligenţa colectivă”, un ansamblu al lucrurilor comune globale. Contribuţia mea la conferinţă s-a numit “Inteligenţa destinului nostru comun”. Această inteligenţă a destinului nostru românesc ne-ar arăta că există un nivel intolerabil al corupţiei dincolo de care se poate să apară destrămarea acestui destin.
Când în dezbaterea de la Salzburg se insista asupra importanţei decisive a comunicării înţelepte pentru depăşirea crizelor, mi-am adus din nou aminte de o glumă cu ardeleni şi o spun în conferinţă: un călător rătăcit şi obosit pe un drum de munte transilvănean, vede cu mare uşurare venind o căruţă trasă de un cal. “Bade, mă iei cu dumneata?”, întreabă călătorul. “No, păi urcă!”, zice ţăranul. “Bade, e departe oraşul?”, mai întreabă călătorul. “Nu, nu-i departe”, răspunde ardeleanul. Merg ei ce merg, o oră sau două. “Bade, mai e mult până la oraş?” “No, acum oraşu’-i departe!” Izbucnesc hohote de râs şi aplauze. Cineva zice: “O lume globalizată îmbogăţită de o glumă românească”.
E frumos să fii român!
Petre Roman
sursa: jurnal.ro
Adauga comentariu