C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Disprețul de sine îi scoate pe români din istorie

elÎn încheierea volumului “Ferește-mă Doamne de prieteni – Războiul secret al Blocului Sovietic împotriva României”, ca un fel de concluzie a întregii lucrări, istoricul american Larry L. Watts scrie următoarele: “De la începutul anilor ’60 cel puțin, România fusese de departe cel mai constructiv actor din blocul sovietic și era respectată de comunitatea internațională pentru capacitățile și realizările ei ca mediator. … Cu toate acestea, într-un interval scurt de câțiva ani, partenerii ‘în strânsă cooperare’ aveau să transforme imaginea României și a regimului său politic din aceea a unui partener apreciat de Occident în aceea a unui paria internațional, ‘nu numai în ochii comunității internaționale dar și în imaginarul de sine al propriului popor’. Cu prieteni ca aceștia România nu avea nevoie să meargă în afara Pactului de la Varșovia spre a găsi inamici mai buni.”

Citind acest text m-am întrebat în ce măsură își păstrează el valabilitatea în legătură cu alianțele post-comuniste ale României? O privire mai atentă a evoluțiilor politice și geo-politice de după 1990, în care am fost implicat direct la cele mai înalte niveluri timp de peste douăzeci de ani, m-a condus la concluzia tristă și îngrijorătoare că lucrurile nu s-au schimbat prea mult. „Alți actori, aceeași piesă.” A sosit vremea să strigăm: „Regele este gol!” Nu ca să îl umilim pe „rege” ci ca să scăpăm din prizonieratul propriilor prejudecăți.

Dl Larry Watts greșește, totuși, într-un punct. Acela în care vorbește despre prietenie în contextul relațiilor internaționale. Nu există prietenie în relațiile dintre state. Ingredientele acestor realții sunt „interesele” și „puterea”. Națiunea care nu are interese specifice nu există. Națiunea care nu are putere va înceta să existe. Capacitatea unei națiuni de a-și servi interesele depinde de raportul de putere cu alte națiuni. Spre a se plasa mai favorabil în acest raport națiunile se asociază pe temelia solidarității de interese. Solidaritatea nu înseamnă renunțarea la interese ci, mai ales în lumea interdependentă de azi, reprezintă singura formă de egoism inteligent.

În dinamica raportului de forțe și a solidarității între națiuni interesele evoluează, se redefinesc și se întrec, jocul lor transpunându-se în politici care nu au a fi calificate ca bune sau rele ci ca adecvate sau inadecvate scopului de atins. A crede că un aliat trecut, prezent sau viitor face ceva de dragul României este o greșeală, o formă de autoamăgire care, adormind vigilența națiunii, îi poate fi fatală.

Vor fi unii care să spună că o comparație între „alianțele” României din timpul Războiului rece și cele de după prăbușirea blocului sovietic este forțată și de aceea nerelevantă. În Pactul de la Varșovia și CAER România a intrat cu de-a sila, în timp ce în NATO și UE a intrat din proprie voință. La o privire mai atentă lucrurile nu stau chiar așa. Ești obligat să faci ceva atunci când nu ai de ales, când nu ai decât o singură opțiune reală. Atunci când „Cortina de fier” a divizat Europa, rămasă la estul acesteia și încă sub ocupație militară sovietică, România nu a avut decât o singură posibilitate: aceea de a intra în sistemul de „alianțe” conceput și condus de Moscova. În interiorul respectivului sistem românii au căutat să se emancipeze și să pășească pe un drum care să îi ducă în același timp spre libertate și securitate. După căderea cortinei și dispariția bipolarismului România s-a aflat dinnou în fața unei „opțiuni” fără alternative (sic!), neutralitatea fiind o iluzie ocultând realitatea autoizolării. Într-o ordine mondială unipolară nealinierea celor mici este imposibilă; desigur, dacă nu se dorește sinuciderea. În cadrul unui multipolarism profund asimetric, lucrurile stau în mare măsură la fel. Desprinderea României din blocul sovietic consecutivă autodesființării acestuia în siajul reorientării geo-strategice a Kremlinului, a fost urmată obligatoriu de intrarea în blocul euro-atlantic. Factorii de presiune externă au acționat diferit dar au avut aceeași forță și aceeași logică.

