Pasămite căutăm soluţii. Avem una singură. Cu onestitate, s-o luăm de la început.
Cu o mână în buzunar, cu cealaltă, cea cu Rolexul împodobit cu diamante scărpinându-se pe spate, într-o poziţie marţială, cu un picior în faţă, puţin aplecat spre spate, micul om spunea leneş „să îi puneţi un monţoc”. În faţă, Casa Poporului aflată în construcţie părea într-adevăr un tort neterminat. Ţepeni de frică, cei prezenţi se întrebau ce o fi vrut să spună. Ca prin farmec, în săptămâna următoare, deasupra construcţiei a apărut o imensă ţepuşă albă. Se vedea din tot oraşul. „S-o faceţi mai bulbuşată”, a fost verdictul. Adjectivul neexistând în dicţionarul limbii române, a creat şi mai mare confuzie printre cei care se vedeau deja trimişi la vreun CAP bătut de vânt prin praful Bărăganului. Ţeapa s-a îngroşat la bază, dar amintea deja de cupola unei biserici ruseşti. Nefiind politic corectă, a fost îndepărtată rapid, cu un gest supărat al mâinii cu ceasul. Cealaltă a rămas în buzunar, dând semne de furie în mişcarea ritmică pe care cei de faţă se fereau cu jenă s-o interpreteze.
Poşeta doamnei de lângă el, care ţinută cu două mâini îi acoperea ca întotdeauna fecioria, s-a mişcat şi ea nervoasă. „Tovarăşul are dreptate!” Din spate s-a auzit vocea unui ţârcovnic, piţigăiată un pic de jumătatea de sticlă de whisky pe care o sorbise cu înfrigurare ca să îşi potolească spaima în acea dimineaţă: „Tovarăşe secretar general, mai daţi-mi o indicaţie, să vă citesc gândurile”. (Firesc, în continuitate, după ’89, ţârcovnicul a fost o vreme primar al Bucureştiului.) La imensa construcţie trudeau mii de oameni. Cei mai mulţi dintre ei erau concentraţi, readuşi în armată pentru a construi visul nebun. Astfel nu erau plătiţi. Locuiau cuminţi în barăci, departe de casă şi de familie. „Soluţia economică”, munca forţată, în acord cu politica partidului, fusese de astă dată ideea unui servitor mic, iute şi umil pe nume tot Emil, dar Bobu. El aplica disciplinat filosofia partidului.
Guvernarea comunistă a fost întotdeauna sub stare de urgenţă. În numele utopicei fericiri viitoare, contemporanii trebuie să facă sacrificii. Statul este depozitarul cunoaşterii, reprezentanţii lui hotărăsc în numele tuturor. Ei ştiu ce e bine şi ce e rău. Ei ne arată calea. Se schimbă doar dictatorii şi servitorii. (…) cine o fi fost Bobu? Mai mult de jumătate din populaţia ţării, sub 40 de ani, habar nu are. Reîncarnarea fantomelor trecute dăinuie cât e posibilă mentalitatea statului atotstăpânitor al turmei, masă amorfă în care destinul indivizilor nu are niciun preţ. Drepturile dispar în numele unui interes general abstract. Sfinţii şi faraonii pot fi oligofreni. Oricum deţin adevărul absolut sub imperiul harului divin. Aşa apar dileme stupide. Tăiem salariile şi pensiile sau creştem impozitele. Apoi, în buna tradiţie a lipsei de respect pentru libertăţile şi drepturile individuale, tăiem. Tăiem arbitrar ca în vremea muncii forţate. Tăiem pensile celor care au fost obligaţi la muncă forţată. În dispreţul legii şi al moralei, ajunşi unde sunt prin golănii electorale, cei chemaţi să reprezinte se cred stăpâni. Logica politică, logica imaginii, şi nicidecum cea economică, le cer, sfinţi fiind, să se lupte cu balaurul. Oligarhii sunt de vină. Îi fugărim prin curte spre deliciul spectatorilor.
Reţeta străbună, puţină pâine şi mult circ, funcţionează şi mai bine astăzi, în epoca comunicării instantanee. Băieţi cu „muci în freză” înjură la televizor cu aroganţa disperării. Guvernanţii se filmează pe ei înşişi pe drumul crucii, prefăcându-se salvatorii naţiunii pe care tocmai o îngroapă. Raţiune, cifre, soluţii, bun-simţ, deschidere, compromis, valori, acceptare, nimic nu mai are importanţă. Greve, haos, minciuni, mărturisiri, lamentări, proteste, totul e o apă şi-un pământ.
Ne-mbârligăm în vorbe. Pasămite căutăm soluţii. Avem una singură. Cu onestitate, s-o luăm de la început. Să lăsăm statului cât mai puţin din decizie şi proprietate. Să lăsăm cetăţeanului dreptul de a alege. Să lăsăm să se cearnă adevăratele elite. Să lăsăm libertatea să îşi producă efectele benefice. Teorii, monşer! Da, dar la alţii funcţionează. Iar noi, dincolo de sentinţele aruncate superior la o bere, suntem totuşi la fel cu aceia.
Articolul a fost publicat în ediţia din 4 iunie 2010 a ziarului „Adevărul”
Adauga comentariu