Politică

Despre rezistența prin corupție

CORUPŢIE-la-NIVEL-ÎNALT-Partidele-din-România-îşi-finaţează-campaniile-electorale-din-ŞPĂGIVai, cum mă amuză stângiștii români (îi numesc așa cum se auto-denumesc ei, anglofon și ignorant – faptul că nu l-au citit pe Lenin și folosesc termenul greșit fiind problema lor – una dintre multele lor probleme)!

Fiindcă ei înghit în general orice iese din pompa propagandei șoroșiste (prin reprezentanții ei dâmbovițo-acreditați, cum ar fi G.M. Tamás, fost membru al unui guvern maghiar… de dreapta), de obicei sunt favorabili proiectului de venit universal garantat – fără să remarce, desigur, că în Țările occidentale nordice unde ideea are succes, implementarea lui ar fi doar o simplificare administrativă, venitul universal fiind deja implementat de facto, dar sub multe etichete de „ajutor social”, „alocații de șomaj” ș.a.m.d., iar că la ei, pe plantație, nu se va implementa niciodată, fiindcă munca prost plătită din periferie este sursa bogăției nordice din care se va finanța – de fapt, se finanțează deja, dar doar acolo – venitul universal. Se și scandalizează stângiștii când vreun fascist made in NATO – gen MRU, Mândruță and Co. – se mai gargarizează puțin cu etica muncii și condamnarea parazitismului social (o temă pe care trebuie cel puțin să recunoaștem că sigur o stăpânesc ei foarte bine, învățând măcar din propria experiență de paraziți de succes).

Dar – absolut contradictoriu în orice logică în afară de logica urechiștilor șoroșiști – ei, „stângiștii”, sunt și cei mai mari anti-corupți din țară. A fost pentru mine o plăcere cinică să-i privesc, în timpul alegerilor locale, pe rețelele sociale, cum se întreceau sufletele frumoase în ocărirea mahalalei inepte care îndrăznește să-și exercite drepturile constituționale, în pofida deciziilor adoptate de dictatura judiciară instalată în România de hegemonul colonial.

Votul respectiv (realegerea unor aleși aflați în detenție) ar putea, desigur, fi interpretat în mai multe feluri. S-ar putea considera, de pildă, că alegătorii (cel puțin unii alegători) nu susțin neapărat corupția ca atare, doar s-au prins că aterizarea după gratii, în România de azi, nu indică deloc un grad de criminalitate mai ridicat față de media clasei politice, ci mai degrabă ruperea lanțului de iubire dintre vreun ales și puterea de facto din România de azi: fanarioții hegemonului colonial, cu DNA-ul lor domestic și ANAF-ul bine dresat.

De dragul demonstrației, totuși, prefer să merg pe mâna stângiștilor, adoptând interpretarea pe care au vehiculat-o necritic: românii (unii români) au reales în funcție niște aleși corupți aflați deja după gratii, astfel manifestând, dacă nu simpatie, cel puțin indiferență față de „problema corupției”.

În condițiile antropologice specifice Eurasiei, ce înseamnă, de fapt, „corupția”?

Corupția înseamnă că trebuie să mănânce și gura lui X, Y, Z.

Adică: corupția înseamnă venit universal garantat.

Cât de universal este venitul universal în Occident, acolo unde (cel puțin de facto, sub multe etichete haotice, deocamdată) este deja implementat? Este universal pentru toți cei care se supun ritualurilor de umilire administrativă (stat la coadă, completat formulare, declarații cu răspundere penală, vizite de control, etc.) prin care se intră în raiul asistaților sociali. În Eurasia, riturile respective arată un pic altfel. De fapt, sunt mai colorate, mai sociabile și mai distractive – motive pentru care stângiștii stângii importate, poate singurii puritani adevărați din societățile Europei răsăritene, le detestă instinctiv: e de mers la praznice și la nunți, de băut cu nașii, cu finii, cu vecinii, e de jucat și de lipit afișe, de mers la meciuri și la hramuri; e viață comunitară – adică: filtrarea elementelor anti-sociale – exact ceea ce-și propun să facă (în stilul lor igienic, robotic și dobitocesc) occidentalii cu procedurile lor administrative premergătoare la păpat pe gratis.

Prin urmare, dacă s-ar lăsa ghidați de egalitarism (cică un principiu de stânga, nu?), stângiștii români ar trebui să fie cei mai mari suporteri ai aleșilor corupți-și-populari, ca reprezentanți locali ai egalitarismului. E ciudat să fii și democrat până în măduva oaselor și opus votului popular când acesta intră în conflict cu justiția (justiția burgheziei – cum se subînțelege pentru oricine cu mai mult de 50 de pagini citite din Marx). Doar că egalitarismul și democrația, în ideologia stângimii de import, sunt lozinci secundare față de principiul – mai puțin clar enunțat, dar cu mult mai central în gândirea lor – al urii propriului popor. Un venit universal (desigur doar în visele lor) impus României de sus, birocratic/tehnocratic, prin directive și șantaj diplomatic, ar fi de bine. Redistribuirea spontană, promptă și administrativ necostisitoare a banilor publici înainte să ajungă la București (adică și la Bruxelles: reamintesc cu această ocazie că România este contribuitor net la bugetul UE), în schimb, e „corupție”, deci intolerabilă. Separatismul ardelenesc e de bine când poate fi cosmetizat drept „cauză minoritară” și anti-națională (deci anti-populară); dar când alegătorii din Transilvania își manifestă fidelitatea față de niște edili care, pentru a-și satisface electoratul („populism”), au preferat să nu aștepte încă 10 ani după „fonduri structurale” (finanțate, desigur, din banii furați României, dar pe cale absolut legală), e înapoiere și balcanism.

Aici vedem încă o dată că între În linie dreaptă și Critic Atac există, de fapt, doar diferențe de stil. Sociologic, vorbim despre aceeași minoritate parazitară, dezrădăcinată și ancorată structural în ura poporului: pentru genul de marfă victimară pe care ei îl produc acasă (fie studii de gender sau încă o elegie anti-comunistă ori idilă interbelică), în România asta înapoiată, nu prea există clienți – sau, în orice caz, infinit mai puțini decât pentru purcei, cartofi, varză murată, icoane și țuici. Ei nu iubesc săracii decât drept masă de manevră potențială în războaiele lor onanice împotriva Bisericii, împotriva „capitalismului” (mai ales românesc – ar adăuga Rogozanu și în comă profundă, din creierul reptilian). Săracii care semnează petiții anti-LGBT, care nu se lasă terorizați de dictatura judiciară sau de orice alt fel de expertiză elitară, care se duc la Puric sau îi votează pe Putin sau Orbán, nu înfăptuiesc democrația, ci „dictatura majorității”. Democrația e când o minoritate guvernează conform unor planuri elaborate de vreun think-tank cu finanțare privată în străinătate.

Ei nu iubesc Transilvania (nici „asuprită”, nici „liberă”), pentru că, văzută și trăită concret, Transilvania e tot Eurasia, indiferent de steagurile ocazional înfipte pe culmile ei: cu excepția focarului de infecție globalistă numit Cluj, e plină de oameni (și români, și unguri) capabili de auto-întreținere („țărani proști”), de bărbați (și români, și unguri) care nu se visează femei („înapoiați”) și de femei (și românce, și unguroaice) care nu se visează bărbați („curve supuse falocrației”), de birturi pe scena cărora nu cântă nicio trupă din Finlanda („alcoolism”), de biserici și de nunți („obscurantism”). Ar da-o stângiștii Ungariei (ba chiar și pravisectoriștii noștri, dacă primesc un pic de Basarabie în schimb), dar doar din ura românilor. A doua zi după anexare s-ar alătura separatismului pro-român, din ura poporului maghiar (și acum grijuliu întreținută pe plaiurile stângiste de mentorul Tamás, cel mai bun aliat obiectiv al lui B. Diaconu). În viața lor intelectuală sărăcită și întunecată de fanatism și droguri, iată probabil ultima dilemă care mai întreține un pic de tensiune dialectică: pe care popor eurasian să-l urască mai mult?

Doamne miluiește!

Autor: Modeste Schwartz