C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Destructurarea medicinii româneşti. Anii ’50

3_fotografie_din_anul_1954_cu_un_grup_de_medici_si_personal_auxiliarSituaţia de astăzi, de perpetuă nereuşită reformare a sănătăţii, are rădăcini adânci, până în perioada UASCR-ului şi a UTC-ului. Cel puţin, miniştrii Sănătăţii de după 1989 au trecut prin acest sistem politic înainte de a fi consideraţi cu adevărat „profesionişti” în funcţiile lor politice după 1989. Dar cum ar putea să arate o comparaţie între ieri şi azi? De pildă, a fost oare posibil ca un profesor să-i aibă ca elevi Mina Minovici, Nicolae Minovici, Alexandru Obreja, Victor Gomoiu sau Dimitrie Gerota? Acest profesor a existat şi s-a numit Constantin Severeanu. Mă îngrozeşte chiar şi absurda idee ca aceşti savanţi să-i fi avut ca profesori pe unii ca Cinteză, Beuran, Cseke Attila, să spunem.

În trecut, un profesor avea şansa să aibă un elev laureat al Premiului Nobel în medicină. Este cazul profesorului Francisc Rainer, al cărui student a fost George Emil Palade. Mai mult, Rainer i-a coordonat şi teza de doctorat, aceasta fiind punctul de plecare a cercetării ştiinţifice care i-a adus mai târziu Premiul Nobel în medicină lui Palade. Revenind într-o perspectivă inversă, vi-l puteţi închipui pe bătrânul Severeanu avându-i ca elevi şi promovându-i chiar pe Mircea Beuran, acuzat de plagiat, pe Ioan Bazac, numit ministrul „Ferrari”, Cseke Attila şi toţi ceilalţi, deşi o bună parte dintre ei sunt de o altă profesie decât profilul ministerului pe care l-au condus sau îl conduc. Dar cum s-a ajuns aici, se pune întrebarea. Cum au destructurat comuniştii de ieri întreaga ţară, pentru comuniştii de azi aflaţi la putere şi care plimbă ursul democraţiei prin faţa noastră, de peste 20 de ani?! Am realizat pe această temă un interviu cu medicul Şerban Milcoveanu, în anul 2005, interviu al cărui text îl prezint mai jos integral.

„A fost o întrerupere în continuitatea dezvoltării, cel puţin în medicină. Se învaţă şi de la modele… lumină din lumină, ştiinţă din ştiinţă, adevăr din adevăr… e o continuitate. Profesorul se continuă prin elevi. Când profesorul Constantin Severeanu, bunicul meu, a împlinit vârsta de 90 de ani, au venit să-l sărbătorească toţi elevii lui, pe Strada Câmpineanu 25. Eu eram student în anul I la Medicină şi m-a recomandat elevilor lui. Era acolo şi Mina Minovici şi am reţinut din discuţia lor ceva care a spus Mina Minovici şi nu scrie în nici o carte! Originea cuvântului «Morgă». Morga însemnează figură. Figura omului. Înainte de apariţia fotografiei, când puneau deţinuţii de drept comun în libertate, aceştia erau aduşi într-o cameră cu o singură ferestruică. Erau puşi pe un scaun în faţa ferestruicii iar prin ea se uitau cu atenţie toţi poliţiştii din oraş. Şi prindeau figura deţinutului pe retină, ca să vadă ce face dumnealui cînd va fi pus în libertate. Evenimentul acesta cu prinderea morgii se petrecea în camera închisorii unde se depuneau cadavrele. Şi aici s-a legat actul de identificare a figurii cu faptul că în aceeaşi cameră se depuneau cadavrele. Şi a rămas cuvântul «Morgă» şi la institutele medico-legale.

La finalul sărbătorii, bunicul meu, profesorul Severeanu, m-a întrebat: «Care ţi-a plăcut cel mai mult dintre elevii mei?». Şi eu i-am spus: «Bunicule, parcă profesorul Mina Minovici». Era cel mai volubil, cel mai amplu… Atunci profesorul Severeanu i-a caracterizat pe toţi aceia care erau acolo. Mi-a spus de fiecare câte ceva, profesorul despre elevii săi: Alexandru Obreja, cel mai inteligent dintre elevii mei; Dimitrie Gerota, cel mai muncitor dintre elevii mei; Victor Gomoiu, cel mai energic, cu inţiativă; Mina Minovici, cel mai savant dintre elevii mei; Iancu Jianu, cel mai drag dintre elevii mei.

Mina Minovici a fost ajutat foarte mult de fratele său Ştefan, care îşi făcuse studiile de chimie organică în Germania şi îi trimitea tot ce se scria în literatura germană în materie de chimie. Medicina legală înseamnă foarte multă chimie. Nicolae Minovici era la epoca aceea profesor la Cluj. El a venit ulterior. Era un om de foarte mare inimă, le fel ca ceilalţi doi fraţi şi are marele merit că este fondatorul Salvării şi al Spitalului de Urgenţă din Bucureşti.

Dar să revenim. Între anii 1952 şi 1970 a fost un hiatus în care nu a mai fost continuitate şi au fost introduşi în corpul medical oameni fără vocaţie sau care nici nu voiau să facă medicina; au fost aduşi cu forţa ca să creeze noua intelectualitate comunistă. Oameni care poate pe parcurs au muncit, dar care nu aveau creativitate. Culmea, din chirurgie s-au eliminat, dar în medicina internă nu s-au eliminat, s-au îngrămădit. Căci aici nu-ţi moare bolnavul. Greşeşti tratamentul, nu te trage nimeni la răspundere. Pe când la chirurgie îţi moare bolnavul. Şi de aceea la chirurgie nu s-a produs acest hiatus. Şi a mai venit ceva. Pulverizarea medicinii. Asta e un fenomen petrecut pe toate palierele medicinii, începând cu anii 1952-1957.

Până în anul 1955, medicina internă era un tot indivizibil. Funcţiona ca sinteza finală a examinării întregului organism bolnav şi drept concluzie a tuturor investigaţiilor de laborator şi a eventualelor consulturi de specialitate. Această unitate a Medicinii interne din clinica franceză adusă în România de prof. dr. Ion Nanu Muscel şi provenea din clinica germană adusă în România de prof. dr. N.Gh. Lupu. Ambii profesori au fost şefi de şcoală şi au propovăduit că diagnosticul este temelia tratamentului şi că tratamentul este aplicarea diagnosticului. Ca atare, tratamentul poate fi problemă de specializare, dar diagnosticul nu poate fi decât problemă de sinteză întrucât, în practică, sunt bolnavi şi boli.
Prima reformă a avut loc în anul 1953-1954 şi a constat din trecerea accentului de la asistenţa curativă la asistenţa preventivă, şi instituţia a căpătat numele de medicina curativo-profilactică. Într-adevăr, din punct de vedere social şi naţional e mai productiv, mai ieftin şi mai sigur să previi îmbolnăvirile decât să tratezi bolile. În anul 1956-1957 s-a venit cu a doua reformă, şi anume specializări în interiorul Medicinii interne. Prima rupere de Medicna internă a fost Cardiologia.

Medicul intern trebuia să cunoască tot şi să se specializeze numai în tratamente. La tratament se fac subspecializări. Dar pentru diagnostic trebuie să cunoşti toată medicina, sintetic. Tot organismul! Că nu există boli, există bolnavi! Şi există starea de co-afectare. Şi în 1957 s-a făcut prima rupere. Au urmat specialitatea gastro-intestianlă, specialitatea reumatologie, specialitatea endocrinologie, specialitatea boli de nutriţie, specialitatea oncologie, specialitatea boli infecioase, specialitatea balneo-fizio-terapie, specialitatea hepatologie, specialitatea pneumologe şi nefrologia. S-au fragmentat şi au devenit, cum spunea George Bernard Shaw: «Medicii specialişti care ştiu din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin, până când reuşesc să ştie tot despre nimic».

Pulverizarea medicinii interne în aceste noi specialităţi a avut avantaje şi dezavantaje care sunt îndreptăţite la un studiu special. Experienţa a dovedit că subspecialităţile din Medicina internă au marele risc de a pune partea în locul întregului şi de a ignora unitatea psihosomatică a fiinţei umane. În Hellada din antichitate, Platon i-a recomandat lui Hipocrat: «Cea mai mare eroare pe care o pot face medicii este să trateze psihicul fără să ţină seama de corp sau să trateze corpul fără să ţină seama de psihic».

În anul 1957, la cardiologie, s-a anunţat pe toată România ca fiecare raion să trimită doi, maximum trei delegaţi. Erau 72 de raioane. Am fost cca 300 de specialişti. (…)
Nu era suficentă aprobarea sindicatului, trebuia şi aprobarea Direcţiei Sanitare a Muncipiului Bucureşti, a cadrelor. Greutatea a fost la cadre, la partid. M-am dus. Am dat de un muncitor de la CFR, unul Chiva. Domnule, când am deschis gura să vorbesc, m-a luat în pumni şi în picioare şi m-a azvârlit afară din birou, pe jos. M-a dat afară! Cum îndrăznesc eu să vin să cer. Trebuia să-i dai bani şi apoi să-i ceri ceva! Tot învârtindu-mă pe acolo, prin minister, să mă duc la altul mai mare. Şi am ajuns la profesorul universitar Ion Ţârlea, secretar general la minister, o somitate de chirurg, fondator al Spitalului Floreasca. Nu m-a primit, dar şefa lui de cabinet, Vasilica Mârza, mi-a spus: «Veniţi mâine dimineaţă». A doua zi mi-a dat aprobare, «aşa din simpatie».

Mă duc la supra-cadre, peste muncitorul acela. Era un profesor universitar, pus de formă, dr. Petre Teodorescu. M-am dus la el, a dat din cap: «Grea, grea problemă. E greu, e greu… dar îmi dau seama că pentru tine e important». A aprobat!

Vine prima şedinţă de curs la Spitalul Colentina, la clinica de boli infecţioase. Profesorul Matei Balş în faţa noastră. Erau din toată ţara. Era prima lecţie. Şi într-o zonă se aude o sonerie de telefon şi o voce: «Sunteţi chemat la cadrele ministerului». Întrerupe cursul şi se duce. Îl aud din hol, cu voce tare spunând: Tovarăşe Chivu, eu nu dau afară din amfiteatru pe nimeni! Eu sunt profesor universitar! Dacă vrei să dai afară, vino dumneata şi dă-l afară din amfiteatru… Nici la brancardieri nu pot să le dau ordin! Eu sunt profesor universitar… eu predau cursul, nu dau ordine la brancardieri să facă politică».

Când am ieşit în ziua a treia, mă opreşte un individ la ieşirea din spital: «Vă rog să-mi daţi legitimaţia de cursant»! I-am spus: «Nu o am la mine». «Unde o aveţi»? «O am la avocatul meu. Dacă am o dificultate, avocatul face acţiune în justiţie»!

A venit cursul profesorului Basil Teodorescu, la Spitalul Colţea. Marele curs de chirurgie. Ţine prelegerea de deschidere, „Noile orizonturi ale cardiologiei”. Era membru al Academiei Franceze de Medicină, de aceea nu se agăţa nimeni de el. Şi când a terminat, ce crezi că face? Coboară de la catedră, vine în mijlocul nostru, al cursanţilor, îmi dă mâna şi cu voce tare ca să audă ăia din prezidiu: «Dacă fac cu plăcere acest studiu este că te ştiu pe dumneata printre cursanţi»!

La examenul de cardiologie, după un curs intensiv de şase luni, au vrut să-mi dea un caz spectacular, ca să nu mai obiecteze nimeni. Mi-au dat o bolnavă de 40-45 de ani, cu insuficienţă cardiacă congestivă şi fibrilaţie arterială rapidă, insuficienţă mitrală, sechele de reumatism portiarticular din copilărie, născută cu inversiune viscerală totală! Inima pe dreapta şi ficatul la stânga! Iar stomacul având curbura în stânga în loc de dreapta. Ce caz complicat! Şi pe ăsta mi l-a dat! Ştiind că pot face o prezentare formidabilă. Mi-a dat nota cea mai mare din an. Toţi au fost făcuţi cardiologi, afară de persoana mea!

La examenul de medicină internă, am avut un bărbat în vârstă de cca 50 de ani şi muncitor manual cu monoplegie a membrului superior stâng. Sesizându-mă de profesiunea lui de cărător de saci grei pe umărul stâng, am pus ipoteza de isterie sau nevroză simulatorie şi acest diagnostic l-am confirmat cu discordanţa dintre insesibilitatea dureroasă la înţepare şi prezenţa reflexelor osteo-tendinoase.

Examenul de politică sanitară şi cel de marxism leninist. Erau eliminatorii! Gheorghe Zahariade, un grec, îmi pune nişte întrebări uzuale, şi apoi una foarte curioasă! Mă gândesc… şi răspund. Şi după ce îi răpund ceea ce trebuia, îşi spun că «întrebarea dvs nu este în curs». «De-aia ţi-am pus-o! Că nu e în curs»!, sosi răspunsul.

La marxism leninism, eram în amfiteatru toţi cei trei sute de cursanţi. La mijlocul prezidiului era un român, colonel, la educaţia politică a armatei. Tânăr, român. În dreapta lui, Silviu Brucan, profesor de marxism-leninism la Universitate. În stânga lui, Nicolae Minei, fost Grünberg, profesor de marxism-leninist la Facultatea de medicină din Bucureşti. În faţă o masă cu bileţele. Întrebări. Era extraordinar de complicat acest curs! Extraordinar! Şi o construcţie abstractă extrem de complicată! Se trăgeau două bileţele şi le prezentam. Am tras două bileţele cu temele: „Rolul personalităţii în istorie” şi „Determinismul material”.

Am răspuns cum scrie la carte. Silviu Brucan: «Nu sunt lămurit. Eu vreau să pun două întrebări suplimentare». Îmi pune 19 întrebări. Una după alta. Şi se opreşte. Preşedintele spune: «În loc de două a răspuns la 19 întrebări. Cred că e momentul să-i punem nota»!

Silviu Brucan: «Nu sunt încă lămurit. Vreau să mai pun două întrebări». Minei alias Grünberg: «Da, da! Trebuie să mai răspundă candidatul»!

Colonelul: «Da, tovarăşi profesori, noi nu suntem aici ca să sâcâim! În loc de două întrebări a răspuns la 19 întrebări. 17 suplimentare»! «Eu nu sunt lămurit», insistă Brucan. Şi ce crezi că a făcut colonelul? Scenă unică! «Poftim»! a zis şi s-a ridicat şi s-a întors cu spatele la Silviu Brucan şi cu faţa spre fereastră. Ca să demonstreze amfiteatrului că nu este de acord cu întrebările suplimentare ale lui Silviu Brucan.

Ce întrebarte crezi că îmi pune? «Ce opinie ai dumneata despre religie»? Am răspuns ca mitraliera: «Respect credinţa care a ţinut în viaţă şi în istorie 34 de generaţii de români»! Dacă spuneam ce scrie în „Scânteia”, mă făceam de râs, dacă spuneam ce ştiam eu ce este…

Ultima întrebare: «Cum defineşti dumneata fascismul»?

Am răspuns: «Între teza capitalistă şi antiteza comunistă, fascismul e sinteza care ţine seama de interesul general, respectând interesul individual, într-un conflict cu legea. Este forma preventivă a contra-revoluţiei». Domnule, cât era el de profesor universitar, nu ştia această definiţie a fascismului! Atunci i-am explicat: «Generalul Cornilov, nu după revoluţia din octombrie 1917, ci înainte a spus asta, în limbajul marxist-leninist». Şi mi-a dat nota maximă! Am fost singurul din cei 300 de cardiologi care nu am fost făcut specialist, ci am rămas medic de circă. Pedeapsa efortului inutil şi a speranţei zadarnice.

Acum, România de azi se poate regenera numai lucrând, ridicând din straturile populare, elementele cu vocaţie, cu inteligenţă superioară, să ştii să le selecţionezi. Să faci eugenia pozitivă a copiilor supradotaţi, în clase supra-selecţionate. În liceul interbelic s-a aplicat selecţia eugeniei pozitive. În liceu erau clasele A, B, C… iar la clasa A erau cei mai buni elevi. Nu erau amestecaţi. Comuniştii au preluat organizarea claselor după criteriul originii sociale şi al protecţiei de către partid. Trebuie făcută eugenia pozitivă a inteligenţei creatoare. Şi al doilea, trebuie să fim în osmoză cu Occidentul. Am avut copii care au învăţat în străinătate şi au adus din Occident idei, modele, ambiţie. Autarhia nu-i bună, e izolare, care merge la degenerare. Deci, eugenie pozitivă la tineret. Majoritatea naţiunii este ţinută la ţară în afara vieţii publice, iar vasta iarăşi nu-i bine. Apoi, fără osmoză cu Occidentul o ducem prost”.

Autor: Adrian Majuru
Sursa: Cafeneaua pe românește
Foto: Fotografie din anul 1954 cu un grup de medici şi personal auxiliar, în acelaşi loc – Institutul medico-legal. Restricţiile regimului, sărăcia şi presiunea ideoologică sunt vizibile

Related Posts

One Response “Destructurarea medicinii româneşti. Anii ’50”

  1. Silviu says:

    De ce sa mai pierzi 6 ani cu facultatea de medicina cand poti foarte frumos sa investesi intr-o pila, cunostiinta, prieten care sa te bage la SRI de exemplu. Daca in medicina, invatamant se taie bugetele de la an la an, prosperam in servicii de securitate… de la an la an alocam si mai multi bani… tara asta merge din rau in mai rau… Dumnezeu sa ne aiba in grija!

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss