C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Dialoguri în infern

21114„Toți suntem nemuritori, dar trebuie să murim întâi.” (Mircea Eliade)

Un diavol bun și-un diavol rău stăteau de vorbă. Nu mai știau nici cine sunt, nici pe ce lume se află. Ei aveau abilitatea ca, prin puterea minții, să fie în ce lume vroiau, însă cum dracu să ajungă unde doreau, cum să dorească și cum să ajungă undeva anume, când nu știau nici de unde pleacă și nici cine sunt ei, cei care pleacă?! O putere absolută și inutilă pentru doi diavoli pierduți în ei și în spațiu… Și cum se face că unul e bun, iar altul e rău, când se știe clar că toți dracii sunt de felul lor eminamente răi…?!


– Crezi că există rai și iad? întreabă diavolul bun. Oare suntem în rai, sau undeva între ele?

– Sigur suntem în iad, răspunde diavolul rău, cam nesigur pe el, totuși…

– Și-atunci unde sunt flăcările? Unde e smoala? Unde sunt chinurile veșnice? Unde e toată recuzita infernului? Nu văd nimic din toate astea aici, ba chiar, din contră…

– Iar te-ncurci în amănunte și-n metafore din-astea ieftine? Eu sunt rău, sunt cinic și cu mintea lucidă, văd mai clar lucrurile decât tine, biet diavol bun și naiv ce îți renegi condiția din frica față de tine însuți… Când ți-e sete, îți ard buzele? Când ți-e foame, îți arde stomacul? Când iubești și obiectul iubirii tale îți întoarce înapoi doar foc rece și nepăsare, te arde sufletul? Nu te chinuie toate nimicurile zilnice, toate frustrările cărnii, ale ființei tale materiale, care vrea mai mult, și mai mult, și când obține mai multul, nu îi e niciodată de-ajuns, și vrea mai mult? Nu sunt frustrări și chinuri greu de suportat toate astea? Toată perfecțiunea la care te raportezi și toată imperfecțiunea care te macină? Toate posesiunile la care le porți grija, pe care te temi să nu le pierzi și pentru care îți arzi timpul și mintea să le întreții, muncă sisifică, fiindcă tot ce are structură materială complexă se dezintegrează, ca o lege fizică a universului, toate astea, nu te ard destul? Ce alt iad îți mai trebuie?

– Ei da, dar totuși, vorbim despre zile, despre ani, infernul și chinurile sale sunt veșnice, iar aici nimic nu e veșnic…

– Ce poate fi mai veșnic decât clipa? Eterna clipă ce ne ține în ghearele ei din care nu putem scăpa oricât am încerca să îi înșelăm vigilența cu gândurile noastre rătăcite în trecut și proiecțiile legate de viitor… Trăiești eternitatea, bunule diavol, infinitatea unui acum ce te încarcerează…

– Bine, și binele? Există bine în iad? Așa ceva nu se poate, e paradoxal, e nefiresc… vorbești prostii, cu toată răutatea și luciditatea ta, ești mai neștiutor ca mine, naivul…

– Ei, vezi, aici e cheia… binele. Binele e flacăra care te arde mai tare, el e focul gheenei, nu răul. Răul e doar spațiul în care binele te ține legat și te chinuie… Vezi tu, binele e dat cu porția în existența ta, pentru ca prin cunoașterea lui, să știi ce e răul, să știi că răul e rău. Altfel, un iad doar cu chinuri și suferințe, ar fi un loc normal. Ai trăi viața fără frustrări, fără regrete, fără supărări și dureri. Fiindcă nu ai cunoaște altceva și nu ai tânji atunci, prins fiind în rău, după bine. Cu cât e binele pe care îl trăiești mai mare, cu atât mai rău te va arde răul atunci când te va arde. Fiindcă nu vei putea accepta maleficul ca pe ceva dat, ca pe ceva firesc, vei fugi să scapi, cu gândul la bine, vei fi frustrat de lipsa binelui, și cu cât vei fugi, cu atât lanțurile cu care răul te leagă ți se vor strânge mai tare în jurul tău, cu atât te vor sufoca mai mult, cu atât vei fi mai deznădăjduit. Binele e foarte pervers, el, o dată cunoscut, te chinuie prin lipsă, nu trebuie să mai facă nimic altceva, doar să nu mai fie…

– Deci binele e mai rău ca răul? Asta vrei să spui?

– Răul face rău prin prezență, binele prin absență… cu prezența răului te poți obișnui dacă nu întrece anumite limite și tipare, iar obișnuința e o a doua natură, devine firescul… ,,rău cu rău, dar mai rău fără rău”… însă cu absența binelui nu te obișnuiești niciodată… iar prezența lui e întotdeauna efemeră… Întotdeauna efemeră, vezi… eternitatea… efemeritatea, vremelnicia e întotdeauna… efemerul e veșnic. Ce Iad vrei mai mare? Să știi că ești veșnic efemer… ingrată condiție, din care nu ai scăpare.

– Și totuși, o scăpare există…

– Dacă o găsești tu, ești bun, diavole bun…

– Scăparea e să renunți la ambele flăcări, și la bine, și la rău… să lași diavolul fără recuzită… atunci, ce poate să îți mai facă?!

– Diavolul ești tu, nu uita asta…

– Atunci, renunț la amândouă, accept lucrurile așa cum sunt, nici bune, nici rele… de multe ori o durere acum poate însemna o fericire mâine, iar fericirea de mâine, nefericirea de poimâine… eternul efemer, roata universului… se învârte. Binele și răul se potențează, se succed, se îmbrățișează și senzația finală e un dulce-amar… De ce să guști binele cu frica răului ce va veni, apoi să suferi răul cu nostalgia binelui ce a fost și speranța, uneori inutilă, a unui bine viitor…

– Atunci va trebui să renunți și la trecut și viitor…

– Oricum nu există, nu pierd nimic… secunda efemeră și veșnică, fără bine și rău, doar viața ca atare, așa cum e… ăsta e un real câștig, restul sunt iluzii.

– Ai grijă, începi să devii un înger deja; nu ai cum, ești un diavol…

– Nu ar mai exista,nici îngeri,nici diavoli…

Așa vorbeau pe Pământ doi diavoli, unul bun și altul rău… într-o singură persoană; ce se pare că știe acum și cine e și unde e și când. Cu atâtea puncte de sprijin, o astfel de ființă, ar putea muta Pământul din loc, dacă ar fi să ne luăm după vorba lui Arhimede, care credea că-l poate muta și cu unul singur. Dar astea sunt vorbe mari. Însă, primul pas prin conversație a fost făcut, desființarea iadului și a demonilor interiori, buni și răi, și acceptarea Pământul așa cum e, fără rai, fără iad… doar Pământ. Pe care ființa umană își trăiește eterna secundă efemeră.

Și dialogul continuă… în voi.

Autor: Florin Moldovan
sursa: presalocala.com

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss