“România este un paradis agricol, dar care se poate transforma în infern dacă lucrurile nu sunt reorganizate în general.”
Situaţia agriculturii în România este precară–începând de la viaţa ţăranilor şi contribuţia sectorului la PIB, până la analiză şi discurs. Asta, în ciuda faptului că România are comisarul european pentru agricultură, şi mai ales în absenţa industriei care face ca agricultura să fie una din puţinele surse de optimism în ceea ce priveşte relansarea economică a ţării. Din punct de vedere al analizei, puţin poate fi întreprins în lipsa unei evidenţe clare a situaţiei terenurilor agricole–locaţie, proprietar(i), folosinţe, clasificare etc. Timpul necesar completării unei asemenea evidenţe nu trebuie însă să împiedice recomandările principiale, mai cu seama cele făcute pe baza experienţei ultimilor 7 ani–date fiind accelerarea evenimentelor în sectorul agricol şi manifestarea vizibilă a efectelor majore prea târziu pentru a aplica politici proactive inteligente.
În articolul nostru „Considerente pentru modificarea şi aplicarea legii privind vânzarea terenurilor agricole” am făcut o serie de propuneri de îmbunătăţire a legislaţiei în sensul asigurării securităţii alimentare şi sociale în România. Acum continuăm cu o propunere care să creeze condiţiile creşterii productivităţii în agricultura românească, care depinde atât de regimul proprietăţii cât şi de accesul la know how si finanţare al agricultorilor români. În plus, nu vom pierde din vedere perspectiva reciprocităţii dela nivelul cumpărătorului şi vânzătorului de pământ agricol în România, un principiu comunitar şi premiză a securităţii alimentare în acelaşi timp.
Pentru a ancora analiza, să începem cu un citat al obiectivelor Politicii Agricole Comunitare (PAC). Aceasta are în vedere atingerea a trei tipuri de obiective:
“Economice–promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor, creşterea producţiei; Sociale–nivel de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentru consumatori; Politice–garantarea securităţii alimentare, urmărindu-se în cadrul PAC:
1. creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului tehnic, care pot asigura dezvoltarea raţională a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, îndeosebi a muncii;
2. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin ridicarea venitului individual al celor ce lucrează în agricultură;
3. stabilizarea pieţelor;
4. garantarea securităţii în aprovizionare;
5. asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori; (Tratatul de la Lisabona- Politica Agricolă Comunitară)
Asa cum stipulam în studiul nostru “Europa, între colaps şi utopie”, nu trebuie pierdut niciun moment din vedere că armonizarea este mijloc şi obiectiv, adevăratul raison d’être comunitar; în alte cuvinte, reciprocitatea şi simetria, la nivel de ţară, respectiv de cetăţeni.
Mărirea productivităţii în agricultura românească
La aderarea unui stat la Uniunea Europeană, perioada de „grație” este un artificiu prin care se ia în consideraţie nevoia acestuia de timp suplimentar pentru a continua sa reducă decalajul pe un anumit domeniu faţă de nivelul comunitar. Trebuie să constatăm că în cei 7 ani de „grație” în agricultura românească nu au avut loc schimbări notabile în ceea ce priveşte creşterea productivităţii, aspect pe care noi îl legăm şi de: neacordarea tuturor titlurilor de proprietate, nerezolvarea problemei cadastrului și nici înscrierea în cartea funciară pentru o mare parte din suprafețele de teren.
Constatând aceste neajunsuri, se impune acordarea unei perioade de timp suplimentare în care fermierii să beneficieze de respiro pentru a deveni mai competitivi prin acumulare de capital, know how, acces la tehnologii şi la pieţe, instruire în domeniul agricol la nivel european. Această perioadă este utilă şi pentru a preveni riscurile încă existente de insecuritate alimentară, disfuncţii sociale, apariţia unui soi de iobăgie pentru agricultorii cei mai săraci, obligaţi să-şi vândă mica suprafaţă de teren. Spiritul acestei amânari ar fi acela de a da o şansă agricultorilor autohtoni să prindă forţă, beneficiind într-o măsură oarecare şi de subvenţiile primite. Trebuie să ţinem seama că populaţia României angrenată în agricultură este ca pondere cea mai mare din Europa: Dacă în 1990 erau 29% din populaţie trăitori la sat în timp ce în Europa ponderea celor din agricultură era de 10,4%, în 1997 în România era de 35,4% şi în Europa 7,9%. Situaţia aceasta arată pe de o parte că exodul populaţiei spre sat în România reflectă dispariţia industriei şi pe de altă parte, acest trend unic în Europa reclamă o atenţie cu totul specială din partea UE atât la acordarea de fonduri cât şi la consensul de a aştepta ca populaţia implicată în agricultură să devină mai pregătită în a concura cu produsele ei pe cei din alte ţări europene. Contăm ca acordarea acestei perioade suplimentare va avea ca efect suplimentar şi creşterea puterii de cumpărare astfel încât preţul de vânzare al unui hectar să nu mai fie condiţie de eliminare a agricultorilor săraci.
Un alt risc care ar putea interveni, este acela în care o parte din investitorii străini să folosească această oportunitate doar pentru a crea o piață speculativă cu terenurile agricole în România, ceea ce ar pune în pericol securitatea agricolă a statului român.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat că procesul de restituire a proprietăților funciare în țara noastră nu s-a încheiat, regăsindu-se pe rol foarte multe procese, liberalizarea vânzării terenurilor agricole către cetățenii străini putând să creeze și alte complicații în desfășurarea acestora.
Reciprocitatea
De asemenea, s-a menținut, aproape ca la momentul aderării, aceeași majoră discrepanță între valoarea pe hectar din România și alte state membre. Potrivit datelor prezentate de Confindustria în anul 2012, cu privire la sectorul agricol din România, în prezent 8,5% din terenurile agricole ale statului român, adică aproximativ 700.000 de hectare sunt deja în proprietatea firmelor deținute de cetățeni străini în România. Dintre acestea, Italia deține 23,4%, Germania 15,5%, țările arabe 10%, Ungaria 8,2%, Spania 6,2%, Austria 6,1%, Danemarca 4,5%, Olanda și Grecia fiecare 2,4%, iar Turcia 0,8%. Din analiza datelor statistice prezentate anterior se observă că deja o parte importantă a terenurilor agricole este deținută de cetățenii străini, (cca 1,1 milioane hectare la finele lui 2013), ceea ce arată că există un interes în acest sens, și prin urmare, există riscul ca începând cu 1 ianuarie 2014 să se producă în România, pe fondul sărăciei, lipsei de capital și a unui sistem încurajator de creditare, un transfer masiv de proprietate către cetățenii străini Pe de altă parte se cunoaşte faptul că cetăţenii români nu posedă în proprietate terenuri agricole în ţările de provenienţă ale proprietarilor de mai sus. Cele de mai sus arată că, cel puțin la acest moment, pentru cetățeanul român nu există egalitate de șanse, principiu fundamental al UE, pentru acumulare de capital si dezvoltare.
Ţinând seama şi că obiectivele PAC de mai sus presupun ca mijloace de atingere folosirea simetriei de tratament, adică şanse egale pentru toţi cetăţenii dornici să vândă sau să achiziţioneze teren în alte ţări europene sau ale spaţiului SEE şi reciprocitatea condiţionării între ţări, rezultă că România nu poate accepta în virtutea acestor principii să vândă teren fără reciprocitate, adică să vândă unor persoane fizice sau juridice aparţinând unor ţări europene care nu au permisiunea temporară sau definitivă de a ne vinde nouă terenuri (exemplul Germaniei, Franţei, Ungariei).
De asemenea românii nu se pot bucura de reciprocitate având în vedere asimetria preţurilor de achiziţionare a terenurilor agricole la noi şi în alte state europene: de exemplu, dacă în România până mai ieri preţul hectarului era 100 de euro, în Belgia acesta era între 20 si 50.000 de euro . În prezent preţul a mai crescut, cel maxim fiind în jur de 18000 euro (AGERPRES, Capital, 18 nov. 2013).
Pentru a implementa aceste principii cu mai mult succes putem beneficia de suportul legii nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţeni straini şi apatrizi precum şi de către persoane juridice străine. Această lege se pare că a fost ignorată de către legiuitorul care a discutat şi votat în Parlament în decembrie 2013 un alt act normativ pe acelaşi subiect (fapt ce contravine legii 24/2000).
Coroborând prevederile Tratatului de la Lisabona (intrat în vigoare la 1 decembrie 2009) prin care trebuie respectată condiţia de reciprocitate în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole, forestiere şi pădurilor din România, cu cele ale legii 312/2005 şi ale legii votate în decembrie 2013 şi care va trebui să preia şi prevederile legii din 2005 sau să o abroge după caz, se poate enunţa :
După şapte ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, cetăţenii statelor membre ale UE şi SEE, cu excepţia fermierilor din UE şi SEE care se stabilesc în România, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, forestiere şi asupra pădurilor, numai după ce se reglementează, această posibilitate, pe bază de reciprocitate şi prin acorduri bilaterale, cu respectarea prevederilor Constituţiei României şi a Tratatului de aderare.
In acelasi timp trebuie să tinem cont de urmatoarele: În niciuna din ţările Uniunii Europene nu există, la începutul anului 2014, cadrul legal şi nu se admite vânzarea terenurilor agricole şi pădurilor la străini, persoane fizice şi persoane juridice. Ca urmare, până când în toate ţările din Uniunea Europeană nu se adoptă legi de vânzare a terenurilor agricole şi pădurilor la străini, pe bază de reciprocitate, în România nu se poate vinde teren sau păduri străinilor în baza Legii nr. 312/2005.
În Uniunea Europeană nu există o directivă, nici măcar o recomandare privind limite de preţuri pentru vânzarea terenurilor agricole şi pădurilor la străini. În concluzie, este inaplicabilă această lege pripită trecută prin Parlament în lipsa unei perioade care să dea posibilitate statelor europene să-şi elaboreze legi de vânzare şi apoi să se ratifice acorduri bilaterale între ţări. Doar asa principiile reciprocităţii din tratatele de Aderare pot fi respectate.
Chiar eludând prevederile legii 312/2005, vânzarea/cumpărarea nu se va putea face decât respectând principiul reciprocităţii stipulat în Tratatele de Aderare şi în Tratatul de la Lisabona, având în vedere actualele condiţii ale unor state şi preţul diferit de vânzare a unor terenuri asemănătoare calitativ. Considerăm că o directivă referitoare la tipuri de teren şi paduri ar trebui elaborată pentru alinierea preţurilor.
Concluzie
Ca să fim bine înţeleşi, obiectivele de creşterea productivităţii şi atingerea reciprocităţii ţin de ideea că numai astfel există o şansă de constituire organică a unei clase de mijloc în spațiul rural, care trebuie formată în principal din fermieri mici și mijlocii, soluție sigură de revigorare a satului românesc. Pentru asta este nevoie de timp. Într-o situație identică s-au aflat alte țări precum Ungaria, Letonia, Lituania și Slovacia. Este drept că acestea au avut prin tratat posibilitatea ca după perioada de tranziție „ aceasta să poată fi prelungită doar o singură dată, pentru o perioadă de maximum trei ani”, dar argumentele prezentate autorităților europene sunt aproape identice cu cele din realitatea românească, surprinse și în această prezentare. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că Polonia a obținut o perioadă tranzitorie de 12 ani și nici că România a susținut demersul acestor țări. Statul român, regăsindu-se într-o speță similară, ar trebui să beneficieze de același sprijin din partea țărilor partenere pe care le-a sprijinit. Ca urmare a acestor solicitări, Comisia Europeană, prin semnătura președintelui acesteia, José Manuel Barroso, a acceptat prelungirea pentru o perioadă de trei ani a aplicării perioadei de tranziție pentru achiziționarea de teren agricol, păduri și teren forestier de către cetățenii UE și ai Spațiului Economic European (SEE) astfel: pentru Ungaria conform deciziei 792 din 20 decembrie 2010; pentru Letonia, conform deciziei 226 din 7 aprilie 2011; pentru Lituania conform deciziei 240 din 14 aprilie 2011 și pentru Slovacia conform deciziei 241 din 14 aprilie 2011.
Nota autorilor: ”Cum se poate accepta să ai mere importate din Polonia? […] Marile lanţuri de magazine au nevoie în primul rând de regularitate, să aibă pe tot parcursul anului produse, iar calitatea să fie constantă. Acest lucru înseamnă că producătorii au nevoie de spaţii frigorifice de depozitare, astfel încât să facă aprovizionarea periodică a lanţurilor de magazine.” Din declaraţia domnului Philippe Gustin, Ambasadorul Franţei în România, la ediţia 2014 a UBIFRANCE, eveniment organizat de Misiunea Economică a Ambasadei Franţei în România.
În toamna anului 1992 analizând situaţia micilor agricultori din judeţul Neamţ, abia puşi în posesia titlurilor de proprietate, am constatat că nemulţumirea principală a acestora consta din lipsa unor centre de colectare a produselor agricole, în special cele zilnice, cum ar fi laptele şi unele produse lactate. Am făcut o campanie în Parlament pentru crearea prin lege la nivel de ţară a acestor centre de colectare pentru legume şi produse lactate, demers rămas fără ecou însă.
În iarna anului 2009-2010, întâlnind un consilier al proaspăt realesului preşedinte Băsescu, am spus că şansa preşedintelui ar fi fost să intre în istorie prin concentrarea pe 3-4 puncte, pe care să le transforme în agendă public asumată pentru următorii ani de mandat. Fiind la rândul meu şocat de abundenţa fructelor si vegetalelor de import în supermarketuri, în contrast cu condiţiile de viaţă ale ţăranilor, una din recomandările mele a fost intervenţia statului în stabilirea unei reţele naţionale de puncte de colectare pentru produsele agricole autohtone, subliniind că statul, chiar şi cel minimal/de Dreapta, trebuie să creeze piaţa atunci când aceasta nu se formează într-un domeniu vital ca agricultura la români.
__________________________
Note bibliografice:
Tratat de aderare România -UE
Tratatul de la Lisabona- Politica Agricolă Comunitară
Libertatea 23 mai 2013, Deputatul PNL Dan Motreanu cere Guvernului să protejeze terenurile agricole de cumpărătorii străini.
Legea 312/2005 privind privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţeni străini şi apatrizi precum şi de către persoane juridice străine.
Adauga comentariu