De regulă, unei asemenea teorii i se răspunde prin două contra-argumente. Primul evidențiază faptul că intrarea în NATO și UE nu numai că nu a fost impusă din punct de vedere formal dar a fost condiționată de reforme pe care candidații s-au străduit din greu să le introducă (așa zisa „capacitate transformatoare” a procesului de aderare la alianțele occidentale). Cel de al doilea se referă la împrejurarea că în timp ce Pactul de la Varșovia și CAER erau organizate pe baze autoritare, NATO și UE ar fi organizate pe baze democratice. La o analiză mai atentă nici unul dintre aceste argumente, tinzând, în ultimă instanță, spre descrierea maniheistă a „Imperiului oriental” ca un „Imperiu al răului” și a „Imperiului occidental” ca un „Imperiu al binelui”, nu rezistă. Ele țin de domeniul mitologiei iar nu de cel al realității.

S-a spus că România (și nu numai ea ci toate așa numitele democrații emergente) a renunțat la dezvoltare (ba chiar și-a diminuat puterea economică și într-un fel chiar cea militară) de dragul integrării euro-atlantice. Afirmația potrivit căreia „politicile de dezvoltare sunt în contradicție cu politicile de integrare” este cunoscută și fondul ei omologat. În realitate integrarea a fost doar mijlocul, scopul fiind securitatea. Pentru români securitatea trebuia obținută în condițiile echilibrului între asociere (aliniere) și libertate, ei fugind în egală măsură de izolare și de dominare. Diminuarea puterii în scopul integrării a fost văzută ca o măsură provizorie cu caracter strategic. Ea ar fi trebuit compensată de obținerea mijloacelor dezvoltării ca urmare a integrării. Așadar nu admirația (și cu atât mai puțin dragostea) față de Occident ci insecuritatea în concursul cu acesta, rămas singura putere ordonatoare a lumii, a determinat efortul românesc de a se alătura lui.

Un asemenea efort a fost încurajat de iluzia că alianțele occidentale, spre deosebire de cele orientale, ar fi democratice, precum și de speranța că odată intrată România se va bucura acolo cel puțin de marja de libertate de care s-a bucurat în blocul sovietic. Nu a fost și nu este așa.

După cel de al doilea Război Mondial, URSS a forțat România să intre în sistemul său de securitate pentru ca apoi să o transforme potrivit intereselor sale și în disprețul intereselor naționale românești. După Războiul rece, Occidentul euro-atlantic a forțat România să se transforme în afara sistemului său de securitate dar în lumina intereselor acestuia și tot cu ignorarea intereselor naționale românești, pentru ca apoi să o aducă în interior lipsită de identitate și incapabilă de dizidență. Cum și într-un caz și în celălalt românii nu și-au abandonat interesele naționale, limitându-se doar la a le redefini (cu bună credință) în contextul transnațional dat, atunci și acum „aliații” au pornit, după expresia profesorului Watts, „războiul secret împotriva României”.

După ce au traversat deșertul comunismului ruso-asiatic românii au intrat în jungla capitalismului euro-atlantic. Pe vremea sistemului mondial bipolar strategia lor de supraviețuire se bazase pe un anume „multivectorialism”, pe balansul între Est și Vest, pe jocul subtil între cele două mari puteri dominante ale lumii. Mecanismul echilibrului dintre ele, fie el și un „echilibru al terorii”, le-a garantat atât pacea cât și o minimă marjă de manevră, un spațiu de libertate într-un univers al nelibertății. Fie ea și forțată, alianța cu Rusia (sovietică) a ferit România de hegemonismul puterilor occidentale. Dimpotrivă, cel puțin pentru o vreme, cele din urmă au sprijinit și astfel au permis emanciparea României. O emancipare care astăzi, ca „aliat” îi este interzisă.

Iată de ce doar o ordine a echilibrului multipolar este în interesul românilor. Pentru ea ar trebui să lucreze azi chiar dacă lucrul nu este pe placul actualilor ei „prieteni”. Căci cu așa prieteni…

Că alții (inclusiv aliații) își văd de interesele lor nu are de ce să ne supere. Singurul lucru supărător este reaua credință cu care susțin contrariul. Precum și acela că ne lăsăm seduși de un asemenea mesaj ipocrit.

Textul antecitat al profesorului Larry Watts cuprinde, însă, și o observație mult mai subtilă. Lupta „prietenilor” împotriva României nu a constat doar în decredibilizarea ei în ochii lumii ci, ca perversiune supremă, și în ochii propriului popor. După expresia ambasadorului Harry Barnes, „nu numai în ochii comunității internaționale dar și în imaginarul de sine al propriului popor”. Istoria se repetă. La identitate de interese, identitate de soluție. La identitate de țintă, identitate de mijloace.

Înfrângerea tactică presupune punerea combatantului-țintă în incapacitatea fizică de a mai lupta, de a se mai împotrivi. Înfrângerea strategică se produce în condițiile în care combatantul-țintă capitulează chiar dacă mai are mijloace spre a rezista agresiunii adversarilor săi. Aceasta întrucât nu mai crede în victorie și nu mai vede rostul luptei, considerându-se în imaginarul de sine a fi neputincios, nevrednic, netrebnic. Înfrângerea strategică este structurală și prin aceasta este cu mult mai gravă decât înfrângerea tactică. Ea are costuri mai mari și mai durabile pentru cel învins și aduce avantaje mai mari și mai durabile învingătorului.

Faptul că protagoniștii globalizării – fie ei adversari declarați sau aliați nominali – au dorit controlul asupra României – o națiune prea mare spre a fi ignorată și prea mică spre a fi ascultată – nu este nici de neînțeles nici de condamnat. Grav este că în această încercare antiromânească poporul român însuși a ajuns a fi vârf de lance; iar mulți dintre liderii săi coadă de topor. Ridicarea românilor împotriva lor înșiși reprezintă o înfrângere strategică pe care le-au administrat-o tocmai cei care formal le-au fost aliați.

Prin aceleași tehnici ale intoxicării, dezinformării și manipulării cu cele folosite de URSS și „partenerii săi în strânsă cooperare” pe vremea când România aparținea blocului sovietic, românii au fost făcuți a crede iarăși, acum în calitate de membri ai blocului euro-atlantic, că toți dar absolut toți conducătorii lor sunt corupți și trădători – unii prinși, alții încă neprinși, că întreaga lor elită este incompetentă și cumpărată, că salvarea națiunii române nu se găsește în sine ci exclusiv în bunăvoința altora. Determinată prin înșelăciune să își alunge păstorii, turma românească merge direct spre prăpastie. Împinși într-o admosferă de război civil, a cărei expresie palpabilă este dată de asalturile mascaților și cavalcadele încătușaților, într-un mediu de confuzie și teroare în care oricine poate fi făcut oricând vinovat de orice și în care nimeni nu mai poate ști care sunt drepții și care păcătoșii, cu reperele distruse, perspectiva istorică întunecată și sensul vieții devenit ininteligibil, românii au fost făcuți să se teamă, să se scârbească și să se lepede mai mult de conducătorii și de tradițiile lor decât de conducerea și modelele de viață străine preluate automat ca forme fără fond. Pierzându-și încrederea în sine națiunea română este gata să își abandoneze destinul în mâna străinătății și se pregătește să iasă din istorie.

Autor: Adrian Severin

Sursa: Adrian Severin

Related Posts

2 Responses “Disprețul de sine îi scoate pe români din istorie”

  1. George says:

    Despre ce Rege vorbiti in “regele e gol” ?
    Daca e vorba de Majestatea Sa Regele Mihai I,va anunt ca a fost este si va fi intotdeauna,o binecuvantare data tarii,parintele acestei tari,adevaratei Romanii,Regatul Romaniei,pe care a iubit-o s ingrijit-o intotdeuna asemenea unui parinte propriul copil.

    Majestatea Sa este conducatorul si parintele acestei superbe tari,RAPITA SI VIOLATA din 1948 de dejectiile bolsevice ruse,a caror urmasi azi continua sa o suprime ,continuand sa o mentina,la fel ca si ei,in ILEGALITATE.

    “republica” nu a existat nciodata ( tinyurl.com/republica-ilegala ) insa ei continue sa o propovaduiasca sivorbeasca despre ea.
    Ea nu exista,insa ADEVARATA ROMANIE va iesii in curand la iveala si se va elibera de aceste scarbe politice revenind la imaginea,pestigiul si locul in lume,de alta data.

    Traiasca Majesteatea Sa Regele Mihai I
    Traiasca Regatul Romaniei.

  2. watcher says:

    cool

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss