C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Durere şi capitalism

cprtO mulţime de mituri de pe întreg cuprinsul globului ne spun că nu este zidire fără jertfă, că nu este plămădire fără chin şi că nu este devenire fără durere. Răsplata nu vine numai după merite, strădanie, pricepere şi muncă; de multe ori este nevoie şi de sacrificiu. Dacă astăzi în lumea occidentală se trăieşte cum nu şi-au închipuit oamenii că vor trăi vreodată, cu siguranţă nu este vorba numai despre cuceriri tehnologice, cunoştinţe sau organizare. Au fost undeva pe parcursul procesului de dezvoltare suferinţe, înfrânări şi penurie.

Au fost munca până la durere, economisirea din te miri ce şi capacitatea de a o lua de la capăt după un eşec care a adus societatea (post)modernă la nivelurile de acum. Nu a fost un dat! A fost sacrificiul unor oameni! Fără baza de capital creată prin durere, nu am fi fost nici pe departe aici.

Canadianul Steve Bégin este jucător de hochei la clubul Calgary Flames din liga profesionistă nord-americană şi a revenit pe gheaţă la începutul lui 2013 după o pauză de trei ani, răstimp în care a suferit o operaţie la şold fără de care nu şi-ar fi putut continua cariera la cel mai înalt nivel. Aflat la o vârstă la care alţi sportivi se retrag din activitatea competiţională (35 de ani), Bégin a considerat ca pe o mare şansă contractul primit de la Calgary şi s-a reîntors cu emoţia unui începător pentru a juca în linia a patra (cea de angajament fizic) a echipei pentru care în 36 de meciuri a marcat patru goluri şi a dat patru pase decisive în sezonul trecut.

Pentru această strădanie, Bégin a fost nominalizat pentru decernarea trofeului memorial Bill Masterton, care recunoaşte perseverenţa şi dedicaţia în hocheiul pe gheaţă şi care este atribuit, de regulă, sportivilor care revin după accidentări dure sau după boli care le-au periclitat viaţa. Luna trecută, Bégin a pierdut trofeul în favoarea unui hocheist cu o poveste încă şi mai zguduitoare, portarul lui Minnesota Wild, Josh Harding, care şi-a făcut revenirea după ce a fost diagnosticat cu scleroză multiplă.

Mai grea decât suferinţa fizică şi decât recuperarea propriu-zisă a fost aşteptarea, perioada în care nu a putut juca hochei şi doar se uita la televizor cum joacă alţii, spune Steve Bégin, într-un interviu pentru Flames TV. Adept al unui joc de angajament fizic – bazat pe presiunea pusă pe adversari, pe menţinerea unui regim de viteză ridicat, pe lovirile de mantinelă şi blocarea şuturilor (pucul are 170 de grame, este îngheţat înaintea jocului pentru a avea rigiditate şi vine cu viteze de până la 160 de kilometri pe oră) – omul nostru privea din pat la jocul altora, cu dorinţa de a reveni, dar şi cu îndoiala că s-ar mai putea ivi o nouă şansă pentru a juca în liga profesionistă nord-americană, unde deja a acumulat peste 500 de meciuri.

Întrebat ce i-a lipsit cel mai mult la jocul de hochei în răstimpul îndelungat al accidentării, Bégin a răspus: “Să suport durerea, să blochez şuturi… Este ceea ce te împinge să faci mai multe. Este parte din mine”. Numai în aparenţă, afirmaţia de mai sus ar putea fi catalogată în registrul unui masochism bolnav. Este, de fapt, vorba despre o etică a muncii care era regula în secolele trecute în lumea occidentală şi care a asigurat supremaţia acesteia. Vocaţia lucrului bine făcut, uneori cu preţul durerii, este la fel de importantă şi în economie precum este în sportul de performanţă. Dacă vom uita de acest lucru într-un confort permis de sacrificiile altor generaţii, nu vom sfârşi bine.

Dacă astăzi există un nivel de trai ridicat în Vest, este bine să ne amintim şi cum a fost cu putinţă acest lucru. Capitalismul s-a făcut cu capital – chiar dacă acum adesea uităm -, iar acesta s-a acumulat anevoios şi cu sacrificii. Generaţii întregi s-au încălzit cu mai puţine lemne pentru că trebuiau să facă în plus o baracă, un ponton, un pod sau un gard. Alţii şi-au făcut o casă mai mică pentru a putea avea şi un grajd pentru vite. Pentru o corabie în plus antreprenorii s-au înfrânat din consum şi pentru un sistem de canalizare urban comunităţi întregi şi-au sacrificat din surplus. Aşa s-a construit baza de capital; dacă oamenii ar fi consumat imediat tot ce produceau fără a fi pus nimic deoparte, ar fi lipsit resursele care să asigure dezvoltarea pe mai departe. Şi câtă durere cere asta!…

A fost apoi disponibilitatea de efort, inclusiv până la a strânge din dinţi. Cărbunele, căile ferate şi siderurgia au fost motoarele economiei din secolul al XIX-lea. Să ne gândim în ce condiţii munceau minerii în subteran, lucrătorii din domeniul căilor ferate prăjiţi la soare sau la ce temperaturi se topeau cei din oţelării. Societatea occidentală nu ar fi fost nici pe departe la nivelurile de astăzi dacă generaţii întregi nu şi-ar fi suflecat mânecile şi nu ar fi pus osul la treabă la o intensitate vecină cu durerea.

Chiar dacă erai fraged, nu aveai voie să fii fragil. Viaţa de muncă începea nu de puţine ori la 10 ani. Cornelius Vaderbilt, magnatul căilor ferate americane, a început prin a lucra cu tatăl său pe feribot în New York încă de la 11 ani, iar la 16 ani deja avea propria firmă de servicii de transport. Andrew Carnegie, întemeietorul marilor oţelării de la Pittsburgh, a lucrat de copil pentru o companie de telegraf. Fără cei doi dolari şi jumătate pe care îi câştiga pe săptămână, familia sa nu şi-ar fi putut permite să trăiască de pe o zi pe alta. Prin stăruinţă, cei doi au reuşit în viaţă. Nu toţi muncitorii au ajuns miliardari, dar cei mai mulţi dintre ei au reuşit să întreţină familii chiar şi cu cinci sau şapte copii. Astăzi nici nu am vrea să auzim de aşa ceva; este prea dureros! De multe ori au trăit în neajunsuri muncitorii, dar fără sacrificiile acestora pentru crearea bazei de capital, nici pe departe societatea occidentală nu ar fi la nivelurile de standard de viaţă de astăzi.

A fost apoi o etică a relaţiilor de producţie cea care a ajutat la dezvoltarea societăţii. Atunci când ştii cât de grea este munca, cu atât mai mult vei şti să respecţi efortul altuia, cu atât mai mult vei dori să cauţi să te asociezi pentru a-ţi uşura activitatea alături de un tovarăş. Când ştii că banul se câştigă cu durere, îţi dai lesne seama că a-l păgubi pe altul înseamnă a-i pricinui nemijlocit suferinţă. De aici şi accentul pe onestitate în relaţiile din economia de piaţă. În confortul zilei de astăzi, ne gândim mai puţin la aceste aspecte, iar moralitatea se disipează în relativism.

În România, traiul greu ne-a făcut să ştim ce înseamnă durerea. Jinduim la Europa şi la societatea occidentală după o izbăvire din această suferinţă prelungită. Confortul şi standardul de viaţă din Vest ne sunt reperul, dar am greşi să uităm care este efortul din spatele acestora. Paradigma din ţările industrializate ar putea ea însăşi să se schimbe. Două-trei decenii de trai pe bani ieftini i-au îndulcit pe oameni cu un trai inimaginabil acum câteva sute de ani. Mai putem prelungi “La Dolce Vita” sau criza ne va spune că trebuie să o luăm de la capăt? Probabil va fi nevoie să reclădim cu sacrificiu ce am distrus într-o perioadă de neglijenţă. Reţeta pare că este cunoscută: muncă, pricepere, chibzuinţă, cinste şi… durere.

autor: Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro

Related Posts

2 Responses “Durere şi capitalism”

  1. Emi says:

    Confortul şi standardul de viaţă din Vest ne sunt reperul? Doar cei care se hrănesc cu iluzii văd în Europa de Vest sau America prezentului ca pe niste tărâmuri civilizate, ca pe nişte “democraţii” adevărate, ca pe niste repere. Imperiul UE ne-a colonizat deja, iar În SUA este o dictatură ascunsă şi un stat politienesc mai rău ca în România. Astea sunt repere? Reperele trebuie sa fie morale! Nu trebuie sa alergam orbeste si disperati dupa APARENTUL confort si standard de viata din afara tarii noastre. Niste chibzuinta si discernamant in alegerea reperelor este de baza. În realitate, sclavagismul există la fel de bine în vest, ca şi în est. Din pacate, in prezent, in acest sistem al societatii moderne (globale), cu toţii suntem niste sclavi, fie că muncim angajaţi fie că suntem patroni. Atâta timp cât O BUNĂ PARTE din banii munciţi (produşi) de noi într-un fel sau altul ajung să fie FURAŢI într-un fel sau altul de către Elitele care conduc lumea din umbră, prin multinationalele lor si prin marionetele politice din fiecare stat – ce au la îndemână banul public, banul muncit de NOI, atata timp cat resursele naturale din subsolul ţărilor, resurse care APARTIN POPOARELOR, sunt FURATE de aceleasi corporatii in cumetrie cu aceiasi MAFIOTI POLITICI, atâta timp cât există în jurul nostru, atât în est CÂT ŞI ÎN VEST, această lipsa de transparenţă în cheltuirea fondurilor publice, această batjocură a conducerii politice a statelor (si la nivel UE) faţă de proprii cetăţeni şi faţă de munca lor, atâta timp cât vom accepta toate aceste lucruri… demonstrăm în fiecare zi că suntem de fapt nişte sclavi ai celor care conduc aceasta lume. Cu cât mai repede conştientizăm acest lucru, cu atât mai bine…

  2. Ioan says:

    Bravo. Va felicit pentru curajul de spune lucrurilor pe nume. Ar fi bine sa vedem ce am dat noi lumii si apoi sa pretindem sa primim ceva.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss