C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Diaspora și votul. Răspuns d-lui Poenaru

boshAcum câteva zile dl. Florin Poenaru a publicat un articol în care susține în mod tranșant limitarea dreptului la vot al cetățenilor români din diaspora la situația în care acei cetățeni sunt prezenți fizic în țară la momentul alegerilor. Articolul apare în contextul în care Parlamentul se pregătește să voteze Legea electorală, o parte a societății civile făcând lobby pentru votul prin corespondență (nu se știe încă cu ce rezultate). Că dl. Poenaru are o poziție fermă în această privință, pe care o enunță cu claritate, este un lucru demn de remarcat. Puțin bizar mi se pare însă felul în care amestecă de-a lungul articolului afirmații îndoielnice cu analogii deplasate, sofisme futile și observații pertinente. Articolul are aerul unei creații postmoderne, în care arbitrariul puterii politice și bunul plac al autorului sunt cele care domină. Cred totuși că tema nu este una de înaltă respirație divină, astfel că rațiunea noastră mai poate face totuși puțină lumină. Acesta este și motivul pentru care m-am hotărât în cele din urmă să răspund.

Încă din primul paragraf al articolului sunt enunțate motivele care susțin teza autorului: românii din afară trebuie să vină în țară să voteze pentru a limita votul simbolic și emoțional și a responsabiliza diaspora. Desigur, trimiterea evidentă este la ultimele alegeri în care Johannis, absent în calitatea sa de candidat, a fost propulsat în fotoliul de la Cotroceni de emoția creată, via diaspora, între cele două tururi de scrutin.

Două observații aici:

1) Valul respectiv de emoție a fost stârnit de autorități, care au făcut tot posibilul pentru a restricționa cât mai mult capacitatea de vot a cetățenilor din străinătate (dat fiind cunoscute opțiunile „mai degrabă culturale decât politice” ale acestora). Idignarea produsă de această situație, exploatată propagandistic de rețelele de socializare și o parte a mass-media, a condus la rezultatele cunoscute. Dacă alegerile din primul tur s-ar fi desfășurat normal în diaspora, am convingerea că între cele două tururi nu s-ar fi produs nici un miracol.

2) De ce anume votul emoțional ar fi limitat doar la diaspora, după cum ne sugerează autorul? Sunt cetățenii români din țară mai raționali decât cei din afară? Personal, am mari îndoilei! Experiența ne arată că în orice moment candidații încearcă să-și manipuleze emoțional alegătorii. Exact același lucru a făcut Ion Iliescu, în anii 90, cu sloganul „Nu ne vindem țara!” sau Băsescu atunci când a asociat candidatura sa la prezidențiale cu mesajul de la referendumul anti-parlamentar: „De ce le e frică nu scapă”. Ce facem atunci, dăm un test de raționalitate cetățenilor înainte de alegeri?

În continuare, în articol apar afirmații greu inteligibile. Spre exemplu: „actuala propunere publică de înlocuire a votului în persoană cu cel prin corespondență – ca antidot la situația creată în 2014 – apare nu doar ca un regres democratic, ci și ca o formulă inferioară celei de vot în țară.” În ce anume constă regresul democratic? În faptul că alegătorii nu iau avionul să se deplaseze la urne? Și apoi, de ce anume formula de vot prin corespondență e inferioară îngreunării accesului la vot? La ce ne raportăm atunci când spunem „inferior” / „superior”? La rezultatele scontate ale alegerilor? La opțiunile politice ale autorului?

Sau, un alt pasaj care merită comentat:

„Primul lucru care trebuie spus din capul locului cu privire la posibilitatea de a vota doar în țară este că nu reprezintă nimic nedemocratic, o îngrădire sau o împiedicare a unui drept. O asemenea decizie este perfect integrată tradiției democratice liberale. Conform acesteia, statul este cel care își conturează prin legi corpul elector. Statul decide cine, în ce forme și prin ce modalități poate participa ca subiect la alegeri, fie ca alegător, fie drept competitor. Modul în care statul își conturează corpul elector este strict o decizie politică. Ca orice decizie politică și aceasta este foarte contingentă (adică ancorată în diverse forme de putere și lupte politice ce nu au legătură cu votul propriu-zis) și de cele mai multe ori complet arbitrară. De exemplu, doar cetățenii care au împlinit vârsta de 18 ani pot vota, deși nu există nimic esențial în această demarcare decât o preconcepție biopolitică a statului și societății. Tot o preconcepție biopolitică este și faptul că cei cu disabilități mintale (la rându-le diagnosticate de un complex medical statal) sau pușcăriașii nu pot vota. Oamenii condamnați pentru corupție nu pot vota. Prin urmare, statul operează o decupare în corpul social din care rezultă componența corpului elector.”

Remarcăm din acest citat că statul are putere absolută și discreționară asupra desemnării corpului electoral! Dacă puterea decide cine participă și cine nu participă la alegeri, atunci ne putem întreba în mod absolut legitim, de ce anume să nu instaurăm votul cenzitar? Au mai fost și alții care au cerut-o după 1989. Ce, n-ar ști elitele ce e cel mai bine pentru prostime? Sau, de ce anume să nu rezumăm corpul electoral la o anumită etnie? Spre exemplu la sași, să voteze doar nemții, că tot au trăit românii fantezia „occidentală” o dată cu votul din diaspora! Sau, de ce să nu facem plebiscit, ca pe vremea lui Ceaușescu? Nu e mai bine să avem un singur candidat, eliminăm tot bâlciul electoral, toate minciunile politicienilor și mergem liniștiți și ne votăm „tătucul”. Sau, cine știe, poate găsim vreun criteriu mai suculent: culoarea părului, a ochilor, mărimea labei piciorului etc. Consecințele unui astfel de raționament cred că sunt destul evidente…

Apoi, autorul ne arată că trebuie să-l fi citit pe Foucault pentru a face analogia între „debilii și alienații mintali”, care nu au drept de vot (cf. Art. 36, alin. 2), și membrii din diaspora, care „nu face excepție de la acest mecanism”. Această ingeniozitate argumentativă aproape sublimă este urmată de mai multe exemple de manipulare a votului în diaspora de către diverse țări și diverși politicieni, din care putem deduce că acest tip de vot poate fi folosit oricum, și că, finalmente, România este una din cele mai democratice țări din lume, pentru că „doar 7 țări, printre care și România, ofereau dreptul diasporei de a vota la prezidențiale, parlamentare și referendum”.

Că politicienii au tendința de a folosi arbitrar puterea pe care o au, asta mi se pare o observație de bun simț. De aici și modifcările votului în diaspora, în diverse țări, în funcție de interesul unui politican sau a altuia. Însă, acestui arbitrar al puterii, doar legea i se poate opune. Iar legea fundamentală e Constituția, care spune că toți „cetățenii au drept de vot”. Instituțiile statului au datoria de a crea condițiile pentru a pune în aplicare aceste prevederi. Asta dacă suntem de acord cu Constituția. Dacă nu, revenim la cele spuse mai sus, și decupăm corpuri electorale după propria fantezie.
Și, finalmente, pentru a discuta și problema responsabilității diasporei. Știm că din România au plecat în străinătate aproximativ 3 – 4 milioane de români, pentru a-și găsi un loc de muncă, în condițiile în care economia românească a fost în bună parte destructurată după 1989. Mare parte sunt în țări din UE. Majoritatea păstrează legături cu țara, au rude aici și, foarte important, trimit bani în țară. Știm cu toții că au fost momente în care economia României a profitat din plin de pe urma miliardelor de euro trimise de românii din diaspora. Pe lângă litera Constituției, aceste dovezi cred că ne pot face totuși să-i deosebim pe românii din afară, de alienații mintali sau de infractori. Bun, dacă vrem să fim neapărat scrupuloși, putem să facem o deosebire între românii plecați în Europa și cei care sunt pe alte continente, să impunem pierderea dreptului de vot după o anumită perioadă (15 ani să spunem) sau să-l condiționăm de plata în țară a unor impozite (deși cred că mulți fac asta deja, prin intermediul rudelor). Nu văd însă de ce ar trebui să-i responsabilizăm obligându-i să călătorească cu avionul 2.000 de km pentru a vota?!

Toate aceste considerente, cred că ne pot da, atât timp cât nu suntem apărătorii unui punct de vedere partizan, o perspectivă rezonabilă asupra problemei votului în diaspora. La ultimele alegeri au votat în diaspora aproximativ 250.000 de români. Deci, un procent între 5 – 10 % din total. Introducerea votului prin corespondență (cu o înscriere prealabilă), probabil că ar dubla cel mult numărul alegătorilor, ducându-i la 15%, maxim 20%. Monstrul cu care ne luptăm cred că este unul imaginar!

Autor: Gelu Sabau

Sursa: SocialEast.ro

Related Posts

4 Responses “Diaspora și votul. Răspuns d-lui Poenaru”

  1. Alex53 says:

    Românii au, conform Constituției, multe drepturi – la educație, la sănătate și… la vot. Dăcă tot vrem să “exportăm” dreptul la vot, de ce nu și pe celelalte? Să construim școli și spitale prin toată lumea, în toate țările în care au ajuns concetățenii noștri!
    Constituția României nu se poate aplica decât pe teritoriul național! Prin alte țări sunt alte legi.

  2. i.nic carasteanu says:

    In alte tari sunt, intr-adevar alte legi, dar nu se refera la felul cum sa voteaze romanii la alegerile din tara lor. Asa ca …ma leshi ? Ce tampenie spui dle ? Adica romanii din SUA sa voteze la alegerile din Romania dupa legislatia americana ?

  3. Nelutu says:

    Drept de vot trebuie sa aiba doar cetatenii romani care locuiesc efectiv in Romania!Cei ce au plecat,sa fie sanatosi,nu avem nevoie de votul lor,ei nu vor trai cu “alesul”lor!

  4. anna says:

    Argumentatia dv poate fi interesanta,cu conditia ca votul sa fie cinstit ,dar ,in cazul de fata,votul s-a dat pe banii oligarhului rus-basarabean Usatii ,pe formula descrisa detaliat de Tausance,adica prin coruptie si santaj,descris chiar de acesta cu lux de amanunte.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss